Masacrele de la Lunca…

Ecoul măcelului de la Lunca, din ianuarie 1941, s-a răspândit repede în ţinut. Cei rămaşi acasă au aflat despre marea tragedie de la ţăranii din localităţile herţene, mobilizaţi pentru a săpa gropi, în care au fost aruncaţi morţii. Ce proporţii trebuia să atingă teroarea dezlănţuită de regimul totalitar comunist, ca după zece zile, către frontiera instalată de sovietici la finele cireşarului istoric, să se îndrepte al doilea grup de oameni, îndrumaţi de Vasile Moldovan, secretarul Consiliului Sătec Mahala, raionul Noua Suliţă? Înseamnă că locuitorii meleagurilor voievodale au băut paharul suferinţelor până la fund şi povara era atât de grea, încât răbdarea devenea insuportabilă. Persecuţiile nu mai aveau sfârşit. Dorul de libertate era atât de mare, încât nu-l putea opri nici moartea. Fulgii cădeau ca nişte stele, luminând calea pământenilor, mânaţi de realitatea crudă a evenimentelor petrecute în ţinutul mioritic în primul an de dictatură bolşevică.

„Ţăcănit de mitraliere, explozii de grenade, lătrat de câini, gemetele celor răniţi şi… petele de sânge care se transformau în bălţi pe zăpada dintre gardurile de sârmă ghimpată ce aduseseră înstrăinarea şi tragedia”. Noaptea s-a transformat într-un infern. Nu se ştie numărul şi lista martirilor căzuţi la Lunca, în luna februarie 1941, fiindcă românii seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. „n-au fost identificaţi”. Despre aceasta se menţionează într-un document din 28 martie 1941, semnat de către căpitanul Kurakov, pe atunci locţiitor al comandantului amintitului detaşament de grăniceri, păstrat în Arhiva Direcţiei Ministerului Afacerilor Interne al Ucrainei din regiunea Cernăuţi. În urma cercetărilor întreprinse s-a descoperit că în acea noapte infernală, lângă satul Lunca, a murit tânărul Hostiuc Florea al lui Ilie, fiul mezin al Anei Hostiuc, născut în 1922, în localitatea Mahala, fostul judeţ Cernăuţi al României.

Cei căzuţi sunt aruncaţi în patru gropi comune, rămânând să-şi doarmă somnul veşnic în Lunca Prutului şi în Valea Plângerii, unde se nasc legendele şi cântă doinele, unde plâng izvoarele şi se întâlnesc anotimpurile, unde se adună dorurile şi se eternizează clipele. Aici visează părinţii şi freamătă glia strămoşească. În anul 1942, când în ţinutul mioritic activau organele administrative româneşti, au fost întreprinse acţiuni de deshumare a martirilor. Sunt scoase rămăşiţele pământeşti ale osândiţilor numai dintr-o groapă comună, fiindcă celelalte trei erau înnămolite. Osemintele celor deshumaţi vor fi aduse în satul Mahala din raionul Noua Suliţă şi înmormântaţi creştineşte. Aici ei s-au născut şi de aici au trecut în nemurire.

În ziua de 8 februarie 1941 vor fi arestate 42 de persoane de origine română şi un ucrainean. În mâinile staliniştilor nimeresc 42 de bărbaţi şi o femeie. În numărul întemniţaţilor au intrat 41 de ţărani, un muncitor şi un funcţionar. 35 de oameni aveau studii primare, doi – studii medii, patru – studii medii incomplete, iar doi martiri nu ştiau carte. În cazematele bolşevice au fost închişi 42 de osândiţi, născuţi în localitatea Mahala, raionul Noua Suliţă, şi un martir, Gheorghe Găină, care a văzut lumina zilei în oraşul Cernăuţi.

Pe data de 14 aprilie 1941, Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev declară sentinţa în privinţa participanţilor la evenimentul sângeros din luna februarie. Sunt condamnaţi la moarte mahalenii: Balan Dumitru al lui Nicolae, născut în 1912; Bujeniţa Ion al lui Toader, născut în 1912; Costan Dumitru al lui Ion, născut în 1907; Doroş Vasile al lui Ion, născut în 1898; Iremie Vasile al lui Mihai, născut în 1923; Magdalin Martin al lui Constantin, născut în 1914; Maiorschi Mihai al lui Onufrie, născut în 1900; Moldovan Vasile al lui Ion, născut în 1913; Nandriş Dumitru al lui Ilie, născut în 1920; Petriuc Toader al lui Ion, născut în 1899; Purici Nicolae al lui Constantin, născut în 1897. Tot la moarte a fost condamnat şi cernăuţeanul Găină Gheorghe al lui Ion, născut în 1920. E posibil că osemintele lor se află în Cimitirul Vechi din oraşul Cernăuţi, unde îşi dorm somnul veşnic cei 400 de martiri ai neamului, executaţi de către organele sovietice de represalii în iunie 1941.

Ceilalţi martiri au primit câte zece ani de detenţie, fiind întemniţaţi în lagărele staliniste de muncă corecţională din fosta Uniune Sovietică, unde au murit: Bujeniţa Vasile al lui Simion, născut în 1920; Burcovschi Constantin al lui Ion, născut în 1919; Cernăuţan Vasile al lui Ion, născut în 1924; Cova Nicolae al lui Condrat, născut în 1909; Dascaliuc Ştefan al lui Florea, născut în 1901; Grigorciuc Victor al lui Ştefan, născut în 1921; Lencoste Gheorghe al lui Alexandru, născut în 1920; Magdalin Ilie al lui Constantin, născut în 1904; Mosoriucă Constantin al lui Ion, născut în 1920; Vasiliniuc Ion al lui Ilie, născut în 1922; Zapotinschi Ion al lui Dumitru, născut în 1920.

După masacrele sângeroase de la Lunca, din lunile ianuarie-februarie 1941, intrate în istoria plină de durere a actualei regiuni Cernăuţi ca unele din crimele odioase din prelungul şir de fărădelegi săvârşite de puterea sovietică împotriva băştinaşilor, au început deportările rudelor „trădătorilor patriei socialiste”. În numărul acestor rude a fost inclusă de către regimul totalitar stalinist şi Ana Hostiuc, născută în 1889, în localitatea Mahala din Bucovina, un sat mare şi frumos, aşezat în pitoreasca Vale a Prutului, încadrat la acea vreme în componenţa imperiului austro-ungar. Când s-a despărţit de copilăria-i de farmec plină, bunii săi părinţi au dat-o la şcoală, dorind ca fiica lor, ageră la minte, să înveţe carte. Ana a absolvit şase clase. Dorul de cunoştinţe îi îndreaptă paşii spre bogata Bibliotecă a filialei din Mahala a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Va sorbi cu nesaţ din izvorul nesecat al cărţii, devenind apoi membră a acestei Societăţi culturale. În perioada interbelică, destinul ei s-a unit cu destinul lui Ilie Hostiuc. Din dragostea lor mare şi curată au venit pe lume doi feciori, unul mai frumos ca altul. Durerea a lovit-o cu necruţare în 1925, când scumpul ei soţ se stinge din viaţă şi ea rămâne cu doi copii, pe care trebuia să-i crească şi să-i dea în rând cu lumea. Îndurând cu fermitate toate greutăţile timpului, mama i-a văzut mari, voinici şi chipeşi la înfăţişare, aşa cum sunt mai toţi mahalenii. Tinerii erau harnici, preţuiau munca şi bunătatea pământului, lăsat ca moştenire de neuitatul lor părinte. Sperau să întemeieze gospodării trainice în satul de obârşie, conform tradiţiilor strămoşeşti.

Peste Ţara codrilor de fagi, unde locuiau urmaşii dacilor liberi, a coborât întunericul puterii sovietice. Satrapii din Kremlin s-au năpustit ca nişte corbi de pradă asupra meleagurilor voievodale, aducând cu ei lacrimi şi durere. A început epoca stalinistă, epoca de jaf şi teroare. Însă băştinaşii trăiau cu dorul de libertate în inimi. Ei nu vroiau să se împace cu fărădelegile săvârşite de către tâlharii de la Răsărit şi porneau spre Patria istorică.

În noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, 67 de locuitori din ţinut au hotărât să treacă clandestin în România. Coloana numeroasă a românilor şi-a făcut apariţia lângă localitatea Lunca din raionul Herţa, în dimineaţa zilei de 28 ianuarie, fiind întâmpinată de gloanţele grănicerilor comunişti. Au căzut 15 martiri. Alţii sunt arestaţi şi timp de două luni vor fi supuşi interogatoriilor. Printre acei, care au nimerit în mâinile călăilor stalinişti, s-a aflat şi Constantin Hostiuc, fiul mai mare al Anei Hostiuc din Mahala, născut în 1919. Autorităţile sovietice îl condamnă la zeee ani de detenţie într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională „pentru trădarea patriei”. A rămas sărmana mamă fără fecior.

După zece zile, spre frontiera de la Lunca se îndreaptă al doilea grup de bucovineni, dornici de libertate. Ei, ca şi martirii din luna ianuarie, nimeresc sub focul ucigător al mitralierelor sovietice. În acea noapte infernală de februarie 1941, lângă satul Lunca, va fi secerat de gloanţele staliniştilor şi tânărul Florea Hostiuc, fiul mezin al Anei Hostiuc, născut în 1922. El vroia să treacă în România.

Au părăsit-o pentru totdeauna scumpii ei feciori, pornind pe calea neîntoarcerii, lăsând-o pe buna lor mamă singură în această lume plină de durere şi suferinţă. La 19 februarie 1941, călăii bolşevici au bătut şi în uşa casei îndoliate. Au ferecat mâinile ţărancii şi la 7 mai 1941, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. adoptă hotărârea, conform căreia Ana Hostiuc este deportată în ţinutul Krasnoiarsk din Federaţia Rusă, fiindcă „era rudă cu trădătorii patriei”. Averea ei va fi confiscată de către stalinişti. A ajuns în împărăţia îngheţurilor veşnice, unde zbirii lui Stalin îşi băteau joc în modul cel mai barbar de sărmanii osândiţi. A ajuns în Gulagul comunist, ca să-şi plângă feciorii pierduţi, pe care cu cântecele neamului i-a legănat, cu dorul şi bunătatea pământului i-a hrănit, cu dragostea şi vorba dulce a mamei i-a educat, crescându-i ca să-i fie ajutor şi sprijin la bătrâneţe. Vroia să fie soacră mare, stimată de rudele sale şi de locuitorii satului. Dorea să aibă nepoţi, să le spună poveşti cu Ilene Cosânzene şi Feţi-Frumoşi în nopţile lungi de iarnă, când lemnele trosnesc în gura sobei şi gerul pune flori de gheaţă la ferestre. A venit invazia de la Răsărit şi au căzut scumpii ei feciori. Au căzut ca doi brazi doborâţi de furtună. Pentru care vină?.. După 3 ani de chinuri cristice, în 1944, a închis şi ea ochii pentru totdeauna. A murit în Siberia, departe de glia străbună. A murit cu inima sfâşiată de întrebări şi suferinţă. Poate până astăzi sufletul ei rătăceşte prin taigaua siberiană şi nu-şi găseşte alinare…

La evenimentele sângeroase de la Lunca, din iarna anului 1941, au participat ţăranii Florea Bujeniţa, născut în 1907; Ion Bujeniţa, născut în 1912; Vasile Bujeniţa, născut în 1920. Tustrei au văzut pentru prima dată lumina zilei în localitatea Mahala din raionul Noua Suliţă. Primii doi români vor fi condamnaţi la moarte „pentru trădarea patriei”. Al treilea bucovinean va primi 10 ani de detenţie, închizând ochii pentru totdeauna într-un lagăr stalinist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Rudele lor, rămase acasă, au fost incluse în listele „elementelor care prezintă un pericol social”. Conform deciziei „troicii operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S. din 22 mai 1941, apucă drumul Siberiei Domnica Bujeniţa, născută în 1891; Maria Bujeniţa, născută în 1918; Elena Bujeniţa, născută în 1922. Toate au venit pe lume în satul Mahala din pitoreasca Vale a Prutului istoric. Ele sunt scoase cu forţa din case de către zbirii regimului totalitar stalinist. Nicolae Bujeniţa, născut în 1918, fiind scos împreună cu celelalte românce, reuşeşte să evadeze de sub escortă, găsindu-şi adăpost în locuinţa consăteanului Gheorghe Socolovschi.

După patru zile, hotărăşte să părăsească ascunzişul, crezând că primejdia a luat sfârşit. Văzând că a rămas singur, tânărul s-a îndreptat către hotarul de la Lunca, sperând să ajungă în Patria istorică, pentru a căuta urmele fratelui mai mare, trecut în România, în toamna anului 1940. Nimereşte în mâinile grănicerilor stalinişti pe data de 19 iunie 1941, fiind întemniţat în beciurile fioroase ale cazematelor comuniste. Odată cu începerea operaţiunilor militare între România şi Uniunea Sovietică, este transferat la Sverdlovsk, Federaţia Rusă, şi supus interogatoriilor. Sleit de puteri, flămând, cu dorul de rude şi Ţară în suflet, s-a stins din viaţă la 14 februarie 1942. A murit în floarea vârstei, fără lumânare, departe de glia străbună. A luat cu el tinereţea, care a venit pe neaşteptate şi s-a dus ca un amurg de seară, contopindu-se cu negura nopţii. Ţăranca Domnica Bujeniţa a trecut în lumea celor drepţi în 1948, în ţinutul Krasnoiarsk din Federaţia Rusă. De ce trebuia să moară în neagra străinătate aceşti români? Ce vină au avut ei faţă de marele imperiu sovietic? Întrebări rămase fără răspuns. Numai glasul durerii continuă să răsune în Ţara de Sus, ca vocea unui clopot de argint, chemând la neuitare.

În dimineaţa zilei de 8 februarie 1941, când autorităţile staliniste îi întemniţau pe mahalenii, participanţi la evenimentul sângeros de la Lunca, raionul Herţa, spre hotarul instalat de bolşevici la finele cireşarului se înfreaptă alt grup de bucovineni, dornici de libertate, numărând circa 40 de oameni. Lângă satul Tereblecea din raionul Hliboca, ei vor fi întâmpinaţi de gloanţele grănicerilor comunişti din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. În mijlocul acelora, care doreau să treacă în Patria istorică, se afla şi ţăranul Vasile Posteucă, născut în martie 1910, în localitatea Poieni-Bucovina, cu studii medii incomplete. Fiind rănit, este arestat şi aruncat în beciurile pline de groază ale închisorii cernăuţene. Conform deciziei nr. 56-S din 15 iulie 1942 a Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., va fi privat de libertate pe un termen de 3 ani „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat” şi închis în lagărul stalinist de muncă corecţională din oraşul Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Au rămas mama, Zinaida, şi soţia, Elena, cu inimile sângerânde de durere şi nedreptate.

Pe data de 14 februarie va fi arestat de către grănicerii sovietici tânărul Mihai Cărăuşu, născut în 1924, în localitatea Târnauca, fostul judeţ Dorohoi al României, poseda studii primare. În ziua de 13 iunie 1941, Tribunalul Militar al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la 5 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. Rămân scumpii lui părinţi, Vasile şi Aglaia Cărăuşu, fără fiu.

Peste două zile, la 16 februarie, este încătuşat de reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. învăţătorul Petru Gheorghian, născut în 1900, în localitatea Monastârea din România, cu studii superioare, locuitor al oraşului Cernăuţi. Fiind acuzat de către autorităţile regimului totalitar de „activitate subversivă”, va fi împuşcat în localul închisorii cernăuţene nr. 1, pe data de 28 iunie 1941, conform indicaţiilor călăului Meşik, fostul Comisar al Poporului pentru Securitatea de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

În ziua de 21 februarie este arestată Ecaterina Gusman, născută în 1898, în oraşul Cernăuţi, absolventă a şcolii primare. La 18 aprilie 1941, Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev o condamnă la trei ani de lagăr „pentru trădarea patriei”. Tot în aceeaşi zi, în mâinile staliniştilor intră muncitorul Ion Gusman, născut în 1919, în acest frumos oraş de pe malul istoricului Prut, având studii primare. Primeşte 5 ani de detenţie. Al treilea condamnat devine cernăuţeanul Nicolae Gusman, născut în 1888. Moare pe data de 14 martie 1941, în închisoarea nr. 1 din Cernăuţi. Peste trei zile, va fi încătuşat de reprezentanţii organelor sovietice de represalii Vasile Brădoţeanu, născut în 1911, în localitatea Dorogoieşti din România, locuitor al oraşului Cernăuţi. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., pe data de 4 noiembrie 1942, îl condamnă la cinci ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională „pentru activitate subversivă”.

A doua zi, staliniştii îl arestează pe muncitorul Mihai Dolinciuc, născut în 1912, în localitatea Dorneşti din România, stabilit cu traiul în Cernăuţi. Este acuzat şi el de „activitate trădătoare”. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi Uniunea Sovietică, românul va fi transferat în Siberia. Închide ochii pentru totdeauna pe data de 8 noiembrie 1941, în blestematul lagăr bolşevic din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă.

După o iarnă sângeroasă, plină de durere, cu sutele de morţi în Lunca Prutului şi în pădurea Crasnei, cu jalea copiiilor rămaşi orfani, cu lacrimile mamelor, surorilor şi ale soţiilor, cu nedreptatea cuibărită în sufletele bătrânilor duşi în Siberia, pe acest picior de plai mioritic a coborât prima primăvară sovietică. A sosit timpul ploilor calde şi dătătoare de viaţă, vremea înstelatelor şi romanticelor amurguri, duioaselor şi neuitatelor concerte ale privighetorii. Pe întinsul paşnic al mândrelor poieni din codrii seculari ai Bucovinei s-a aprins candela lăcrimioarelor. Însă băştinaşii meleagurilor voievodale nu contemplau această frumuseţe, dăruită oamenilor de Domnul. Ei se ascundeau în casele lor, zăvorau uşile, închideau porţile, stingeau lumina şi ascultau cu sufletul la gură tainele nopţii. În inimile localnicilor s-a strecurat frica. În ţinut domnea puterea stalinistă, care simboliza violenţa, represiunea, teroarea şi suferinţele umane îngrozitoare. Nimeni nu era încrezut în ziua de mâine. În orice moment, fiecare băştinaş, indiferent de vârstă, profesie sau naţionalitate, putea fi arestat şi aruncat în beciurile cazematelor bolşevice sau deportat în Siberii de gheaţă.

Fărădelegile staliniste au început chiar la 1 martie, în Ziua mărţişorului, fiindcă păgânii nu cunoşteau şi nu doreau să ştie despre datinile şi obiceiurile străbune. Cu sufletele pline de ură au deportat-o pe ţăranca Domnica Bodnar, născută în 1915, în localitatea Ropcea din raionul Storojineţ, acuzând-o de faptul că „era rudă cu un trădător al patriei”. Tot în aceeaşi zi de început de primăvară, satrapii bolşevici îl duc în pustiul stepelor kazahe pe micuţul Nicolae Bodnar, născut în 1940, în acelaşi sat Ropcea din Bucovina, fiindcă acest copil constituia cea mai mare primejdie pentru imperiul sovietic şi trebuia să fie nimicit. Pe data de 1 martie, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea tânărului Toader Bogatâreţ, născut în 1924, în localitatea Budeniţ, din acelaşi raion Storojineţ, fiindcă şi el „era rudă cu un trădător al patriei”. Tot din Budeniţ vor fi deportaţi ţăranii Victor Bogatâreţ, născut în 1889, şi Zinovia Bogatâreţ, născută în 1904. Alte „rude ale unui trădător de patrie” au fost descoperite, tot în aceeaşi zi, în localitatea Crasna. Copiii: Dionis, născut în 1934, şi Eleonora, născută în 1927, împreună cu mama lor, Elena Bruja, născută în 1900, pornesc spre locurile îndepărtate ale fostei Uniuni Sovietice, părăsind mândrul plai natal de la poalele Carpaţilor.

La începutul lunii iunie 1940, Haralambie Cantoreanu, născut în 1910, în pitoreasca localitate Hreaţca din Ţinutul Herţei, a fost mobilizat în rândurile Armatei Române şi înrolat în Regimentul 39 Infanterie, dislocat în oraşul Roman. În martie 1941, fiind lăsat la vatră, porneşte spre satul natal, unde-l aşteptau bunica, în vârstă de 90 de ani, scumpa lui mamă, tânăra-i soţie, fraţii şi sora. A pornit în primăvară, călăuzit de steaua destinului său, care licărea în îndepărtatul Univers. Reţinut de către grănicerii sovietici pe data de 6 martie, va fi întemniţat în groaznica închisoare din Cernăuţi, unde au loc interogatoriile drastice. Odată cu începerea operaţiunilor militare între România şi fostul imperiu bolşevic, este transferat în oraşul Sverdlovsk din Federaţia Rusă. A rămas fără rude, singur în faţa destinului său, chinuit de gânduri rebele. Viaţa lui a devenit o lumânare, flacăra căreia se apropia de sfârşit. În ziua de 11 decembrie 1941, când fulgii cădeau ca nişte stele şi iarna venise din legendă ca o pasăre măiastră, martirul din Hreaţaca, bolnav şi flămând, vinovat fără vină, a trecut în lumea celor drepţi. A murit departe de baştină urmaşul voievodului Ştefan, a murit cu o mare durere în suflet în lagărul stalinist de muncă corecţională din Sverdlovsk. Peste 16 luni, când românul dormea în pământul străin al Siberiei, la 3 aprilie 1943, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la trei ani închisoare „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”.