Intersecţia în care locuiesc împreună cu Dumnezeu

Dincolo de joaca supremă a timpului în acele ceasornicului, mereu în cursa sensului interzis, prezentul este deschis la capitolul tragedie şi speranţă. Ca un mînz alb pe o pajişte lichidă a alergat timpul, vaporaş de hîrtie, să ne mute de pe o emisferă pe alta. Nici hărţile nu mai corespund astăzi. Nici anotimpurile. Alte hotare, alţi zmei, alte stînci, alţi vrăjitori, cu alte entelehii, zdrobesc valorile în demimond. Prea multe colibe, prea multe palate, prea mult praf în orbite. Indicatoarele spre viitor s-au şters, gările şi oraşele s-au închis, birturile sînt goale. Oamenii din intersecţii adună bani în cutii de carton, manechinele au ieşti din vitrinele magazinelor şi-au luat-o la fugă pe bulevarde, nu se mai aude de mult fluierul acceleratelor. Vieţile noastre se chircesc ca nişte holograme printre piesele maşinăriilor de ucis copaci şi oameni. Ca nişte roboţi stricaţi, oamenii sînt azvîrliţi pe o banda rulantă pînă la tubul de oxigen. Şi nu ne putem apăra de călăi, cum nici „Străinul” lui Albert Camus nu s-a putut apăra, cînd judecătorii l-au trimis la moarte.

Cusută în propria piele, ca pruncul Heracle, vînez cu un arc de curcubeu propria-mi umbră de zăpadă răsturnată peste oraş. Oraşul meu ca o planetă dezafectată, pentru care îmi trebuie o mînă în plus să pot face ordine în cartierul cu cîini răguşiţi, vînzători de lozuri şi oameni ai străzii, unde înnoptez, ca de fiecare dată, cu străinul din mine şi arma la picior. Zgomotul lumii se micşorează doar în auzul în bunicilor, bogătaşul sau bătrînul din azil au murit la fel, deşi bătrînul a luat mîncare pe datorie, a plîns şi s-a speriat, cînd a trebuit să o restituie. E trist că oamenii mor în convoi, e trist că morţii de mîine astăzi sînt vii printre noi, pe unii dintre ei îi împingem cu o ură teritorială în metrou. Mie îmi pasă, mi-e dor şi mă întreb cum mi-aş sincroniza un vals planetar cu o rochie din altă galaxie? Mă întreb cînd îşi vor opri călăii motoarele, să putem sta cu toţii la masă, ca la „Cina cea de taină”? Vedeţi?, de dragul păcii, de dragul iubirii, nu ezit să mă confesez, cînd Dumnezeu îmi face cu mîna a speranță.

În acest flux-reflux ameţitor, mulţi semeni înfruptaţi din închipuire şi-au pus singuri capul pe tăietor, iar eu mă tem pentru fiecare bolovan aruncat în manualul meu de supravieţuire. Un manual cu intarsii epice, dedicat lui Dumnezeu din sfintele tăceri ale Universului. Atunci, cum să nu mă înfurii pe vînătorii de oameni şi păsări? Cum să nu mă îngrijorez că apele lumii scad, că ne putem îneca cu propriile mîini, ne putem curenta cu propria teamă, în viaţa aceasta ca un print-screen dramatic şi scurt? În uniformă de soldat, rănită şi medaliată, am locuit tot anul într-o scorbură de mătase divină, de unde ieşeam pe furiş, ca o dansatoare de noapte prin bîlciul aglomerat de personaje sinistre, fiecare împins de la spate de muzicanţii morţii. De multe ori am adormit în tranşee, biet prizonier de război, căruia i se aduce înaintea execuţiei cafeaua amară, în seringi transparente. Am încercat din răsputeri să cîrpesc haina mototolită a lumii acesteia, care nici săracilor nu mai ţine de cald! Lumea aceasta ca un conclav în care şerpuiesc mişei! N-o auziţi cum trosneşte ca o casă de melc sub fotoliile negre de piele ale călăilor?

Mă simt recunoscătoare că exist, viaţa îmi pare încîntătoare printre aceşti gropari burtoşi ca nişte greieri, de prisos ca nişte larve de cărăbuşi. Îmi place rolul şi n-am să-mi schimb greutatea de pe un picior pe altul. Ba, mai mult, n-am să mă mişc din turnul de veghe al patriei mele! Aşa încolţită din toate părţile mă simt utilă, de parcă aş încerca, cu sudoarea frunţii unui plugar, să înec corabia care transportă moartea în toate punctele cardinale. De parcă aş încerca să car la groapa cu seringi roata uriaşă a morţii.

Ca un poet îmbătat de speranţă, m-a prins Anul Nou la tablă, plîngînd la fiecare virgulă, înviid la fiecare punct, în timp ce prin văzduh trec milioane de capcane, colete, virusuri, aburi capitalişti, borne, seringi, mail-uri, păsări, ziare online şi avioane. Doar în intersecţia în care locuiesc împreună cu Dumnezeu, Universul miroase a smirnă şi colaci dulci, scoşi din cuptoare de lut. În iarna aceasta ca o piatră ascuţită sub epidermă, zăpada cade în osul temporal şi mă încăpăţînez să unesc oamenii între ei, drumurile între ele, să strîng în casă apele, munţii şi cîmpiile, ca să nu le fie frig. Îmi ţiuie urechile cînd lupii urlă şi aleargă înnebuniţi, mă strîng în mine de groază, la vederea urmelor pe zăpadă şi a bucăţilor de an vechi molfăite şi lepădate. Un cerşetor, în drum spre oraş, se opreşte la poartă şi mă întreabă ce meserie am şi cine o să-mi dea înapoi înţelesurile lumii. I-am spus că sînt omul care trage cortina la teatrul de păpuşi. Că înţelesurile se află în partea occipitală a răsăritului, unde acum se aud ropote de cerbi şi împuşcături.

La lumina unui felinar agăţat de tavanul lumii mă încăpăţînez să duc la adăpost fluturii şi păsările, ca nu cumva să uit zmeul de hîrtie legat de încheietura anului vechi. Ca un poet fatalist scriu cu linii transparente ca meduzele, înduioşîndu-mă în batistă prin somaţie biologică, la fel ca o salcie plîngătoare în care se hîrjonesc vrăbii de zăpadă. Trebuie să învăţăm să nu ne mai prăvălim în deznădejde ca pe o iarbă fără ieşire, unde cositorile călăilor taie fir cu fir linia subţire dintre libertate şi compromis. Trebuie să învăţăm cum e cu dihotomia limită-dezamăgire, cu adevărul care se lasă aproximat, cu procustiana noţiune a accepţiunii. Trebuie să învăţăm a citi legile divine ale continuităţii, şi să ne bucurăm că pruncii nenăscuţi ai Neamului vor veni în fiecare Ajun de An Nou să colinde cu clopoţei de serafimi umărul clepsidrei româneşti.

În turnul vechi de cuvinte, încorsetată în ceara de pe picioarele sfinţilor, ca o mireasă pusă pe plîns, aştept Anul Nou din galaxia Cassiopeea, dialogînd cu infinitul din odaia de alături, abia auzindu-l după respiraţia cosmică. Îngerul păzitor deja a sosit. L-am văzut cum îşi strînge aripile sub cămaşa albă de in şi se aşează pe laviţă, cu ochii la fereastra prin care anul vechi îşi va lua zborul. Aştept Noul An, într-o cerneală plină de luceferi, ghemuită în propriul suflet, într-o pîndă încordată, ca o cămaşă de poplin apretat. La intrarea în sine a orelor, iarna a dat în floare! Ninsoarea aceasta a mai nins în alt veac, din alt cer şi în altă galaxie. Ştiind pe dinafară Pămîntul, rodeşte în prag de An Nou şi îi cîntă. O ţin minte din copilărie, mai sfîntă atunci, mai albă, mai adîncă. Plînsă azi, haituită de străini, săracă, despletită în oraşul de stîncă. Anul vechi urcă în arborele Universului, ca un fluture cosmic, transmis din vîrstă în vîrstă. Timpul se întoarce în sine sfios, îi simt respiraţia ca un psalm de taină şi încerc, cu surîsul încremenit al lui Pic de la Mirandola, să ghicesc în globul de cristal, cît timp, prin trupul poporului, ca o rană fierbinte, va mai trece pe catafalc teatrul tragi-comic al mai-marilor lumii. În această teamă trans-substanţiată, din ce în ce mai compact, cu vertebre rigide şi crispate, anul vechi se va surpa în înalt, şi-i vom auzi scîrţîitul pe obrajii bărbieriţi ai Domnului. Partea neîncepută a fiinţei mele se va ridica brusc pe vîrfuri cînd Anul Nou, agăţat de ciuturi,  va ieşi din izvoare, ştiind că vom ajunge de unde am plecat.

Atunci Dumnezeu îşi va ridica privirea de pe Pămînt, aţipind împăcat, într-un cot. Ce trist ar fi Pămîntul dacă sfinţii n-ar face schimbul trei pentru noi, alungindu-se, prelungindu-se fosforescent pe podeaua cerului, pregătind în taină Anul Nou pentru pămînteni. Dumnezeu ne păzeşte în taină din împărăţia Lui secretă, de atîtea veşnicii. Nu ştiu cînd s-a născut, cîţi ani are, dacă-I copil, dacă a ajuns băieţandru sau a fost bătrîn dintotdeauna. Dumnezeu nu are buletin de identitate, nu ştiu dacă în Lumea Lui săptămîna are şapte zile, dacă vine Anul Nou, dacă sînt arbori, inundaţii şi oameni săraci. Dacă îngerii merg la şcoală, dacă se dau cu sania, dacă în grădinile cerului se ară, se seamănă, se merge cu pluguşorul. Nu ştiu dacă există fluturi, tristeţe, străzi, albine, cireşi înfloriţi. Dacă există naşteri şi morţi sau oamenii se continuă în unduiri străvezii.

Poate nu m-am trezit din întîmplările cu care adormisem în minte anul trecut sau poate am plecat, fără voie, la un drum lung, unde viaţa va căpăta întru totul un format electronic. Ştiu sigur însă, că, dintre toate, sîngele s-a prefăcut în vin. Dintre toate ne rămîne Dumnezeu! Totul este trecător, în afara Lui. Cam aşa închei anul, ascultînd, în salonul de concert, încă de la Facerea lumii, pasul Domnului apăsat înspre mine. În spaţiul tăios dintre tragediile lumii mi se face dor de chipul lui Iisus, aşa cum îl vedeam în copilărie printre candele aprinse. Bucură-te Marie!, Iisus este cu Tine! Binecuvîntată eşti Tu între femei! Pe Tine, Cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te preamăresc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*