România mai are încă un miliard de euro. Nu în aur, nu în valută forte, ci în apă grea. Este singura moştenire rămasă după ce s-a închis singurul combinat de apă de grea din Europa de Est. Dacă ne-am imagina că plouă nu cu apă obișnuită, ci cu apă grea, oare oamenii cum se vor „apăra”? Tot cu umbrele și pelerine? Sau acestea se vor rupe de greutate? Și legumele cum vor crește udate cu apă grea? Mai mari sau mai grele? Sau dacă vom bea și noi apă grea, vom fi mai grei? Dar ce este apa grea? Cum poate fi ea obținută? Și cum de, până în anul 2015, România a fost cel mai mare producător de apă grea din Europa? Cum se obținea? Ce făceam cu ea?
Apa grea a fost descoperită în anul 1931 de chimistul american Harold Clayton Urey (1893-1983), laureat al Premiului Nobel în anul 1934. După numai aproximativ zece ani de la descoperire, în timpul celui de al doilea război mondial, a devenit un produs industrial, dezvoltarea producţiei fiind impulsionată de cerinţele militare strategice. La Rjukan, în Norvegia, s-a lansat pentru prima dată o producţie de apă grea, de 1,5 tone/an. Mii de articole, un roman şi un film artistic descriu aventura unui comando american care a atacat uzina pentru a sustrage apa grea necesară fabricării primelor două bombe atomice. În prezent se cunosc peste o suta de metode pentru separarea deuteriului, folosit la producerea acestui tip de apă.
Uzina de apă grea, parte din programul de energie nucleară, a fost proiectată de la început cu misiunea principală de a aproviziona cele cinci reactoare planificate de Nicolae Ceaușescu la Cernavodă. Avea cea mai mare capacitate de producție din lume (180 de tone de apă grea pe an, comparativ cu 60 de tone anual – Argentina și 160 de tone anual – India), dar costurile de producție erau tot mai necompetitive din cauza managementului defectuos din ultimii ani. Producția sa anuală însemna echivalentul încărcării inițiale a unei unități CANDU 6 pe o perioadă de trei ani.
ROMAG PROD s-a numit sucursala Regiei Autonome pentru Activități Nucleare (RAAN), amplasată la circa șapte kilometri Nord-Est de municipiul Drobeta-Turnu Severin, devenită mai apoi CNMAG (Compania Națională de Management al Apei Grele). ROMAG-PROD a produs apă grea de calitate nucleară, având cea mai mare capacitate din lume (360 tone/an). Proiectul privind construirea fabricii de apă grea s-a aplicat la Drobeta-Turnu Severin între anii 1980 – 1988. Producția de apă grea a început în luna septembrie 1987. România este singura țară europeană, care și-a dezvoltat o filieră de reactoare nucleare de tip CANDU. Sucursala ROMAG PROD a produs apă grea, apă superușoară și apă supergrea, necesară acestor reactoare. Cu o producție anuală de circa 180 de tone și o capacitate de extindere până la 360 de tone, combinatul severinean „alimentează” atât centrala de la Cernavodă, cât și numeroase piețe internaționale. Combinatul deține patru module de producție cu o capacitate de 90 de tone pe an, fiecare. Din anul 2001 sucursala ROMAG PROD a devenit exportator de apă grea de uz nuclear și de laborator în Coreea de Sud, China, Germania, SUA și Elveția. În anul 2005 instalațiile ROMAG-PROD se întindeau pe o suprafață de 70 de hectare și erau deservite de 1.500 de angajați, o mare parte din personal fiind specializat la locul de muncă, operatori chimiști, lăcătuși mecanici, electrieni, sudori, etc. Actualul Centru Național de Management al Apei Grele (CNMAG) este o instituție bugetară aflată în subordinea Ministerului Energiei. Este situată în imediata apropiere a orașului Drobeta Turnu Severin și se află pe o parte din amplasamentul vechii Uzine de Apă Grea ROMAG PROD care în momentul actual este în faliment.
Ca istorie, cercetările au debutat la Institutul de Fizică Atomică de la Cluj în anul 1958, sub conducerea profesorului Victor Mercea, membru corespondent al Academiei Române, care a devenit, mai apoi, şi membru al Societăţii Americane Nucleare. S-a decretat, în anii ’50, înfiinţarea unui grup de cercetători la Cluj, în cadrul Academiei Române, cu un caracter aparte. I s-a dat sarcina să abordeze fizico-chimia separării deuteriului, respectiv a apei grele. Procedeul de separare ales a fost schimbul izotopic dintre apă şi hidrogen. În natură, dintr-un milion de molecule de apă, 150 sunt de apă grea. Scopul echipei de 15 persoane constituită atunci la Cluj era de separare a acestei ape grele din apa naturală. La concurenţă cu cercetările din India şi Canada, la Cluj s-a demonstrat eficienţa uneia dintre metode – schimbul izotopic apă-hidrogen – considerată în acele vremuri o premieră mondială. Metoda a fost aplicată cu succes strict în SUA, încă din anul 1956, la prima fabrică de apă grea construită pentru fabricarea apei grele, prin procedeul de schimb izotopic apă-hidrogen sulfurat. Practic, s-a descoperit o nouă modalitate de creare a apei grele. „Cu aceste rezultate, România intra în competiţia internaţională”, a notat la vremea respectivă revista „Ştiinţă şi Tehnică”. Tot ce s-a întâmplat de-a lungul anilor de cercetare la Cluj a fost strict secret. Chiar şi astăzi, comercializarea apei grele este supusă unor reglementări internaţionale stricte. Totul era secret, nu existau foarte multe date publicate şi practic a trebuit să înceapă totul de la zero. Aproape toţi participanţii la proiectele derulate de-a lungul anilor, de la începuturile sale la Cluj şi până la construirea unei uzine producătoare de apă grea la Drobeta-Turnu-Severin, aveau acces la informatii clasificate, adică îşi desfăşurau activităţile în condiţii necunoscute nici măcar de familiile acestora, iar absolut toate lucrările treceau pe la Biroul Documente Secrete (BDS). După 12 ani de cercetare, la 1 martie 1970, s-a înfiinţat Comitetul de Stat pentru Energia Nucleară, concomitent cu „Uzina G” la Râmnicu Vâlcea, având ca obiectiv punerea la punct a tehnologiilor de separare a apei grele pe baza rezultatelor şi experienţei realizate în anii anteriori la Cluj. Este consemnat istoric că pe 9 august 1976, la „Uzina G” s-a produs prima cantitate de apă grea cu o concentraţie de 99,9%. Astfel, România a devenit un jucător important în domeniu, iar factorii de decizie au hotărât trecerea la fabricarea de apă grea la scară industrială. În 1980 s-a înfiinţat uzina de apă grea de la Drobeta-Turnu-Severin, care a funcţionat până în anul 2015 sub denumirile de Combinatul Chimic Drobeta (până în 1990), Regia Autonomă Romag (până în 1992), Romag (până în 1998) şi Romag Prod (până în 2015). Prima cantitate de apă grea, la scară industrială, s-a produs aici, în anul 1988. Cererea era mare: de exemplu, doar pentru pornirea unui reactor de la Cernavodă a fost nevoie de 550 tone de apă grea. Apa grea nu se deosebeşte vizibil de apa normală, însă ea conţine în proporţie mult mai mare decăt cea normală izotopul deuteriu al hidrogenului sub forma D2O. Ea se poate obţine oriunde în lume, printr-un procedeu de îmbogăţire, întrucât apa grea se găseşte natural dispersată în apa Pamântului. Se foloseşte în reactoare ca moderator al neutronilor (are rolul de a încetini viteza neutronilor rapizi, astfel ca reacţia să fie controlabilă), dar şi pentru răcirea instalaţiei, fiind o substanţă moderatoare foarte eficientă datorită absorbţiei relativ reduse a neutronilor de fisiune, cei care produc energie. Primul reactor de la Cernavodă a fost pus în funcţiune în anul 1996, iar cel de-al doilea, în anul 2006, ambele folosind apa grea produsă la Romag Prod. În perioada celor 27 de ani de fabricare apă grea, la Romag Prod s-a produs cantitatea necesară tuturor celor patru reactoare de la Cernavodă (între timp s-a renunțat la ideea construirii și a celui de al cincilea reactor).
Apa grea este apă care conține în proporție mult mai mare decât cea normală izotopul deuteriu al hidrogenului sub forma D2O (²H2O), sau HDO (¹H²HO). Proporția normală dintre deuteriu și hidrogen în apa standard VSMOW este de c.156 ppm. Varietatea HDO mai este cunoscută și drept apă semigrea. Din punct de vedere al proprietăților macroscopice și chimice apa grea se comportă similar cu apa normală, sau „ușoară”, însă atomii de hidrogen constituenți conțin un neutron în plus în nucleu, deoarece deuteriul, sau hidrogenul greu, este un izotop al hidrogenului. Ca urmare, densitatea ei este cu c. 11 la sută mai mare. Apa grea pură nu este radioactivă. Există diferite metode pentru a separa apa grea. De disocierea sa electrolitică s-a ocupat inclusiv academicianul român Emilian Bratu. Apa grea se formează și în natură în cantități extrem de mici (150 părți per milion), raportată la apa obișnuită (H2O). Se găsește în zonele abisale ale oceanelor, unde intră în alcătuirea mediului intern al organismelor abisale, având rol de reglare al metabolismului acestora în condiții de presiune hidrostatică foarte mare și temperaturi scăzute. Proprietățile apei grele sunt diferite de cele ale apei obișnuite, având punctul de fierbere la peste 100°C (101,4°C), cel de îngheț de 3,8°C și densitatea maximă (1,2 g/cm3) la 11,6°C. Poate fi obținută în laborator prin hidroliză și distilare. Apa grea este utilizată în special ca moderator de neutroni în anumite tipuri de reactori nucleari printre care și cei de tip CANDU folosite la Centrala Atomo-Electrică de la Cernavodă. În domeniul științific, o altă utilizare este în detectoarele de neutroni. Apa grea este un compus chimic similar cu apa obișnuită, în care atomii de hidrogen sunt înlocuiți de deuteriu, un izotop al hidrogenului care conține un proton și un neutron. În natură apă grea este amestecată cu apă obișnuită în proporție de 1 la 5000. Apa grea pură se obține din apa naturală prin tehnologii de schimb izotopic, distilare sau electroliză. Într-un amestec de hidrogen sulfurat–apă la echilibrul chimic, concentrația deuteriului în apă este mai mare decât în hidrogenul sulfurat. Diferența de concentrație depinde de temperatură. În practică, apă și hidrogenul sulfurat circulă în contracurent, între zone cu temperaturi diferite. În zona rece deuteriul trece din hidrogenul sulfurat (gaz) în apă. Gazul sărăcit în deuteriu este recirculat în zona caldă unde deuteriul trece din apă în hidrogenul sulfurat. Prin repetarea procesului de foarte multe ori concentrația deuteriului poate crește până la 20-30%. Deoarece moleculele de apă obișnuită se evaporă mai repede decât cele de apă grea, prin fierbere apa grea se concentrează în lichid. Prin repetarea succesivă a procesului se poate obține concentrația dorită. Apa obișnuită disociază mai ușor la trecerea curentului electric decât apă grea. În acest mod se poate obține apă grea de concentrația dorită. La uzinele de producere a apei grele se utilizează combinații ale acestor tehnologii. Deși tehnologiile de producere a apei grele sunt foarte asemănătoare cu cele utilizate la producerea amoniacului sau alcoolului, din cauza randamentelor foarte scăzute realizate în procesele respective, puține țări din lume au construit asemenea instalații din cauza costurilor de investiție și operare foarte mari. Țările producătoare de apă grea sunt de obicei țări care dețin reactori nucleari care folosesc apă grea, printre care Argentina, Canada, India, România și China.
Uzina de la Halânga (Turnu Severin) producea cea mai bună apă grea din lume. Exporturile au asigurat plata ratelor pentru centrala nucleară de la Cernavodă. La vreo șapte kilometri de Drobeta Turnu-Severin, se ridică în soare o încrengătură uriașă de țevi și bazine mai mult sau mai puțin ruginite pe o latură a drumului național ce duce către Târgu-Jiu. Este „Uzina de apă grea”, unica unitate de acest tip din Europa și cel mai mare producător de profil din lume. Apa grea pe care o produce uzina de la Halanga este moderatorul și agentul termic primar de care are nevoie Centrala Nucleară de la Cernavodă pentru a funcționa. Pentru a se construi acest colos industrial, câteva sate ale comunei Izvoru Bârzei au fost strămutate. Casele oamenilor au fost mutate nu numai de pe locul unde există uzina în sine, ci și pe o rază de 1,6 kilometri, numită „raza de influență”, o suprafață care trebuie controlată de angajații uzinei. Motivul privește mai puțin siguranța națională, cât pericolul de moarte, pentru că materia prima pentru obținerea apei grele este hidrogenul sulfurat, un gaz extrem de toxic, inflamabil, exploziv și foarte coroziv. Hidrogenul sulfurat poate ucide un om în câteva secunde la concentrații foarte mici. Zeci de case din satul Halanga au fost rase de pe fața pământului pentru construirea Uzinei de apă grea și a termocentralei. Apa grea produsa la Drobeta Turnu-Severin este obținută din apele Dunării. Acestea conțin deja o cantitate de 0,0143 la sută de apă grea. Aceasta cantitate infimă se separă până ajunge la concentrația de uz nuclear de minimum 99,78 la sută. Apa Dunării trece prin mai multe etape până la produsul final: filtrarea brută, tratarea cu var și clorură ferică, pentru dedurizare și decarbonatare, decantare, filtrarea prin filtre mecanice cu cuarț, demineralizare și degazarea sub vid. Rezultatul acestor operații cu termeni atât de savanți este „apa de proces”, care este combinată apoi cu hidrogen sulfurat, într-un proces numit schimb izotopic. Apele folosite în producție se filtrează și apoi erau deversate în pârâul Pleșuva. Pe lângă Centrala de la Cernavodă, uzina exporta apă grea în Coreea de Sud, China, Statele Unite ale Americii și Germania. Sucursala ROMAG mai producea și apă superușoară, azot lichefiat, aer instrumental, apă demineralizată, apă potabilă, apă distilată și apă industrială. Uzina de lângă Drobeta Turnu-Severin, unicat în Europa, este totodata cel mai mare producător de apă grea din lume.
Nicolae Ceauşescu a vrut independenţă energetică și şi-a dorit un lanţ complet de producţie a energiei nucleare, de la minele de extragere a uraniului, la construcția centralei de la Cernavodă. Programul naţional nuclear a fost aprobat în 1969. Decide să nu folosească tehnologia sovietică, ci pe cea canadiană care presupunea folosirea de apă grea. Inundaţiile de la începutul anilor 70 îi întârzie planurile. Abia în 1977, România şi Canada semnează un acord de cooperare, iar în 1978 este semnat contractul pentru licenţa tehnologică. Primele cercetări în vederea obţinerii de apă grea se fac la Govora. Nicolae Ceauşescu alege, apoi, Drobeta Turnu Severin pentru construirea uzinei de apă grea. În 1980 începe construcţia combinatului de la Halânga, lângă Severin. În timpul lucrărilor Ceauşescu vine de căteva ori în vizită. Combinatul avea în componenţă o fabrică de apă grea şi o termocentrală care furniza abur tehnologic. Era rezolvată astfel şi problema căldurii pentru Drobeta Turnu Severin, iar fabrica de apă grea își va face „datoria”, producând prețiosul lichid „pe stoc”. Toate bune, dar declinul combinatului începe, oficial, abia după 2000. Prima decizie care accelerează declinul: Prin Ordonanață de Urgență 191 din 27 decembrie 2001, RAAN primeşte dreptul de a exporta apă grea la preţuri promoţionale. Imediat, trimite 30 de tone de apă grea către Coreea de Sud la un preţ sub cel de producţie. Şi tot de la Guvern vin alte două acte normative care îngroapă regia. În 2006 şi în 2012, se comandă producţie de apă grea pe stoc, prin intermediul societaţii naţionale Nuclearelectrica. În baza OUG nr.80/2006 privind asigurarea producţiei de apă grea în vederea punerii în funcțiune și pentru completarea necesarului tehnologic pe durata de viața a unităților 3 şi 4 de la Centrala nuclear-electrică Cernavodă, SN „Nuclearelectrica” SA(SNN) și Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare (RAAN) Drobeta Turnu Severin au încheiat contractul de furnizare produse nr.493/M/21.11.2006. Conform prevederilor contractuale, în perioada 2006-2011, SNN a achiziționat cantitatea de 862 tone apă grea, în valoare totală de 1.541 milioane lei, din care, cu finanţare de la bugetul de stat, 1.383 milioane lei și, din surse proprii, 158 milioane lei. Practic combinatul produce în plus 150 de tone pe an care teoretic intră în rezerva de stat, fiind principalul argument în negocierile cu chinezii pentru construirea reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă. Pe hârtie, toate aceste contracte cu statul păreau mană cerească pentru Combinatul de apă grea. Practic, banii pe care guvernul se angajează să îi dea în contul apei grele vin greu şi cu mare întîrziere. Ca să poată produce, combinatul împrumută bani de la bănci, cu dobândă, şi cărbune de la CEO. Datoriile început să crească, iar tăvălugul nu va mai putut fi oprit. În 2010, datoriile RAAN ajung la aproape 650 de milioane de lei. Şi cresc constant, pentru ca cinci ani mai târziu să ajungă se se dubleze. La sfârşitul anului 2012, Curtea de Conturi constată şi alte nereguli – salarii exagerate ale managerilor, care primeau indemnizaţii lunare de aproape 50.000 de lei, contracte de pază supraevaluate şi lucrări de îngrijire a spaţiilor verzi iarna. Inspectorii curţii găsesc un minus în stocul de cărbune de aproape 300.000 de tone. O dată cu insolvenţa încep şi disponibilizările. De la 3600 de angajaţi în 2010, în 2013 înainte de intrarea în insolventa mai erau 2700. În 2015 pleacă cea mai mare tranşă de salariaţi, 1500. Toţi, teoretic cu plăţi compensatorii şi venituri de completare. Practic, banii de la stat au venit cu ani întârziere. În replică, salariaţii şi disponibilizaţii au declaşat proteste pe terme În luna februarie 2016 a intrat în faliment Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare (RAAN), singurul producător de apă grea din Europa și cel mai mare din lume. Într-un fel a fost un faliment anunțat, pentru că acest combinat a fost gândit de la început ca o unitate cu perioadă de viață determinată, potrivit surselor cursdeguevrnare.ro, adică pentru asigurarea apei grele necesare funcționării reactoarelor de la Cernavodă. Falimentul era previzibil chiar din 2013, când a intrat în insolvență, dar procedura s-a amânat din motive electorale, potrivit unor surse.
Pe 14 iunie 2016 ia sfârşit oficial povestea apei grele de la Severin. Curtea de Apel Craiova menţine decizia Tribunalului Mehedinţi de intrare în faliment. Cele două sucursale Romag Prod şi Romag Termo trec în administrarea firmei Euroinsol, iar bunurile lor vor fi disputate de creditori. La RAAN acum lucrează mai puţin de o sută de oameni. Au în grijă însă toată acea apă grea produsă ani de zile pe stoc, depozitată în condiţii speciale în interiorul Romag Prod. Sunt sute de tone, iar valoarea este peste un miliard de euro. De la intrarea în faliment, conducerea RAAN cere guvernelor care s-au perindat să aibă grijă de această comoară.
Lasă un răspuns