Cotul Donului, Stalingrad și Stepa Calmucă

Șapte pelerinaje – Cotul Donului, Stalingrad și Stepa Calmucă cât șapte molecule din oceanul suferințelor oștenilor români căzuți în acele tragice locuri

19 decembrie 1942 – o zi de neuitat, una la fel de gravă ca și cea din 19 noiembrie 1942, când începuse cea mai mare tragedie din toată istoria noastră militară, Tragedia Română de la Cotul Donului, 19 noiembrie 1942 – 3 februarie 1943. În ziua de 18 decembrie 2021, am citit postarea lui Ionuț-Mihăiță Ocoleanu, dar nici azi nu sunt în stare să-mi revin ca să scriu în liniște un comentariu potrivit…  Încerc, totuși, doar azi e 19 decembrie… „Traumantă” postare, „traumant” text, care poate mai trezește pe cineva din armata de birocrați bine plătiți de pe malurile betonate ale Dâmboviței, (i)responsabili de (ne)păstrarea memoriei eroismului ardent al oștenilor români în cel de-Al Doilea Război Mondial…

Ionuț-Mihăiță Ocoleanu: „Karghinskaia – ,,…Când zgomotul motoarelor abia se mai auzea , m-am ridicat, am îmbrăcat mantaua , am privit în jur și m-am îngrozit. O masă de carne terciuită amestecată cu zăpadă, picioare retezate, trupuri fără cap și creieri împroșcați peste tot, înroșind zăpada albă. Doamne, ce măcel! Un tablou neconceput în cuvinte, pe care n-am să-l uit niciodată, un tablou înfiorător, ascunzând în el fiara din om scăpată din frâul rațiunii […] În jurul nostru erau multe cadavre de ostași de-ai noștri și resturi umane înghețate […] vehicule părăsite, cai morți și din loc în loc oameni rămași pe marginea drumului, istoviți de oboseală, bolnavi sau cu răni la picioare, care nu mai puteau merge, aproape înghețați sau morți din cauza gerului. […] Tot atunci, în împrejurările arătate, a dispărut și colonelul Petre Haas, comandantul Reg.2 Vâlcea, despre soarta căruia nu s-a aflat nimic nici până în ziua de astăzi […] Când au ajuns la noi, tancurile s-au oprit. Instalați pe turelă spate-n spate, cu pistoalele atârnate de gât ,rușii au început să strige: «Predați-vă, români, că nu vă facem nimic. Va dăm pâine , tutun și direcția spre casă ».

După o clipă de ezitare, unul câte unul, soldații au pornit spre tancuri cu mâinile ridicate. Apelul a fost repetat și grupuri întregi au început să se predea. Când au văzut că nu se mai ridică nimeni, au deschis focul și cei care au crezut în cuvântul lor au căzut secerați de gloanțe, ca spicele de grâu sub cuțitul secerătoarei. De teamă să nu le scape vreunul ascuns prin bălării, au pornit tancurile de-a lungul și de-a latul văii măturând tot ce le ieșea în cale. Stam nemișcat, ascultând vaietele camarazilor mei călcați de șenile sau striviți de rotirea tancurilor, deasupra gropilor de obuz în care se ascunseseră. Încântați de isprava lor și-au mai aruncat privirea peste câmpia-nsângerată și au părăsit „valea morții”, continuându-și drumul spre apus .

Când zgomotul motoarelor abia se mai auzea, m-am ridicat, am îmbrăcat mantaua, am privit în jur și m-am îngrozit. O masă de carne terciuită amestecată cu zăpadă, picioare retezate, trupuri fără cap și creieri împroșcați peste tot, înroșind zăpada albă. Doamne, ce măcel! Un tablou neconceput în cuvinte, pe care n-am să-l uit niciodată, un tablou înfiorător, ascunzând în el fiara din om scăpată din frâul rațiunii. Am numărat supraviețuitorii: 12 ostași – câțiva din plutonul meu – sublocotenentul Aron Vintilă, locotenentul Gheorghe Mircea și maiorul Vintilă Ionescu, un ofițer mai vârstnic, slăbit și bolnav, care nu s-a mai ridicat, refuzând orice ajutor. A rămas întins pe zăpadă, printre cadavre, alături de colonelul …Lăzărescu”.

În ultimii 12 ani am fost de șapte ori la Cotul Donului crezând că am făcut și eu ceva important pentru readucerea în memoria colectivă românească a faptelor eroice ale celor 158 de mii de oșteni români căzuți la Cotul Donului, Stalingrad și Stepa Calmucă… Dar, citind și recitind aceste strașnice rânduri despre suferința oștenilor noștri în stepele infinite din Est, m-am gândit că, de fapt, Șapte pelerinaje ale mele = cu șapte molecule din oceanul suferințelor oștenilor români căzuți în acele tagice locuri, dar și mi-am amintit de unde, foarte posibil, cresc rădăcinile acestei cruzimi astronomice (vă amintiți și de gravitatea cazului de la Bolșaia Donșcinka, cu o lună mai devreme, unde a căzut cu moarte de erou Generalul Sion?).

Aceste rădăcini le putem găsi cu ușurință în textul „educativ” al „Adresării” către cetățenii sovietici la începutul războiului, 1941-1945, a scriitorului bolșevic, Ilya Ehrenburg, laureat al „Premiului Stalin pentru literatură”. Din acel text, promovat pe toate canalele existente la acea oră, se pare, au învățat ostașii sovietici, viitorii tanchiști de la Karghinskaia, în timpul pregătirii lor de mobilizare pe front, chiar dacă ei erau născuți și educați în niște simple familii sovietice de muncitori, țărani, intelectuali, dar care au fost îmbibați cu această ideologie otrăvită bolșevică și trimiși pe front să ucidă fără milă. Vă prezint mai jos acea „Adresare” a lui Ilya Ehrenburg, scrisă în limba rusă și tradusă în română de către scriitoarea basarabeană Veronica Boldișor în prefața ei la cartea lui Constantin Gheorghiu, „Ard malurile Nistrului” (Ed. VICOVIA, Bacău, 2017):

„UBEI!… UCIDE!… ADRESARE

„Noi știm totul. Noi ținem minte totul. Noi am înțeles: nemții nu-s oameni. De azi înainte cuvântul « neamț » pentru noi este cel mai mare blestem. De azi înainte cuvântul « neamț » descarcă arma. Nu vom vorbi. Nu ne vom revolta. Vom ucide. Dacă tu n-ai ucis într-o zi cel puțin un neamț, această zi pentru tine-i pierdută. Dacă tu crezi că vecinul tău va ucide un neamț în locul tău, tu n-ai înțeles amenințarea. Dacă tu nu-l vei ucide pe neamț, neamțul te va ucide pe tine. El îi va lua pe ai tăi și îi va chinui în Germania lui afurisită. Dacă tu nu-l poți ucide pe neamț cu glontele, ucide-l cu baioneta. Dacă în porțiunea ta de front e acalmie, dacă tu aștepți bătălia, ucide-l pe neamț înainte de bătălie. Dacă tu îl vei lăsa pe neamț în viață, neamțul îl va spânzura pe omul rus și o va dezonora pe femeia rusoaică. Dacă tu ai ucis un neamț, ucide-l și pe al doilea – pe noi nimic nu ne înveselește mai mult decât cadavrele nemților. Nu număra zilele. Nu număra distanțele. Numără un singur lucru: câți nemți ai ucis. Ucide neamțul! – aceasta te roagă bătrâna mamă. Ucide neamțul! – aceasta te imploră copilul. Ucide neamțul! – aceasta strigă pământul natal. Nu da greș. Nu-l lăsa să treacă. Ucide-l!” (Ilya Ehrenburg,Ziarul „Steaua roșie”, 24 iulie 1942, nr. 173).

Ar mai, oare, ceva de adăugat aici?… Să ne mire, oare, acele „fapte” ale tanchiștilor sovietici care treceau cu șenilile T-34 peste ostașii români încă vii?… Pentru că azi e 19 decembrie 2021, ziua când se împlinesc 79 de ani de la acele evenimente de nedescris, la Krujilinskii, Karghinskaia, Cistiakovo, Latisev, Grushinskii, tragice locuri pe care le-am vizitat de câteva ori, vin acum și eu cu un mic album din acel fragment de Istorie militară românească… Le promit, totodată, Eroilor români terciuiți la Karghinskaia să ajung la ei, după Pandemie, cu o Cruce, un Tricolor, o Lumânare și o Floare, la ei între malul stâng al Cirului și malul drept al afluientul său, Ciornaia… La cota 177,2m (sau, totuși, la cota 177,7m ?), care în acea tragică zi de 19 decembrie 1942, au devenit roșii ca para focului de sângele țâșnit din trupurile oștenilor români călcați cu atâta cruzime de superdotatele T-34 sovietice, îndemnați fiind de către Ilya Ehrenburg în „Adresarea” sa antiumană, cinci luni mai devreme (24 iulie 1942)… Poate că Stalin pentru această „Adresare genială” i-a umplut desaga cu toate tinichelile, posibile și imposibile, inclusiv cu „Premiul Lenin” internațional „Pentru întărirea păcii între popoare”? (Sik!)…

O documentare de Vasile Șoimaru

Lasă un răspuns