Acest haiduc al emoției din pădurea inconștienței sensibile

Poezia este emoția dintr-o pădure a iconștientului sensibilului. Natura sălbatică este un manifest originar împotriva formei rațiunii și normativului. De la începuturile sale omul a dorit să supună natura așa de tare, încât controlând forțele ei prin nomenctaturizare și categorii a ajuns la schimbările climatice de azi, o formă de exces și produs rebut a rațiunii umane contrsionate. Reîntoarcerea la dezorganizarea naturii este o expresie poetică împotriva urbanizării spiritului. Orașele noastre geometrice și conice au transformat sufletul omului după asemănarea formelor planimetrice fără forța emoției.

Organizarea seculară a naturii a îndepărtat omul de paradisul originar și emoția originală. Umanitatea fuge de eterna reîntoarcere la originile edenice, care erau de o frumusețe sălbatică și în consonanță armonică cu sufletul. Geometrizarea societății a ucis poezia inimii într-o trigonometrie socială. Rațiunea excesivă a dus la o indigestie a formelor și la o inhibare a emoției, omul devenind prizonier propriilor criterii de clasificare și inventariere. Omul liric nu este un inventar al formelor inteligenței, ci o energie emotivă spectrală. Încercarea de a clasifica, descrie și a introduce în proceduri natura umană a dus la plafonare culturală, la o impotență a exploziei creative, la inhibarea emoției care eliberează lirismul. Poezia nu se naște din normă, ci din implozia interiorizării sensibilului. De-a lungul istoriei, poetul a fost un fel de Robin Hood al sufletului nealterat și eliberat de lege, care s-a retras în pădurea nealterată a libertății inconștiutului. Poetul este un rebel împotriva oricărei legi care impune forme raționale ce încorsetează libertatea totală de expresie a emoției sufletului. Cei mai mari revoluționari ai lumii au fost poeții, niște oameni în afara legii, asemeni lui Robin Hood. În afara legii inteligenței raționale poetul se manifestă în plenitudinea sensibilului și simțirii lirice. Doar în pădurile inconștientului liberatea este cea mai pură și sinceră emanație a emoției. Creația este o formă a libertății dezinhibate de retorica inteligenței științifice. Evoluția este o fantasmă a particularului care niciodată nu va surprinde universalul. Societatea modernă este obsedată de clasificările indigeste, a ceea ce se poate doar vedea și care devine în timp la limita futilului. Doar lumea sensibilului ce nu poate fi cuprinsă de contingent este o irumpere a inconștietului care crează adevărata creație ce devine teandrică.

Dintre genurile literare doar cel liric este cea mai pură formă a iconștientului, o adevărată pădure magică în care se adăpostesc zeii și elfii creației. „Pădurea nebună” sălbatică, haotică și neatinsă inspiră inconștientul creatorului liric, nu parcurile amenajate de mâna plicticoasă a rațiunii. Feng Shui-ul nu inspiră, ci doar ordonează și ordonă formele inteligenței care, cu adevărat, alungă poezia. Poeții la un dialog cu zeii, nu se pot lăsa inspirați de imanent, ci doar de creația sălbatică interiorizată, anarhică a transcendentului. Sensibilitatea poetică rezonează la anarhia originarității și se retrage în sine la agresiunea formelor inteligenței. Cu cât orașul este mai modern cu atât oamenii lui devin mai geometrici, mai schematici, iar sufletul nu se regăsește în aria cercului unui zgârie-nori. Înstrăinarea este specifică spațiului urban, care s-a depărtat de natură. Orașele și parcurile sunt forme ce geometrizează spiritul omului. De aceea poetul înstrăinat de distanțarea digitală sau socială se regăsește doar în spațiul nealterat al naturii neatinse de mâna omului. Se regăsește pe sine în edenul creatorului, în unicitatea creativă. E un paradox, natura sălbatică așa haotică și fără norme este cea care odihnește și potențează cu adevărat emoția sufletului liric. Cu cât pădurea inconștientului este mai sălbatică și aparent anarhică, cu atât este o formă a perfecțiunii ce inspiră creația poetului după chipul creatorului. Inconștientul care nu se repetă este taina unei opere lirice autentice și originale. Opera lirică este emoția care nu este repetitivă. Retras în pădurile nealterate ale sensibilității și emoției poetul ne vorbește într-o limbă universală despre forța energiei care le trăiește, simte și miroase pe toate. Poetul este un revoluționar al timpului său. El se retrage în pădurile inconștientului pentru a deveni un haiduc al emoției, care refuză cămașa vărgată a formelor rațiunii. Din când în când iese din weltanshauung și ca un haiduc dă lovitura printr-o operă literară care sparge geometria și se retrage rănit sufletește în poienile fermecate ale sălbăticiei.

Poetul este un haiduc care fură emoția din formele rațiunii și se retrage în pădurea incoștientului pentru a oferi apoi cu dărnicie sensibilitatea la cei care nu au tăit-o sau cunoscută niciodată. Poetul Mihai Beniuc are o poezie „Cântecul poetului haiduc”, scrisă într-o notă ironică despre „haiducul-poet”, care „hăuie-n” într-o interiorizare emotivă inconștientă, de fapt o împărtășire a propriei inimi. Poetul trăiește doar după legile inimii.

„Vai de biet haiduc-poet,/ Cântă tare, cântă-ncet,/ Toată lumea-i bănuiește/ Că doinește tâlhărește,/ Că se vinde tuturor,/ Și oleacă prea usor,/ Că și inima și-o fură/ Și o dă pe băutură,/ Si-apoi hăuie-n neștire/ Pentru-un pic de fericire”

Poetul iubește cu o inconștiență luciditate, e paradoxul celor care dialoghează cu zeii.Un scriitor român mai puțin cunoscut afirma într-o excelentă carte „Gâlceava Himerelor” că „Luciditatea este cea mai subtilă și elevată manifestare a iubirii”, iar „certitudinea inimii un inefabil absolut. Dar absolutul nu este decât o adiere de Dumnezeu”. Celebrul poet spaniol Federico Garcia Lorca îi scria prietenului său despre indelebilitatea poeziei: Nici tu, nici eu, nici altcineva nu știe ce este Poezia. Ea se află aici, privește-o. Țin focul ei în mâinile mele. Îl înțeleg și lucrez cu el în mod desăvârști, dar mi-e cu neputință să vorbesc despre el…” Numai poetul se poate juca cu focul, ceilalți oameni doar se ard cu manifestările periculoase ale poeziei, care nu o înțeleg. Poezia este teandrică și în inconștiența ei devine o dureroasă luciditate despre imposibilitatea formelor de a constrânge emoția și sensibilitatea. Tronul poeziei este inima, care se împărtășește cu un vulcan de sensibilitate. Lirismul este expresia sintetică sau explozivă a forței energetice a simțirii.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*