Romanul fluviu: de la izvoarele sale în familia burgheză şi până la vărsarea în universalitate (2)

Realismul lui John Galsworthy este nu numai solid construit sub influenţa lui Turgheniev şi Flaubert, ci este şi un realism impregnat cu impresionism, care se remarcă prin nota sa dominant umanitară, precum şi prin exactitatea descrierii mediilor, intensitatea conflictelor şi forţa sentimentelor cu care-şi înzestrează personajele, toate acestea fiind înfăţişate cititorului în cuceritorul său stil sobru şi deosebit de expresiv. Desigur, la formarea stilului a contribuit din plin şi formaţia sa de jurist, la care va renunţa pentru a se putea dedica scrisului. Dar influenţele exercitate asupra lui de prima profesiune se vădesc la tot pasul: în exprimarea scurtă, clară şi fără înflorituri, în prezenţa personajelor-avocaţi (James Forsyte şi fiul său Soames), precum şi în nelipsitele propoziţii cu caracter juridic-moralizator, presărate ca nişte mătănii ale bunului-simţ pe firul acţiunii romanului („Un om perfect cinstit poate intra într-un perfect penitenciar, în termen de o săptămână”, „Procesele moderne…sunt ca şi războiul: chiar de-l câştigi, îţi pare rău că l-ai făcut, iar dacă-l pierzi, îţi pare şi mai rău”, „Curţile cu juri existau pentru a pedepsi oameni care aveau dreptate”, „Salvarea prestigiului este cel mai puternic mobil din lume”, „A pune impozite pe ceea ce numeau ei vicii, înseamnă să recunoşti că viciile făceau parte din firea omenească”, „Omul poate respecta moralitatea, dar moralitatea salariată… nu!” etc.).

Dar iată unul din cele mai reuşite şi complexe tablouri impresioniste realizate de Galsworthy (practic, tabloul se adresează tuturor simţurilor), după ce acesta a fost trecut prin filtrul fin, de adevărat expert în pictură, al senzaţiilor lui Soames Forsyte: „Trestiile, nuferii, fluturii, vacile de la ferma lui, uguitul neîncetat al porumbeilor sălbatici, murmurul îndepăratat al cositoarei din grădina lui, plescăiala unui şobolan de apă, umbrele prelungi ale plopilor şi sălciilor, mirosul de iarbă şi miresmele florilor de soc de pe malul apei, norii albi alunecând pe cer…totul era calm şi cufundat în linişte”.

2. De la Comedia umană la cea modernă

Cum cărţile sunt scrise de oameni, în general despre oameni şi pentru oameni, se subînţelege de ce scriitorii nu numai că prezintă viaţa aşa cum este, ori o înfăţişează aşa cum şi-ar dori să fie, ci chiar pun şi îşi pun întrebări în legătură cu acest dat de preţ al Atoatefăcătorului – viaţa, care pe mai departe rămâne aceeaşi taină neliniştitoare pentru omul întrebător şi scormonitor.

Fireşte, cei trei scriitori nu acordă aceeaşi importanţă, deci acelaşi spaţiu, dezbaterilor filosofice despre viaţă şi despre sensul ei. Şi e firesc să fie aşa, având în vedere că spaţiile geografice şi conjuncturile istorice le-au fixat pe retină şi în memorie evenimentele specifice locului şi timpului cărora ei aparţineau. Nu-i mai puţin adevărat că acelaşi fenomen – funcţie de sensibilitatea, acuitatea observaţiei şi înzestrarea intelectuală – este perceput, înţeles şi apoi redat în chip diferenţiat de către diverşi indivizi.

Astfel, pentru Thomas Mann lucru de căpetenie era – după părerea Marianei Şora – să realizeze în Casa Buddenbrook „un necrolog al burgheziei”, dar un necrolog în care „constatăm că i se dau toate onorurile, pentru că autorul vede în ea depozitara unei mari tradiţii de virtuţi cetăţeneşti, de ţinută de viaţă, de cinste profesională, de moravuri şi obiceiuri urbane”.

La drept vorbind, principalul personaj al cărţii este „firma”, o entitate aproape mitică, venerată cu evlavie dincolo de avantajele imediate pe care le garantează, la fel ca bunul nume de comercianţi şi ca vaza familiei, care la rândul lor îşi găsesc acoperirea în firmă. În jurul firmei gravitează toţi membrii familiei şi pentru neîncetata sporire a faimei şi prosperităţii ei  – cu toate deosebirile de fire şi mentalitate – nu există conflicte între generaţii, ci continuitate, de la îndepărtatul strămoş care a întemeiat-o, trecând prin cei doi Johannes – bunicul şi tatăl, până la moştenitorul Thomas.

De dragul acestui principiu mai presus de toate celelalte dorinţe şi pasiuni, Tony Buddenbrook îşi smulge din inimă dragostea din tinereţe pentru studentul la medicină Morten Schwarzkopf şi – îmboldită în egală măsură de îndemnurile părinţilor şi de şansa contribuţiei ei efective la strălucirea firmei – admite în cele din urmă să se căsătorească cu Bendix Grünlich, comerciantul din Hamburg care-i provoca doar repulsie. Dar la scurt timp după naşterea Erikăi, se dovedeşte că onctuosul domn cu favoriţi aurii era un detestabil vânător de zestre şi un escroc aflat în pragul falimentului, acea catastrofă „mai îngrozitoare decât moartea”, pentru că „era haosul, prăbuşirea, ruina, ruşinea, ocara, deznădejdea şi mizeria…”

Întrucât Christian, fratele mai mic, „cu ochii lui rotunzi şi înfundaţi în orbite, deasupra nasului exagerat de mare”, nu conferea nici o încredere cu pasiunea lui pentru teatru şi hoinăreală, căci „părea plin de toane, fiind uneori de un comic grotesc, iar altădată speriind, prin apucăturile lui stranii, întreaga familie”, în chip firesc viitorul firmei este inseparabil legat de persoana lui Thomas. Iar el, „cu purtarea lui egală, de o voioşie potolită”, nu-şi dezamăgeşte nicicât părintele, ci – zelos şi disciplinat – părăseşte şcoala la vârsta de şaisprezece ani, pentru a-şi face intrarea în afaceri, unde succesele nu întârzie să-şi facă apariţia, în strânsă şi directă legătură cu ambiţia, perseverenţa şi destoinicia de care dă dovadă: se căsătoreşte cu distinsa şi bogata Gerda Arnoldsen, cea care în afară de bani mai aduce în familia Buddenbrook şi darul său muzical (un dar ca un blestem dacă avem în vedere germenele de morbiditate ce intră în sângele micului Hanno), ajunge senator, adică unul din conducătorii micului stat liber, iar după moartea tatălui preia conducerea firmei, pe care o duce la apogeu prin suflul tineresc şi curajos al acţiunilor întreprinse.

Numai că este un apogeu înşelător, dacă ne ghidăm după proverbul turcesc pe care proaspătul senator îl citează la inaugurarea luxoasei case abia terminată: „Când casa e gata, vine moartea”! Fireşte, comentează el, nu neaparat moartea biologică, ci „declinul…coborâşul…începutul sfârşitului…”

De-abia după ce puterile încep să-i slăbească şi el se simte tot mai scârbit de singurul rol pe care este silit să-l joace pe scena vieţii, de-abia atunci are curajul să recunoască în sinea lui „că fiecare cuvânt, fiecare mişcare, cea mai măruntă acţiune pe care o întreprindea devenea o comedie obositoare (subl. mea, G.P.), măcinându-i puterile”.

Iar respectiva stare de spirit este deosebit de propice pentru încolţirea întrebărilor sâcâitoare despre viaţă, moarte şi necurmata eternitate, la care el încearcă să răspundă prin lecturi atente din Lumea ca voinţă şi reprezentare a lui Arthur Schopenhauer. Dar deşi cele citite îl răscolesc până la lacrimi prin adevărul ce i-l revelează, totuşi el nu-şi duce misiunea începută până la capăt, căci – ne spune autorul – „ros de grija pentru reputaţia casei, pentru nevastă-sa, pentru fiul său, pentru numele ce-l purta, pentru familia sa, el renunţă să-şi pună ordine în treburile sale eterne şi se hotărăşte să le rânduiască în deplină conştiinciozitate cel puţin pe cele pământeşti”. Aşa că, parcă presimţindu-şi sfârşitul apropiat (moare din cauza unui dinte!), senatorul îşi face testamentul, în care nu-l desemnează pe Hanno ca succesor. Decizie întemeiată, având în vedere faptul că el era perfect conştient de efectul dizolvant al muzicii asupra fiului său. De altminteri, Hanno chiar îi spune prietenului său Kai că ar vrea să moară, întrucât nu-i bun de nimic şi întrucât face parte dintr-o familie îmbătrânită. Ceea ce se şi întâmplă la scurtă vreme după moartea senatorului, şi asta numai pentru că Hanno nu vroia să lupte cu tifosul ce-l pune la pat…

Astfel, nietzscheanismul sub care se plasează bolnăviciosul şi mult prea sfiosul Hannno şi care de fapt se iveşte în timpul tinereţii autorului, întrerupe – după cum just punctează Mariana Şora – „influenţa covârşitoare a lui Schopenhauer asupra câtorva generaţii ale burgheziei germane”…

De menţionat că acea ironie care constituie o atitudine fundamentală a lui Thomas Mann, contribuie din plin la întărirea impresiei de comedie sinistră, inspirata expresie utilizată de Tony într-una din numeroasele dialoguri purtate cu fratele ei Tom. Şi unde se învederează cel mai bine ironia neiertătoare a autorului? În gama diversificată a portretelor inspirate de realitate, pe care caută să le individualizeze şi să le fixeze în memoria cititorului fie prin hazoase particularităţi biologice şi vestimentare ale acestora, fie prin anumite clişee verbale întrebuinţate de ei.

Astfel, dacă Bendix Grünlich, primul soţ al lui Tony, avea favoriţi lungi, de un galben-auriu şi-şi condimenta spusele mieroase cu câte un „he-e-hm”, Alois Permaneder, cel de-al doilea soţ, avea un „aer de focă”, pantaloni prea scurţi şi un dialect „noduros”, presărat cu „Tii, ce pacoste!” şi cu terminaţii ale verbelor, care ni se par deopotrivă amuzante şi familiare, deoarece ne readuc în memorie neuitatele expresii folosite de personajele lui Caragiale: „Bine v-am găsitără! Ei, cum o mai duserăţi de-atunci? Ce mai făcurăţi pe acilea de atâta amar de vreme?…”

Dar arta portretistică a lui Thomas Mann dobândeşte cu adevărat proporţiile unei veritabile galerii înspre finalul romanului, adică atunci când – călăuzit de propriile amintiri, sentimente şi resentimente – el ne introduce în şcoala unde învaţă Hanno şi unde din câteva tuşe conturează ba chipul unui profesor, ba al unui elev.

Remarcabile, de asemenea, sunt tablourile marine, precum următorul: „Marea tulbure, răscolită, se acoperă de spumă în lung şi în lat. Valuri mari, puternice se rostogoleau neînduplecate, cu o linişte înspăimântătoare, spre ţărm, se încovoiau în volte verzi întunecate, cu reflexe metalice şi se prăbuşeau bubuind pe mal”.

De menţionat că în Casa Buddenbrook, Thomas Mann nu insistă asupra numeroaselor stări conflictuale, apărute şi consumate pe lungul parcurs al desfăşurării acţiunii romanului: revoluţiile de la 1848, războiul prusaco-danez din anul 1964, războiul prusaco-austriac din 1866 şi cel franco-prusac din 1871, poate şi datorită faptului că – cel puţin în faza de început – toate războaiele purtate de cancelarul Otto von Bismarck în vederea întăririi celui de-al doilea Reich, nu au afectat în vreun fel oraşul hanseatic Lübeck.

Revoluţia de la 1848, bunăoară, este o veritabilă parodie prin ineficacitatea de care dă dovadă, şi ea practic ia sfârşit atunci când consulul Buddenbrook, tatăl lui Thomas, foarte cătrănit că „Nici lămpile n-au fost aprinse”, le ordonă „revoluţionarilor” să meargă la casele lor: „Ei, oameni buni, rosti în sfârşit consulul Buddenbrook, cred că cel mai bun lucru ar fi să vă duceţi toţi pe la casele voastre!” Cee ce ei de îndată fac, foarte mulţumiţi că nu l-au supărat pe consul…

Nu la fel stau lucrurile cu Familia Thibault, roman a cărui acţiune, în partea sa cea mai consistentă, surprinde frământările sociale din perioada premergătoare primei conflagraţii mondiale, inclusiv marea demonstraţie pariziană în favoarea păcii, demonstraţie violentă în care – după asasinarea liderului socialist Jaurès – sunt prinşi şi tinerii noştri eroi Jacques şi Jenny.

Cu certitudine că atenţia acordată de Roger Martin du Gard războiului, mai precis fazei de mare intensitate emoţională ce a precedat ordinul de mobilizare generală, se datorează în mai mică măsură convingerii lui Jacques că „Dogma solidarităţii internaţionale nu fusese decât o amăgire” şi în mult mai mare măsură propriilor trăiri ale autorului în calitatea sa de combatant, trăiri evidenţiate într-o scrisoare adresată lui Jean-Richard Bloch: „Oroare şi descurajare. Am văzut atâţia răniţi, am văzut atâtea ruine. Prin aceste grozăvii îmi reprezint eu războiul şi refuz să-l văd altfel”.

Iar toate impresiile culese de autor pe câmpurile de luptă s-au sedimentat în mintea şi inima lui în hotărâri nestrămutate, fapt pentru care Jacques, în discuţiile pe care le poartă cu fratele lui Antoine, nu ezită să-i pomenească acestuia de lăcomia colonială a francezilor, să înfiereze gândirea burgheză care se călăuzeşte după concepţia ultrareacţionară a bătrânului Joseph de Maistre cum că „războiul este o necesitate biologică” şi să afirme ritos: „Dar un lucru e sigur, Antoine: eu soldat nu voi fi niciodată!”

Tot împotriva războiului, dar fără a mege până la refuzarea mobilizării, se pronunţă Studler, colegul lui Antoine, precum şi bătrânul medic Philip, maestrul lui Antoine, cel care opinează că „dacă cercetezi oricât de puţin originea, cauzele precise ale unui conflict, eşti întotdeauna izbit de lipsa lui de necesitate”, de unde şi ferma lui convingere: „În nouă cazuri din zece, popoarele se încaieră de frică”…

Nici John Galsworthy nu insistă asupra primei conflagraţii mondiale, cu toate că acţiunea trilogiei Comedia modernă se derulează în perioada interbelică, mai exact, acţiunea primului volum (Maimuţa albă) începe la mijlocul lunii octombrie a nului 1922.

Dar asta nu înseamnă că războiul nu şi-a pus amprenta sa distorsionantă până la mutilare asupra supravieţuitorilor: Cinismul – o spun cam toate personajele – s-a impus ca modă, „Războiul a provocat urâţenia şi a introdus graba în viaţa tuturor” îi spune Soames ginerelui său Michael într-o discuţie despre arta modernă, iar poetului Wilfrid Desert, prietenul lui Michael, războiul îi inspiră gânduri de genul următor: „Războiul mi-a făcut un serviciu: a transformat, pentru mine, viaţa într-o comedie. Să râdem de ea!…altceva nu ne rămâne de făcut!”

Cu umorul său fin şi de cea mai bună calitate, John Galsworthy îşi pune deseori personajele să mediteze asupra vieţii. Iar ele se exprimă cu ironie, durere sau dispreţ, funcţie de starea sufletească a momentului, sau – mai bine zis – funcţie de concepţiile sădite de timp în mediul unde-şi duc existenţa. Astfel, dacă lui Soames viaţa îi apare ca „o glumă amarnică” în acea epocă a paradoxului, nu la fel cugetă Fleur şi Michael. Căci, dacă pentru Fleur, cea care nu ezită să-şi afirme adeziunea dezinvoltă la nihilism („…eu nu cred în nimeni, sau, mai bine zis, nu prea cred în nimic”), viaţa pare o enigmă pe care a renunţat să o mai dezlege, lui Michael i se pare că „viaţa seamănă cu un om care-şi trimite lui însuşi o scrisoare recomandată”.

Şi-i aproape firesc să fie aşa, atâta timp cât englezii sunt încercaţi de patima politică şi mondenă, fapt care-l îndeamnă pe sir Lawrence, tatăl lui Michael, să afirme cu umorul lui suculent: „Nici circulaţia sângelui nu-i aceeaşi în Orient şi Occident”…

Iar autorul completează acest impresionant tablou al comediei moderne prin foarte sugestivele metafore întrebuinţate pentru titlurile celor trei cărţi alcătuitoare: Maimuţa albă, capodopera salvată de Soames după moartea vărului său George Forsyte (pictura reprezintă o maimuţă albă ce azvârle coaja de la banana înfulecată – „Să mănânci fructele vieţii, să azvârli cojile şi să fii prins asupra faptului”), Lingura de argint („Anglia are o lingură de argint în gură, dar nu mai are dinţi cu care să o ţină şi, totuşi, nu vrea să se despartă de ea!”) şi Cântecul lebedei. (sfârșit)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*