Primul artist oficial al Bucureştilor a fost un conte maltez, Amedeo Preziosi, pe care Regele Carol I l-a chemat în România pentru a imortaliza viaţa de aici de la finele anilor 1860. Numele său complet era Aloysius-Rosarius-Amadeus-Raymundus-Andreas Preziosi, dar i se spunea mai pe scurt contele Amedeo Preziosi. Acesta s-a născut în Malta, la 2 decembrie 1816, ca primul născut al unui înalt funcţionar al Maltei, căsătorit cu o franţuzoaică. Micul Amedeo a primit o educaţie aleasă, luând lecţii de pictură cu maestrul maltez Giuseppe Hyzler. Înclinaţia sa pentru arte era atât de puternică, încât mai târziu, la ceasul alegerii unei cariere, Amedeo şi-a înfruntat tatăl, care dorea o carieră în Drept pentru moştenitorul său, şi s-a înscris la Arte Frumoase la Paris.
La începutul anilor1840, Preziosi se mută la Istanbul, unde viaţa lui se schimbă. Aici îşi găseşte, în peisajul balcanic, sursa de inspiraţie şi locul nu doar în arta plastică, ci şi în viaţă. Se căsătoreşte cu o domnişoară de origine greacă, cu care va avea patru copii. Locurile, oamenii, atmosfera, viaţa Istanbulului sunt atât de pitoresc redate în acuarelele şi litografiile sale, încât lucrările îi sunt cerute de oficiali din diplomaţia britanică. Aşa apare albumul „Costumele Constantinopolului“, apoi albumul intitulat „Stamboul“, publicat în 1858, la Paris. Datorită prietenului său ardelean Carol Popp de Szathmári, primul fotograf care a documentat viaţa din România monarhică, intră în legătură cu ţara noastră.
În vizita sa de la Istanbul din 1866, Regele Carol I, impresionat de talentul lui Preziosi, îi cere să realizeze albume asemănătoare în România, pentru a reda tabloul unei naţii sărace, care încerca să îşi găsească drumul spre modernitate. Amedeo Preziosi vine în România în iunie 1868 şi începe să descopere o lume nouă, a Balcanilor latini. Cunoaşte Bucureştiul, face călătorii în ţară, iar schițele sale sunt transformate apoi în acuarele. Următorul an vine din nou, tot în iunie, şi concepe albumul „La Valachie“. Astfel ajunge unul dintre ultimii pictori orientaliști ai Europei să capteze în picturile sale combinația fascinantă de oriental și occidental, tradițiile și cosmopolitismul din țara noastră în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Așa cum la Istanbul pictorul este atras mai degrabă de stradă, de agitația din bazaruri, de cafenele și de peisajele citadine, și în București principalele puncte de atracție sunt târgurile, piețele, mahalaua în care mișună continuu furnicarul de lume într-un dute-vino amețitor. Cafeaua joaca și în cazul lui Preziosi ca și în cazul celorlați pictori orientaliști un rol important.
O serie de picturi înfățișează cafenelele din Istanbul, cafegii ambulanți de pe străzi sau ritualuri restrânse de preparare și servire a cafelei. La București situația este diferită: urmărind ca și în Istanbul viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți, Preziosi are ocazia de a surprinde frumusețea porturilor populare de la noi, lumea pestriță de la târgul de Moși, poștalionul trecând prin Cotroceni, malul Dâmboviței, mahalelele bucureștene, bisericile vechi frumos ornamentate. Cafeaua în schimb este absentă din peisajul bucurestean tipic oamenilor obișnuiți, al țăranilor ce vin cu marfă la târguri sau ai locuitorilor mahalalei. Intrată la noi pe filiera turcească, moda cafelei se păstrează inițial numai la curtea domnitorului și în casele boierești, iar apoi în cafenelele apărute după moda franceză în marile orașe. Ceea ce rămâne important pentru noi din creația lui Preziosi este puntea care se crează prin lucrările sale între orientalismul de Bosfor și orientalismul de Dâmbovița.
Pânzele pictorului ne dau și astăzi posibilitatea de a compara și de a observa asemănările și diferențele dintre două metropole aflate la granița cu Occidentul: București și Constantinopole. Dacă Istanbulul apare ca un tărâm magic, plin de farmec, de culoare, de zgomot, de turbane și valuri, de ciubucuri și ibrice, Bucureștiul pare a fi orașul contrastelor care se potrivesc perfect unul cu celălalt, orașul noului și vechiului, al traditiei și inovației. Natura este mai sălbatică decât în Istanbul, clădirile, cu exceptia bisericilor, sunt rustice, așezate în mahalale în care atunci când Dâmbovița se revarsă, apa aduce rămășițe din pântecele râului pe stradă. În București Orientul întâlnește Occidentul în modul cel mai original și cel mai plăcut, estetic și vizual. Porturile tradiționale românești ale țăranilor români găsesc o îmbinare reușită cu colbul străzilor înguste și aglomerate ale Bucureștilor, cu arhitectura bisericilor, cu portul turcesc al boierilor și portul după moda austriacă a tineretului intelectual. Dacă Istanbulul pare desprins din O mie și una de nopți: un spațiu magic, cu derviși, palate somptuase în care locuiesc preafumoasele cadâne ale sultanului, bazarul imens în care găsești toate minunile lumii și cafenele unde bărbații se adună să dezbată, să joace table și să fumeze ciubuc, Bucureștiul nu este nici complet oriental, nici complet modern. În picturile lui Preziosi, dar și în general, Bucureștiul este de fapt orașul contrastelor prin excelență. Dar aici contrastele ajung să se completeze atât de bine încât devin parte componentă a întregului; în fapt devin întregul însuși.
În aceasta constă de fapt magia Bucureștiul în secolul al XIX-lea, oraș ce datoarează ceea ce este felului în care Occidentul și Orientul s-au îngemănat perfect între zidurile clădirilor sale. Și după această frumoasă explicitare a tuturor celor vizibile și vizuale, putem adăuga și invizibilul suflet al bucureșteanului, care este un summum al unor experiențe complexe ce îl face mai aplecat către cele filosofice, cu tente leneșe de detașare. Artistul Bucureştilor s-a stins din viaţă la 27 septembrie 1882, într-o partidă de vânătoare unde a fost împuşcat accidental. Opera sa cu trimitere „românească“ poate fi admirată la muzeele de artă din Bucureşti, iar marile case de licitaţie se întrec să vândă lucrările lui Amedeo Preziosi. Astfel acestea ajung în colecţiile unor cunoscători care apreciază arta „urbană“ din capitalele europene.
În plin secol al XIX-lea, când Revoluția Industrială se afla la apogeu, cărțile poștale și arta fotografică și cinematografică își încep parcursul fulminant, Amedeo Preziosi este ultimul pictor orientalist ce a captat mai bine ca oricare altul în lucrările sale spiritul Constantinopolului, dar și spiritul Bucureștiului, descifrând limbajul amândurora și descoperind Orientul în spiritul fiecăruia dintre ele. Picturile acestuia ne introduc în atmosfera unei Românii așa cum nu am mai văzut. Sunt biserici importante (Sfântul Anton din București, Biserica Radu Vodă, Biserica Schitu Măgureanu, Biserica Stavropoleos, Biserica Batiștei, Biserica Sărindar, Catedrala Episcopală Curtea de Argeș, Mănăstirea dintr-un lemn, etc.), sunt peisaje fără pereche (Porțile de Fier, Valea Prahovei, Râul Dâmbovița, Vidin, Cladova, etc.), sau panorame create din puncte „strategice” (din Dealul Filaretului, din Turnul Colței, etc.), diferite evenimente importante (primirea domnitorului la Slănic (PH), trecerea poștalionului prin Cotroceni, horă tradițională românească, trecerea Oltului, etc.), diverse târguri (târgul de Moși, de animale, de pește, etc.), sunt reprezentate diferite grupuri social- profesionale (secerătorii, surugii, negustorii, țăranii, călugării, etc.) și tipuri umane diverse (fete, băieți, orășeni, țărani, etc.). Privim și parcă nu ne mai săturăm.
Această prietenie regală apărută între Regele Carol I și Contele Amedeo Preziosi – pictorul orientalist al Bucureștiului, ne-a lăsat moștenire picturi unicat cu viața de zi cu zi din România acelor ani și cu chipurile oamenilor de atunci, de la finele anilor 1860. Să-i privim și să recitim istoria, pentru a înțelege de ce s-a trăit așa și nu altfel. Și poate să reedităm un album color cu minunatele picturi și acuarele ale contelui maltez, o adevărată reverie și simfonie de culori…
Lasă un răspuns