Căință
Din singurătatea vieții de Lacustră
Văd cum icoanele blajin mă mustră
Și cu ai lor ochi adânci și blânzi
Ajută sufletele celor plăpânzi.
.
Simt cum sub mine pământul se desface,
Demult aveam ca scut o carapace,
Pe unde calc urmele mele lasă
Poveri, însingurare și angoasă.
.
Icoane sfinte, icoane divine,
Dați-mi pacea voastră să mă aline,
Flacăra din candelă se stinge mocnit,
Devastantă e ura celui ce m-a prigonit.
.
Mă strâng durerile precum un clește,
Iar moartea îmi surâde diavolește,
Mai fac un pas, dar încă nu-s decisă
Să plec sau să rămân cu inima ucisă…
Nu mai sunt…
E o liniște funestă care mă deprimă,
Am devenit himera ce-a existat în fapt,
Cuvântul ,,ai trecut” e cel ce mă exprimă,
Orbecăi prin mulțime ca un intrus inapt.
.
Nu mai sunt un omul care să respire
Aerul benefic al fericirii care aleargă,
S-a risipit și acea puțină urmă de iubire
Când timpul anost s-a și grăbit, să o șteargă.
Cântă-mi iubirea
Cântă-mi iubirea într-un cântec de pian
Pentru o viață ce s-a rispit mai mult în van
Cântă-mi iubirea pe un cântec de nai
Ca din iadul vieții să visez la o brumă de rai
Cântă-mi iubirea pe un cântec de vioară
Să simt că trăiesc pentru a doua oară…
Ce să mai cer de la tine, viaţă?
Ce să mai cer de la tine, viaţă,
Mă am pe mine şi poate-mi ajunge,
În fiece zi şi noapte spre dimineaţă
Hangerul morţii în piept mă împunge.
.
N-am venit pe pământ să adun averi.
Nici nu mai ştiu care îmi este rostul.
Ştiu doar că am de dus grămezi de poveri
Rostind rugăciuni de tânguire în tot postul.
.
Atârnă greutăţi împovărându-mi grumazul.
Nu port coroană de spini. dar am drum de cruci.
Le-am întors de atâtea ori obrazul
Celor ce mă pălmuiau în Golgota din răscruci…
.
Un suflet sfâşiat de durerile neâmplinirii.
Oazele bucuriei se ascund în deşerturi aride.
Nu pot intui unde pacea îşi are locul întâlnirii.
Îmi arde mocnit inima de la arşiţe toride.
