De vreți, venim să luptăm! Dar acolo unde pământurile noastre sunt pe cale a deveni ale altora!

Nu, nu ne-a spălat nimeni mințile… Noi am devenit mai nepăsători, mai indiferenți și adesea prea ignoranți… Singuri ne-am făcut acest rău ce astăzi pare blestem… Să stăm să privim cum suntem călcați în picioare… Cum pământul ne este încercuit și parcelat… Împrejmuit de ura și ranchiuna veneticilor… Cotropit pe sub fiecare frunză, piatră, gard și monument… Cum suntem îndepărtați, huliți, batjocoriți și, în loc să ne ridicăm frunțile și să ne apărăm locurile pe care alții vin și ni le iau atât de ușor, cu bani, cu „arginți” pentru trădători și falsuri făcute din pix, noi ne gândim cum să plecăm cât mai departe… Să plecăm din singurul loc în care ne este menit a ne fi bine. Și pe care ajungem să-l plângem departe fiind de țară, dar fără a ne întreba de ce nu am pus obolul de sacrificiu plătit pentru a fi primiți, ca veșnici străini pe meleagurile altora, cu sacrificii pecuniare dar mai ales de suflet, ce nu se sting nicicând, de ce nu le-am pus în slujba propriului pământ? De ce nu am luptat acasă pentru acasă?! Și nu pentru a ne târî pașii pe lângă și prin fel și fel de case din „străinătățuri” unde întotdeauna vom fi doar niște străini…

De ce ne-am afundat în ignoranță și nepăsare pentru noi?… Față de ceea ce se întâmplă cu pământul nostru? Cu noi, cu țara, cu istoria, cu tradițiile?

Când crucile unor biserici grecești erau șterse de pe fel și fel broșuri turistice, pentru a nu deranja sensibilitățile noilor veniți ai Europei, „refugiații”, ne-am agitat și am suferit pentru această blasfemie adusă celui mai de seamă simbol al creștinătății. Când turlele bisericilor din Franța erau zdrobite și arse pentru a rupe din îngemănarea pământului cu veșnicia cerului sfintele cruci, am fost pe drept indignați și am reacționat cât am putut. Dar acum, când la noi acasă, zeci de cruci stau să cadă, puse la pământ de niște minoritari deveniți venetici și huligani ai istoriei, ai tradițiilor, ai culturii și a sfintelor noastre biserici, nu spunem nimic? Nu facem nimic?… Și nu, nu este vorba de mormanele de cruci din lemn ce ajung la margini de cimitire la sorocul cuvenit ridicării de monumente funerare la căpătâiul celor plecați. Deși, dacă am fi privit mai cu atenție aceste grămezi de împletituri de simboluri creștine, dacă ne-am fi întrebat și i-am fi întrebat pe preoți de ce permit această blasfemie, poate am fi înțeles că hulirea pleacă din noi… Din privirile noastre de încuviințare… Căci locul crucilor din lemn, roase de ploaie, de frig, de lacrimile și mâinile celor ce și-au sprijinit durerea și dorul de ele, nu sunt pe post de grămezi putrezind la margini de cimitir pe drumul câinilor…

Iar astăzi, nu doar crucile de lemn sunt îndepărtate… Acum este vorba de crucile-monument ale ostașilor noștri… Ce sunt pe cale a fi îndepărtate din Cimitirul Eroilor de la Valea Uzului. Și nu pentru că așa au decis urmașii de grofi, veneticii și năpârcile lor slugi, ei doar le-au acoperit cu saci de gunoi pentru a nu le  mai vedea, ci pentru că așa a hotărât chiar justiția noastră. Un tribunal de pe pământul nostru. Care a consemnat așa-zisa ilegalitate a amplasării de cruci la căpătâiul ostașilor noștri! Ilegalitatea crucilor și a monumentului de recunoștință a jertfei lor?!… Și nu pentru că morții nu au loc de alți morți… Ci pentru că ei, cei vii, dar atât de stinși în orice simțire, de empatie, de recunoștință, de mulțumire pentru cea ce au tot obținut aici, ei nu au loc; nici de noi, cei vii, nici de morții noștri…

Iar dincolo de noi, dincolo de indiferența noastră, de nepăsarea și distanțarea față de istoria noastră, de sacrificiul înaintașilor, este o tot mai mare petrecere… La rostul colivelor pe care nu vom mai avea unde să le așezăm… La umbra tânguirii lumânărilor și candelelor pe care vom ajunge a le aprinde, nu la poarta cimitirului, nici măcar acolo, ci poate pe marginea cealaltă a drumului din fața acestuia. Apoi la o altă margine, de „ținut”, de țară, și de propriile ființe…

După această decizie a unui tribunal românesc, presa maghiară jubilează… Și să nu fie o hotărâre dată chiar de judecătorii care, în anii ’90, nu au văzut profanarea acelorași morminte, nu au văzut când acești fără-de-țară au scos din cimitir osemintele eroilor români și le-au aruncat peste gard. Exultă și pentru că au acum hârtia „dovedirii” ilegalității amplasării crucilor românești din cimitir și au decizia îndepărtării lor. A lor, dar și a monumentului, titrând chiar că „parcela românească nu are dreptul să existe”. Pentru că nu doar crucile sunt vizate de acești venetici. Ci și pământul de sub ele. Iar pentru ei este o victorie, privind această „reparcelare” a unei bucăți de pământ românesc sub nume unguresc ca pe o restituire. Acum a unei „parcele”, apoi a unei regiuni și în cele din urmă a unei întinderi de țară neapărată de nici un român.

Unde este Armata Română ce-și are fiii ce s-au jertfit pentru țară îngropați acolo? Unde sunt „generalii” ce ne cheamă la luptă pentru niște străini dar care nu apără mormintele de aici ale ostașilor ei?…

Da, vom merge la război când Armata ne va chema! Dar nu pentru a apăra pământurile altora! Ci ne vom opri acolo unde meleagurile noastre sunt pe cale a deveni ale altora! Mulți, puțini, vom fi acolo! Și ne vom face datoria de a apăra și pământul strămoșesc și sfintele cruci! Să ne ridicăm însă înainte ca singura șansă de mai salva istoria noastră de la Valea Uzului să fie, nu prin luptă, ci prin luarea câte unei cruci acasă, pentru a le ascunde prin poduri și beciuri. Căci, așa cum un bust de erou stă și astăzi ascuns în sfânta biserică pe care a ctitorit-o, tot așa să n-ajungem și noi a ne ascunde istoria de acești invadatori…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*