
Să avem însă demnitatea de a le spune în față că nu ne supunem! Nu să mergem pe ocolite, să căutăm motive, dovezi. Să fim bărbați în fața genului juridic impus dinspre bătrâna transsexuală a Europei.
Și era atât de simplu! CCR trebuia doar să spună clar: NU, dreptul „european” nu poate avea întâietate în fața celui național. Pentru că legea noastră supremă este Constituția României, nu un set de acte și norme în continuă schimbare, într-o continuă căutare de gen și autoidentificare, și autosatisfacere, așa cum au ajuns recomandările vehiculate astăzi de Europa drept legi supreme. Iar dacă judecătorii de la CCR voiau neapărat să aibă o anumită eleganță în discurs față de coana’ Europa, puteau aborda o atitudine diplomatică fină, dar fermă, pentru că vremurile pe care le trăim sunt dure. Și puteau sublinia singurul lucru care contează: faptul că decizia Curții de Justiție a Europei este neconstituțională (în raport cu Constituția noastră actuală) și poate genera interpretări și acțiuni subiective, abuzuri, chiar un soi de anarhie în justiția națională, prin „dezlegarea” dată judecătorilor noștri de a nu mai respecta deciziile curților și instanțelor românești.
Dar nu era cazul de o asemenea eleganță! Suveranitatea și întâietatea Dreptului Național, pentru care s-au jertfit generații întregi, căci nu coana hoașcă ne-a făcut nouă unirile, nu ea a luptat pentru independența și întregirea de țară, nu ea și-a sacrificat fii și fiicele pe străzile însângerate ale Libertăți din Decembrie 1989, nu au nevoie de justificări. Cu atât mai puțin de demonstrarea insuficienței de logică a unor recomandări europene impuse astăzi drept legi, parte ale unui așa-zis drept „european” (tot mai diferit față de gândirea părinților fondatori ai CE despre ce trebuia să reprezinte Dreptul European). Pentru că normele UE, ce sunt impuse ilegal, abuziv, se modifică mai repede decât i-ar crește femei cu barbă a Europei și mustața, mai repede decât ar decide unii că nu mai avem identitate biologică, că nu mai suntem bărbați, femei, mamă, tată…
Riscul declanșării încălcării unor hotărâri și spețe naționale, înmulțirea abuzurilor, apariția de derapaje, toate apărate de așa-zisul drept „european”, era un motiv suficient pentru CCR de a spune, demn, că respinge decizia Curții de Justiție a UE care venea să ne impună faptul că „judecătorii naționali nu sunt obligați să aplice deciziile Curților Constituționale care contravin dreptului Uniunii Europene”. Iar CCR nu trebuia să găsească și o justificare, aproape vinovată, prin aceea că Legea supremă a țării este cea care nu permite întâietatea dreptului european asupra celui național și, cel mai grav, oferind și o soluție, practic, prin precizarea că acest lucru poate fi realizat după revizuirea Constituției și includerea în aceasta a dreptului de întâietate a legilor europene!
Lucrurile sunt clare! Atâta vreme cât avem o Constituție (actuala lege supremă ce nu pune dreptul european, ori al altora, deasupra legilor naționale), înseamnă că decizia Curții de Justiție a Europei este nulă de facto. Mai mult, judecătorii CCR aveau ocazia să facă istorie și să acuze Curtea Europeană că instigă judecătorii români la nesupunere față de deciziile tribunalelor naționale, juriștii UE știind că, în România, Constituția nu permite întâietatea dreptului european asupra celui național. Dar nu au făcut-o, poate prea lași, prea înspăimântați să nu-și piardă sinecurile, prea bătrâni pentru luptele juridice necesare apărării Demnității și Suveranității naționale, judecătorii CCR alegând să inventeze o „castană” și să o azvârle în foc. Și au făcut-o pentru propriul confort, dar, mai ales, lipsa de răspundere, de demnitate, de viziune, chiar dacă, acum, este evident vor urma presiuni dinspre Europa pentru a (ne) fi schimbată cât mai repede Constituția. Și, probabil, vom ajunge și la declanșarea unor infrigementuri pentru o țară care întârzie înlocuirea Constituției cu textele dorite de Uniunea Europeană (și da, putem revizui Constituția, dar numai pentru a adăuga faptul că „în legislația românească primează legea națională față de cea europeană ori internațională la care România este parte”).
Și nu, „toată disputa” care ar fi determinat CJUE să decidă că hotărârile CCR încalcă legislația europeană, iar judecătorii români le pot ignora fără să se teamă de represalii, nu a plecat nicidecum de la deciziile CCR în privința legislației anticorupție, ci de la cele privind nelegiferarea apucăturile minorităților sexuale pentru care Europa și-ar pune și fustele în cap. Dar am putea chema și noi Uniunea Europeană la bară, pentru instigarea judecătorilor români la nesupunere față de legile și Constituția țării!… Și să vezi atunci farduri pe obrazul de gen al Europei!…
Lasă un răspuns