„În ochiul ciclonului” – realități trăite versus dezinformare și negaționism istoric

Când pe coperta unei cărți citim, înainte de autor și titlu: „Am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu”, așteptările sunt pe măsura vânătorului de senzațional, așa cum Sorin Roșca Stănescu, inițiatorul proiectului editorial, ne-a obișnuit a fi, prin opera sa jurnalistică din ultimele trei decenii. Fără ceva senzațional, pentru cititorii care au fost parte a contextului istoric din care fac parte relatările  fostului secretar personal al lui Nicolae Ceaușescu, miza importantă realizată de autori este o contribuție esențială la o viitoare judecată obiectivă a  asupra a ceea ce a însemnat „Epoca Ceaușescu” în istoria României.

Și, sub acest aspect, sine ira et studio, Alice Barbu, istoric prin formație și cercetător prin preocupări, se prezumă a avea de partea sa atuuri-le tinereții cu nimic tributare condiționărilor ce i-ar putea limita obiectivitatea observării faptelor și corectitudinea plasării lor în context ( dacă acesta este cât mai complet reconstituit),   drept premise ale unei juste interpretări și concluzionări.

Expertiza din prefața  cărții, semnată de Alex Mihai Stoenescu, investigatorul cel mai complet al evenimentelor care au pus capăt „Epocii Ceaușescu”, precum și considerațiile complinitoare ale „istoricului clipei”, Ion Cristoiu din postfața, de exact 100 de pagini din cele 325 ale volumului, cauționează adevărurile „secretarului personal”, cauțiune la care subscriu, cu unele opinii separate, dar nu de natură a știrbi valoarea ansamblului relatărilor domnului Constantin Boștină.

Important este, și  trebuie subliniat  că cei trei realizatori ai volumului reușesc să impună, fără putință de tăgadă, concluzia că Nicolae Ceaușescu înseamnă un sfert de secol din cea mai importantă perioadă a  dezvoltării social-economice și afirmării României în viața internațională, când era cotată  drept  a „cincea putere diplomatică a lumii”.

Prima lectură a cărții ne-a fost dificilă, datorată stilului surprinzător și neuzitat de elaborare: eludarea normelor academice obligatorii, în cazul istoricului;  rabatul de la ținuta și deontica firești, în cazul jurnalistului; ignorarea necesităților tehnoredaționale, valoare adăugată, în cazul editorului, inclusiv absența casetei tehnice cu informațiile aferente.

Cititorii sunt puși în fața unui „dialog” atipic, fiind frecvente situațiile în care întrebările lipsesc, față de care coautorii  motivează  (op. cit. pag. 26 ) că „ ni se pare mai util să formulăm din când în  când […] comentarii, decât să consemnăm întrebările pe care i le-am adresat, pe parcursul acestei lucrări, lui Constantin Boștină. Până la urmă, întrebările pot fi deduse din răspunsurile Domniei-Sale. (Alice Barbu, Sorin Roșca Stănescu)”. O asemenea  situație, pentru noi fără precedent, (poate nu am citit cât și ce trebuia!), opinăm că ridică nu doar o problemă deontologică sau o ignorare a normelor academice, cât mai ales ne semnalează pericolul derapajului metodologic specific negaționismului istoric.

Desigur, frapează nonconformismul tehnoredacțional (absența indicilor bibliografici și a notelor de subsol,  delimitarea neechivocă a afirmațiilor coautorilor, de ce nu și un index de nume?), motiv pentru care, probabil, volumului îi lipsește, printre altele, și caseta tehnică cu  informațiile obligatorii.

Irepresibilitatea lui S.R. Stănescu de „a face o carte” așa cum nefericit se moderează unele dezbateri prin studiorile televiziunilor independente de  profesionalism, pune cititorul în fața unui abuz de comentarii, nu întotdeauna benefice unei percepții nealterate a faptelor relatate.  Asta, în pofida dorinței repetate a domnului Boștină ca cititorul să aibă posibilitatea unei percepții a faptelor pure, nesupuse influențelor distorsionante.  Alegem doar un exemplu, acela în care, cu referire la activitatea intervievatului în anul 1971, se afirmă „Constantin Boștină a luat în piept valul revoluției culturale”.

În România nu a fost revoluție culturală. „Revoluția Culturală” a lui Mao a însemnat o episod întunecat din istoria Chinei, soldat cu milioane de victime (cca. 1,7 milioane de morți și peste șapte milioane de mutilați) și incomensurabile distrugeri din patrimoniul cultural. Revigorarea ideologică preconizată de Ceaușescu după turneul său asiatic nu a fost inspirată de „Revoluția Culturală” maoistă, care  a fost o expresie a luptei pentru putere în interiorul Partidului Comunist Chinez și se încheiase oficial în anul 1969, ci de forța sistemului propagandei comuniste asiatice de a mobiliza masele și a insufla adulația conducătorului suprem, pe fondul inducerii unui comportament social puternic ideologizat al „omului de tip nou”. Tezelor  lansate de Ceaușescu la Plenara C.C. al P.C.R.  din iunie 1971  (Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii) li s-a atribuit peiorativ eticheta de „mini revoluție culturală”, neexistând, fără a exista însă termeni de comparație cu revoluția culturală maoistă.

In contextul sus-menționat, se mai susține și faptul că Ion Iliescu ar fi fost marginalizat „pe motiv că s-a opus în mod fățiș revoluției culturale importate de Ceușescu”. Lucrurile nu au stat chiar așa. El avea mereu discursuri originale, personalizate, temerare în opinia unora. Nu asta era problema. Pe timpul vizitei în China și Coreea de Nord, Iliescu s-a simțit foarte confortabil față de manifestările de adulație ale mulțimilor adunate să-i aclame pe înalții oaspeți și a răspuns degajat prin ample gesticulații de salut, ca și cum ovațiile i-ar fi fost adresate  lui personal, ori protocolul oficial nu permitea astfel de gesturi decât cuplului prezidențial. Și, pentru ca tacâmul să fie complet, și-a pus și ochelari de soare „de firmă”, ceea ce a enervat-o la culme pe Elena Ceaușescu. Aceasta l-a presat insistent  pe Nicolae cu observația că pe timpul vizitelor, Iliescu și-a dat aere de conducător, pentru a-l eclipsa pe secretarul general.

În economia celor cca. 200 de pagini, rămase după scăderea din suma totală a prefaței, pe care le-am fi dorit a fi un dialog alert, peste 20 de pagini sunt rezervate transcriptului stenogramei convorbirii dintre Ceaușescu și Kissinger (București, 3 noiembrie 1974, dată cu șapte ani anterioară momentului la care C.B. și-a preluat rolul de secretar personal). De asemenea, sunt interferate numeroase texte  din memorialistica unor foști colaboratori ai lui Ceaușescu, între care Ștefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, Ion Traian Ștefănescu, Constantin Olteanu ș.a., dar și relatări, unele redundante și minore ca semnificație,  ale modiștilor Zina Dumitrașcu și Sergiu Boiangiu, menajerei Suzana Andreiaș  etc. etc.

Așa cum menționam,  ne vom referi la unele rezerve, care, dacă  vor fi bine venite, ar putea complini o viitoare ediție a cărții.

Bomba atomică

Ni se spune textual  (op. cit. pag. 42): „Era aproape de a fi finalizată”. Este un fals. Prin Ioan Ursu, coordonatorul programului nuclear,  Moscova ținea sub strict control intențiile lui Nicolae Ceaușescu privind o eventuală înarmare nucleară, rușii fiind în deplină cunoștință  de cauză că România are capacitatea științifică necesară acestui scop, dar și că Ceaușescu, de altfel un vehement campion al dezarmării nucleare, doar agită propagandistic posibitatea realizării bombei atomice (declarația din 14 aprilie 1898),  reiterând (cităm): „Din punct de vedere tehnic, dispunem și de această capacitate, dar nu ne angajăm, pentru că suntem fermi hotărâți să luptăm împotriva armelor nucleare […]”.

Sprijinul financiar pentru campania prezidențială a lui Francois Mitterand

Ni se spune textual (op.cit. pag. 36 ;43 ): „Ceaușescu  a sprijinit campania pentru Președinție a lui Mitterand cu o sumă modestă”. Este o afirmație neadevărată. Suma remisă ambasadorului Corneliu Mănescu, personal de secretarul de stat  la Ministerul de Interne, general-locotenent Iulian Vlad, a fost de ordinul a șase  cifre. Corneliu Mănescu în loc să o predea destinatatului a apelat la intermedierea ministrului de interne (membru al guvernului adersarului politic!). Acesta a remis șefului de campanie o sumă cam de 10 ori mai mică. Ungaria a oferit, întradevăr, o sumă modestă, dar lui Mitterand i s-a spus că sprijinul de la Budapesta a fost de cca. 20 de ori mai substanțial decât cel de la București. Stefan Andrei a fost unul dintre promotorii acestei dezinformări. Corneliu Mănescu, în contextul anchetei autorilor „Scrisorii celor șase”, pus în fața telegramei prin care a confirmat primirea sumei reale, a recunoscut că a apelat pentru remiterea ei la ministrul de interne și ceea ce a  urmat ulterior… (a se  vedea și „Iulian N. Vlad Confesiuni pentru istorie” pag.  296; 298).

Consiliul Mondial al Românilor de Pretutindeni […] constituit prin anul 1986-1988” (op.cit.pag.41). Confuzie.

– În anul 1984  s-a constituit Uniunea Modială a Românilor Liberi (Ioan Rațiu). – Consiliul Mondial al Românilor s-a înregistrat în anul 2001 și a fost refondat legal în anu 2018.

Decizia privind executarea soților Ceaușescu nu a fost luată în străinătate (op. cit. pag. 21)

Cel puțin discutabil.

– Gorbaciov a fost suficient de transparent cînd, pe 4 decembrie  1989, la Moscova, Ceaușescu încerca să-l convingă  să viziteze România în luna următoare, ianuarie 1990, iar Gorbaciv a replicat premonitoriu: „Să trăim noi până atunci!”. Și nu viața sa era în discuție.

– Nucleul de putere polarizat de Ion Iliescu, cu excepția lui Silviu Brucan și Gelu Voican Voiculescu, a fost ezitant în a decide asasinatul politic printr-o înscenare judiciară.  Promotorul soluției finale a  fost Silviu Brucan, care secondat de G.V. Voiculescu, a impus decizia luată cu mai mult timp înainte la Moscova, Gorbaciov  fiind convins, după cearta cu Ceaușescu din noaptea  de 7/8 iulie 1989 la București, că acesta nu va ceda puterea. De altfel, Ceaușescu era consecvent crezului său, preluat din poezia lui George Coșbuc, „Decebal către popor”, pe care-l cita și în discursurile sale publice: „Din zei de-am fi scoborâtori, /C-o moarte tot suntem datori!/ Totuna e dac-ai murit/ Flăcău ori moş îngârbovit;/ Dar nu-i totuna leu să mori / Ori câine-nlănţuit”.

– Înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu printr-un atentant era o soluție alternativă a Moscovei începând din anul 1968, dar neoperaționalizată din cauza contextului politic internațional net favorabil disidenței acestuia față de hegemonia Moscovei. Este de notorietate, de acum, că o operațiune specială a Securității din a doua jumătate a anilor ‘80, codificată  „Barajul” avea ca obiect prevenirea unui atentat (sovieto-ungar) împotriva lui Ceaușescu.

– Afirmația (cităm): „[…] așa cum mi-au declarat mai mulți francmasoni în 20 mai 1990 la Berna, în Elveția, decizia privind executarea soților Ceaușescu nu a fost luată în străinătate”, pe care Constantin Boștină a apreciază drept „o concluzie care „o să vă șocheze”, opinăm că implică un clivaj de logică. Care era autoritatea și competența repectivilor francmasoni  de a de a propaga un astfel de mesaj? Dacă respectivii ar fi fost cu adevărat masoni, cu certitudine nu răspundeau nici afirmativ și nici negativ. Poziționarea categorică, „da” sau „nu”, față de o astfel de chestiune suspectează apărarea unui interes. În cazul de față, negarea condamnării  la moarte a lui Nicolae  și Elena Ceaușescu  de către o entitate externă.

„O adevărată bombă în planul istoriei recente” (op. cit. pag. 21)

Aprecierea aparține coautorilor domnului Constantin Boștină și se referă la  „misiunea secretă”  încredințată acestuia acestuia de Nicolae Ceaușescu de-al contacta „în privat” pe Egon Krenz, secretarul organizatoric al Partidului Socialist Unit  German și a afla ce a discutat cu Gorbaciov cu prilejul unei vizite la Moscova, efectuate în 25 august 1989.

O complinire a contextului și informației, pentru o mai bună înțelegere a chestiunii, ne apare necesară: Egon Krenz a fost chemat de Gorbaciov tot pentru o misiune, aceea de a fi vehiculul intențiilor sale privindu-i pe liderii potrivnici reformării sistemului. Prin Krenz, mesajul lui Gorbaciov a ajuns aproape concomitent la toți cei vizați. Ceaușescu a fost informat, atât pe canalele diplomatice, cât și de către Agerpress, aceste două linii informative fiind confirmate de  Unitatea Specială U.M. 0110 și  Centrul de Informații Externe ale  Departamentului Securității Statului. Deci, afirmația lui Ceaușescu „Ăștia ai mei nu m-au informat suficient sau nu au informații” e cu  tâlc.

Din ceea ce relatează domnul Boștină, rezultă că Egon Krenz a avut o recomandare specială pentru „troica”  Nicu Ceaușescu, Ion Traian Ștefănescu și Constantin Boștină (op.cit. pag. 20 ).

A așteptat Krenz să meargă vreunul din cei trei la Berlin pentru a-i sfătui? Nici vorbă, mesajul ajunsese deândată la cel puțin unul dintre cei vizați, dar și la Nicolae Ceaușescu, care nu întâmplător îi trimisese, cu ani înainte, la Botoșani, Sibiu, Sălaj, respectiv Craiova.

Ceaușescu a cerut  generalului Iulian Vlad o fișă cu tot ce se poate afla despre Egon Krenz ( Sectorul Documentare al C.C. al P.C.R. și M.A.E. aveau biografia oficială). În fișă au fost menționate și persoane din România cu care se cunoștea. Prin trimiterea domnului Boștină, Ceaușescu a vizat inclusiv o testare a loialității și sincerității emisarului.

Acum, retoric ne întrebăm, de ce o practică de rutină în politică și în materie de verificare a informațiilor „este o adevărată bombă în planul istoriei recente”. În luna septembrie a anului 1989, când Ceaușescu a vrut să se convingă pe o linie de verificare  „privată” de iminența amenințării, mai mult sau mai puțin voalate, reprezentate de înțelegerile lui Gorbaciov cu liderii S.U.A., Germaniei, Franței, Marii Britanii, precum și cu Sfântul Scaun, analiștii Departamentului Securității Statului epuizaseră, practic, sinonimele loviturii de stat din rapoartele și informările prezentate începînd cu data de 27 mai,  când  președintele George Bush Sr., după audiența la Vatican, a efectuat un turneu de informare la  Bonn și Londra, iar în prima jumătate a lunii iulie, pentru a exprima cât se poate de clar ce va urma, a ținut discursuri publice la Warșovia, Gdansk și Budapesta, aici fiind prezenți și zeci de mii  de  români, aflați sub protecția  Înaltului Comisar al O.N.U. pentru refugiați.

Surprinzător ne apare faptul că, în contextul dat,  unii naivi se întreabă, „Din moment ce știa, de ce nu a acționat Ceușescu pentru a opri tăvălugul?”  Chiar așa?! Tăvălugul istoriei, odată urnit, mai poate fi oprit de cineva? Ceilalți lideri est-europeni care au fost înlăturați au schițat vreun gest de împotrivire?

Dezvăluirea bombă privind acordul Carter-Ceaușescu referitoare la exploarea resurselor de petrol și gaze din Marea Neagră

Un plus de verificare și precauțiune erau necesare. Ceea ce ni se prezintă la pag. 56-60 ca revelație de mare senzație și document olograf inedit al lui Ștefan Andrei, olteanul din Podari a mai relatat, a și publicat, iar pe youtube „dezvăluirea bombă” este, de ani buni, ceea ce  se cheamă fapt de largă notorietate, deci „loc comun”,

Afirmațiile referitoare la generalul Iulian N. Vlad

Ex abrupto, în finalul  unui alineat referitor la generalii Milea și Stănculescu (op. cit. pag. 186) este introdusă, fără legătură cu contextul, fraza „Iulian Vlad, o spun cu toată deschiderea, a jucat dublu. A dat senzația că este cu Ceaușescu, dar, de fapt, era pe mână cu Stănculescu. Așa se explică și de ce a fost foarte puțin strîns cu ușa  după 89.  A rămas omul care a făcut multe jocuri, chiar dacă nu mai avea funcție”.

Dezolant clivaj de logică, ași spune chiar și de inteligență. Mă întreb dacă domnul Boștină are proprietatea și accepțiile operative ale termenului de joc dublu ( double cross ) ca instituție a lumii informațiilor secrete. Dar, independent de o astfel de raportare, dacă a avut în vedere accepția comună, de ce nu aduce nici-un argument de susținere a afirmației, preferând aserțiunea tendențioasă?

Generalul Vlad a spus-o fără echivoc  că a refuzat să execute ordinele lui Ceaușescu de a se reprima cu foc de armă mulțimile ieșite să protesteze și, ca o garanție, a ordonat dezarmarea efectivelor Securității, iar după reținerea lui Postelnicu și ale Ministerului de Interne în ansamblul său. Deci, generalul Vlad nu a dat senzația că ar fi alături de cel care a dat un ordin criminal, ci, dimpotrivă a refuzat să-i execute ordinul. Ce joc dublu a făcut în această situație, decât de a dovedi credință poporului, așa cum se angajase  prin jurământul militar?

Se mai afirmă că generalul Vlad „a mers pe mână cu Stănculescu”. Este de notorietate că acești doi generali nu comunicau. Fiecare avea rațiunile și motivele sale.  Generalul Vlad știa foarte bine în ce se antrenase Stănculescu,  iar acesta, la rândul său, intuise corect de ce Ceaușescu l-a radiat în noiembrie 1989 de pe  lista propozabililor pentru Comitetul Central al P.C.R. Pentru recâștigarea încrederii, Stănculescu a străruit să meargă la  Timișoara „pentru a rezolva problema”, așa cum a mai rezolvat mișcarea studenților din toamna anului 1956.

Primele decizii ale lui Stănculescu, ca executant al puciului,  au fost tăierea liniilor operative de comunicații ale Departamentului Securității Statului și amorsarea diversiunii „securiștii teroriști”, prin lansarea din elicopter a unor fluturași cu textul respectiv, care au fost tipăriți la Direcția Topografică a Armatei. Era acesta omul care să poată fi „pe mână cu Iulian Vlad”?

Generalul Vlad, în urma a trei înscenări judiciare, asumate de judecătorul său, a totalizat  condamnări la 24 de ani și șase luni. Cât de tare mai trebuia „strîns cu ușa”, domnule Boștină?! Trebuia cumva să aibă și el sfîrșitul lui Ceaușescu?! Nu vă recunosc și nu puteam crede că veți coborâ la nivelul defăimării unui om care vă  stima și credea în  perspectivele dumneavoastră. In luna mai 1989 aveam în responsabilitate agenda zilnică a generalului Iulian Vlad și trebuie să infirm categoric aserțiunea domnului Boștină că generalul ar fi  efectuat  o vizită la Botoșani (op.cit.pag.187), dar nici în vreun alt județ.

Un alt fals vehiculat, cu un alineat mai sus, este acela că Barbu Petrescu „A fost sfătuit  […] de Iulian Vlad” privind organizarea mitingului din 21 decembrie 1989.  În acea zi și în cele premergătoare, 18-20 decembrie, generalul Vlad m-a ținut lângă el pentru a consemna tot ce face. Despre miting a aflat cu surprinere și oarecum nefiresc de la fiul său, care fusese mobilizat de la locul de muncă pentru participare. Apoi, a aflat, tot de la fiul său că mitingul nu se mai ține. În fine, i-a raportat adjunctul ministrului de interne, în fapt al său pentru securitatea internă, generalul Bucurescu că mitingul va avea loc și că ministrul Tudor Postelnicu i-a ordonat să ia măsurile necesare pe linia D.S.S., acesta precizându-i că  nu l-a găsit pe generalul Vlad (la telefon am răspuns eu, deoarece generalul Vlad nu dorea să  vorbească cu Postelnicu, doarece acesta insista ca generalul  să se prezinte urgent la Comitetul Central, iar generalul evita, motivându-i că este important să aibă personal legătura permanentă cu structurile centrale și teritoriale, ceea ce era imperios necesar. Din momentul în care generalul Vlad s-a dus la Comitetul Central, în seara zilei de 21 decembrie 1989, legătura sa cu unitățile din subordine a fost serios afectată și chiar imposibilă, după ce generalul Stănculescu a dispus izolarea liniei telefonice operative, singura pentru legătura cu structurile teritoriale și rezerva pentru cele centrale, în eventualitatea că  aveau ocupată linia telefonică guvernamentală scurtă -„S” ( Siemens).

Fără a diminua din valoarea intrisecă a prestației memorialistice a domnului Constantin Boștină, nu pot să nu mă situez de partea cititorilor care realizează și regretă ratarea șansei acestei cărți de a fi un bestseller al genului publicistic.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*