Poezia este expresia necunoscutului!

În poezie imaginea nu este o anexă a gândirii, ci o asociere a inconștientului sensibil cu forma de expresie a necunoscutului. Lirismul ca forță a emoției este o căutare febrilă a universalului și o regăsire a interiorității. Poezia este regina genurilor literare, adevărata esența a sufletului teandric al umanității. Lirica fierbe magma spiritului și este o renașterea sau o resurecție a ceea ce nu se vede, dar se simte că izvorește din inima umanității. Originea izvorului liric este unitatea inteligenței universale și creatoare. Poetul este un explorator îndrăzneț spre principiul creator al existenței. În această paradigmă, poezia este o formă de expunere a necunoscutului increat. Sensul sensibilității este căutarea limitelor esenței ce inspiră creator. Restaurarea umanității în plenitudine este credința poetului. Pardoxul poetic este că imaginea controlează gândirea și supune națiunea. Există o mistică a poeziei, care îi face pe poeți să să se contopească cu lumea pentru a vorbi cu zeii despre principiile originarității care face să devenim ceea ce suntem. Poezia este o practică spirituală tainică a neînțelesului pentru a fi înțeles. Este o credință a apropierii și frățietății prin emoția împărtășită a dragostei.

Poetul nu este un zeu, dar vrea să fie egal cu cel ce știe cum a început totul. Poetul este misticul care refuză cu grație rațiunea ce sufocă spiritul sensibilității. Opera lirică este o anagogie de la rațiune la emoție, o incursiune inițiatică în taina lumii. E un refuz al durerii care știe că nu poate să cunoască secretele plenitudinii, deși încearcă cu o dureroasă ardoare. Poezia respiră o imagine care gândește autonom și este un act pur al necunoscutului care unește. Este o profeție a celui ce vede și simte. Se naște prin frumusețea durerii și interogații despre iluminările interioare, care duc la rădăcini și prima picătură a izvorului curăției. Poezia este o sinestezie dintre suflet și emoție, izvorul care devine fluviu spre noile orizonturi ale mării necunoscute. Poetul unește dezechilibrele într-o unitate a emoției universale. Cu cât e mai nanarhică destructurarea preajmei, cu atât mai unitar este mesajul liric și mai penetrant. Asistăm la o purificare prin dezechilibrare, până la consumarea tuturor variantelor posibile de a atinge țelul cunoașterii necunoscutului. Cu cât poetul se apoprie mai mult de abis și iluminat de fierbințeala cunoașterii, cu atât necunoscutul i se dezvăluie mai opac și mai nesfârșit. E o incursiune spre veșnicie. Poetul Lucian Blaga a înțeles taina poeziei:

”eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii…” 
(Poemele luminii, 1919)

De aceea, poetul este solidar cu universalitatea. Poezia este o formă de unire a emoției inițiatice într-o împărtășire comună a sensibilității care fecundează și face mai frumoasă lumea. Intimitatea poetului este experiența unei lumi întregi. Nichita Stănescu a avut dreptate să ne spună că ”poetul ca și soldatul nu are viață personală”, viața lui este o eternă reîntoarcere la unitatea universală printr-o aventură inițiatică spre marele necunoscut, care inspiră și ne emoționează, dar nu reușim să ajungem cu adevărat niciodată la el, ca să-l cunoaștem fizic, ci se dezvăluie doar prin forțarea sensibilității. Acel necunoscut atrage poetul ca o bulboană prometeică a soarelului clocotitor, pentru a fura din el puțin foc ca să încălzească inima rece a umanității descărnate de memoria originarității. Acel necunoscut poate fi vulcan sau soare, întuneric sau noapte înstelată, el este o sirenă pentru poet, un fel de a spune ca poetul Alexandru Philippide, azi, din păcate, pe nedrept uitat: ”bulboana soarelui clocotitor, pe veșnice să mă soarbă” (Izgonirea lui Prometeu). Tentația poetului este unirea cu necunoscutul, cu inefabilul veșniciei. Poezia este sinteza cu inteligența universală.

Lirismul este un salt spre necunoscut. Iluminarea poetului vine din necunoscut. Este o formă a inconștientului, pe care îl explorează prin sensibilitatea emoției. Să fie pentru poet necunoscutul o stare de grație a infinitului? Lirica este un extaz al abisului? Doar poeții pot da răspunsul adevărat! Să fie descoperirea necunoscutului doar o treaptă a realului în irealitatea sa? Nichita Stănescu ne provoca cu ”pericolul care atrage pe oameni spre necunoscut, iar necunoscutul spre noi descoperiri”. Poetul are această mândrie a iluminării care vrea să depășească limitele necunoscutului. Sămânța liricului e izvorul necunoscut din care nu se mai satură niciodată poeții. Lumea poeziei nu este empirică. Poezia anihilează realul. Lirica este forma de expresie a necunoscutului. Poezia ne vorbește despre ceea ce nu se vede. Arthur Rimbaud, poet profetic, construieşte un eu poetic prin formula „eu este altul”, opera acestuia este propusă printr-o întoarcere la matricea senzorială, a ”datului” poetic, un Altul, ca „marele criminal, marele bolnav, marele blestemat şi supremul Savant”. Poetul e un Savant al unei construcţii fabuloase, uneori absurdă, estropiată, unde se simte o supradoză de simţuri dereglate ca în manifestul ”noul vizionar” dintr-o scrisoare transmisă unui prieten Demeny, pe 15 mai 1871: „m-am prefăcut într-o operă monstruoasă”. Rimbaud în ”scrisoarea vizionarului” considera poezia ca ”limba sufletului pentru suflet, rezumând totul, miresme, sunete, culori, gândire agățând gândirea și trăgând din ea. Poetul ar defini canitatea de necunoscut, ce se trezește în vremea sa, în sufletul universal…” Poezia este o căutare tensionată a infinitului într-o unire plenară a simțului cu sufletului. Necunoscutul este o provocare a poeziei și o eternă reîntoarcere la izvoarele originității și originalității. Poezia este focul care arde în această piatră a eternității. Integrarea în necunoscut va fi țelul unui poet autentic. Poezia nu este matematică cum credea E.A. Poe sau Ion Barbu, ci iraționalitatea unui necunoscut care acaparează emoția lumii în sufletul universal. Poezia redevine o căutare neliniștită și teandrică a necunoscutului etern, acea forță care atrage și distrage autorul liric. Indefinitul este atracția inefabilului. Poetul este, de fapt, propria sa poezie.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*