„Infailibilitatea” papală

Temeiul evanghelic al Epistolei către Romani al celui mai Mare şi mai Erudit Apostol al lui Hristos şi al lumii este o replică profetică la hegemonia lui Petru.

„Infailibilitatea” papală a fost, a rămas şi cât va mai îngădui Petru al lor va mai rămâne, grație născocirilor eretice şi schismatice, precum: episcopatul lui Petru – Vicarius Christi, primatul roman-catolic suveran şi suzeran peste universalitatea Bisericii Apostolice.

„Infailibilitatea” papală s-a născut în mintea bolnavă de mândrie de sorginte demonică a ierarhilor de la Roma, care s-au dorit urmaşii lui Petru, apostolul care n-a fost niciodată la Roma, decât în imaginaţia şi-n visul clericilor din Cetatea eternă, culminând apoi cu ispita de a se fi împământenit ca Vicarius Christi.

„Infailibilitatea” papală s-a urzit cu migală seculară pe înşelări, născociri, imaginaţii, falsuri grosolane, pretenţii succesorale, compilaţii, ajustări, bule, pseudodecratalii, anateme, erezii, schisme, presupuneri doctrinare, tentaţii absurde, uzurpări cardinale şi crime suverane.

Vreme de un secol şi jumătate ierarhii romani au şlefuit de zor roca primatului roman cioplind în piatra versetelor 18-19, din capitolul 16 al Evangheliei lui Matei, doctina lor: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.”

Trebuie să conştientizăm faptul că tot ce nu corespunde doctrinei poporului ales, respectiv rabinatului sionist iudaic din Noul Testament, a fost tălmăcit în celebrele Talmuduri din vremea Bisericii primare a lui Hristos, în sensul voinţei Cabalei, care alături de iudei a găsit în catolicii romani de vârf, ierarhii, pe cei mai fideli discipoli.

„Infailibilitatea papală” este măsura ierarhilor romani de a fi Vicarius Christi!

Silvestru I (314-335), nu s-a întâlnit niciodată în viaţa sa cu Împăratul Constantin cel Mare, decât în legenda născocită în veacul al V-lea, prin acel pretins dar, regal Donatio Constantini, pe care urmaşii săi l-au pus temelie Bisericii Apusului catolic.

Bonifaciu I (418-422) şi-a început domnia, umbrită de antipapa Eulalius (418-419).

Celestin I (422-432), a tălmăcit după putinţa sa temeiul evanghelic, subliniind cu titlu de testament romano-catolic, hegemonia papală: <<Nimeni nu se îndoieşte că […] Petru […] temelia Bisericii catolice, a primit de la Domnul Isus Cristos […] cheile Împărăţiei Cerului şi că lui i s-a dat puterea de a lega şi a dezlega păcatele – el, care până acum şi pentru totdeauna trăieşte şi drept grăieşte în succesorii săi> (G. Buchheit, Das Papsttum. Von seiner Einsetzung bis zum Pontifikat Paulus VI,1962)

Dantelăria în piatră a primatului romano-catolic a finisat-o cu iscusinţă Fericitul Augustin, astfel: <<Petrus a petra, petra vero ecclesia.>> (In Ioh. Evang. tr. 7, 14)

Leon I (440-461), dezvoltând doctrina predecesorilor săi Siricius şi Inocenţiu I, şi-a emis dogma pe Bula celei mai mari blasfemii întâlnite vreodată în istorie, cum că „formula Petra = Petrus nu e în contradicţie cu formula Petra = Cristos, ci este interpretarea ei voită de Dumnezeu. Domnul însuşi s-a identificat cu Petru în momentul când i-a transmis puterea Sa şi l-a pus conducător peste toţi: <<Petru să-i conducă în adevăratul înţeles al acestui cuvânt (proprie) pe toţi, pe care în primul rând (principaliter) îi conduce Cristos.>> (Leon, Sermo 4, 2)

Felix al II-lea (483-492), a excomunicat din senin, după voia sa suverană pe patriarhul Constantinopolului Akakios, creind astfel prima schismă în Biserică.

Gelasius I (492-496), accentuează absurditatea ereziei blasfemitoare a lui Leon I, precum că, „nimeni, niciodată […] nu va avea dreptul să se înalţe deasupra primatului acelui om pe care însuşi Cuvântul lui Cristos l-a aşezat deasupra tuturor oamenilor şi pe care însăşi venerabila Biserică l-a recunoscut cu credinţă drept primat (primatem) al ei.”  (P. P. Joannou, Die Ostkirche und die Cathedra Petri im 4. Jahrhundert, 1972)

Aceleaşi erezii absurde de hegemonie universală le întâlnim consemnate şi în operele marilor cercetători  H. M. Klinkenberg, Unus Petrus. Generalitas Ecclesiae bei Augustinus: Universalismus und Partikularismus im Mittelalter, 1968; P.Stockmeier, Leo I. des GroBen Beurteilung der kaiserlichen Religionspolitik, 1959; H.Fuhrmann, Die Fabel von Papst Leo und Bischof Hilarius: AKG 43, 1961.

Symmachus (498-514), a pus bazele, temelia fabricării documentelor pontificale. „Acum au fost fabricate <<falsurile symmachiene>> care au avut menirea de a constitui un temei istoric şi juridic pentru hotărârile conciliare. Autorii acestora au prezentat acte apocrife pentru a dovedi imunitatea Scaunului roman… Astfel considerate, acestea n-au generat raporturi noi, ci au statornicit pe cale pseudolegală o stare deja existentă. (August Franzen/ Remigius Baumer, Papstgeschichte Das Petrusamt in seiner Idee und in seiner geschichtlichen Verwirklichung in der Kirche, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 1974, p. 77)

Laurentius (498-506), antipapă ales în aceeaşi zi cu Symmachus, primul în Santa Maria Maggiore, celălalt în palatul Lateran.

Ioan I (523-526), a fost prizonierul regelui ostrogot Teodoric cel Mare (475-526), la Ravena până la sfârşitul vieţii sale.

Dioscur (530), antipapă, care şi-a sfârşit mandatul după doar patru săptămâni.

Silverius (536-537), fiu al papei Hormisdas, a fost ridicat pe tron de goţi, dar căzând în dizgraţie după cucerirea Romei de către ilustrul general trac Belizarie, a fost judecat de un tribunal marţial, condamnat, exilat în insula Ponza, maltratat, iar în urma suferinţelor a decedat la 2 Decembrie 537.

Vigiulius (537-555), a reuşit performanţa să aşeze pontificatul său pe locul „dintre cele mai deprimante din istorie Bisericii.” (K. Baus).

Grigore cel Mare (590-604), s-a micşorat inventând „orânduirea lui Christos”, formulă închipuită şi cioplită din piatra brută a versetului 18, al cap. 16, Matei.

Sinodul roman din anul 607 a hotărât că, „în cazul pedepsei cu anatema pe timpul vieţii unui Papă sau a unui episcop, nimeni să nu fie îndreptăţit să trateze asupra succesiunii acestuia.” (August Franzen/ Remigius Baumer, op. cit., p. 93)

Honorius I (625-638) a susţinut erezia monofizită prin care a fost anatematizat de Sinodul VI Ecumenic, dar şi de un sinod roman.

Martin I (649-653), a fost considerat episcopul rebel fiindcă, s-a alăturat revoltei antiimperiale a Exarhului Olympius, iar după înfrângerea acestuia a fost arestat de noul exarh Theodorus Kalliopas, dus la Constantinopol, judecat, condamnat la moarte, apoi graţiat şi trimis în exil în Crimeea la Kerson, în primăvara anului 654, unde a mai supravieţuit aproape un an de zile.

Ştefan, a fost vicarul cu cea mai „lungă” domnie pontificală (22-26 martie 752).

Constantin al II-lea (767-768), un simplu laic ajuns papă prin ajutorul militar al fratelui său Dux Theodor (Toto) din Nepi, apoi a fost detronat, torturat şi mutilat îngrozitor printr-un procedeu mai rău decât cel al păgânilor, smulgându-i-se ochii.

Leon al III-lea (795-816), la 25 Aprilie 799, pe timpul procesiunii Sf. Laurenţiu, în Lucina, a fost atacat de mulţime, bătut, i s-au smuls însemnele papale, apoi a fost închis într-o mănăstire grecească, reuşind în cele din urmă să fugă, adăpostindu-se la curtea împăratului Carol cel Mare.

Nicolae I (858-867), părintele Schismei celei Mici, cel care a scormonit stupizenia papistaşă, că „însuşi Cristos a întemeiat papalitatea, înzestrând-o cu supreme şi depline puteri, ci şi că, în calitatea sa de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, e îndreptăţit să pretindă suprema autoritate atât în cele bisericeşti cât şi în cele lumeşti.” (G. Barraclough, The Medieval Papacy, 1968)

Ioan al VIII-lea (872-882), un om capabil, energic, raţional, dar a căzut victimă aristocraţiei romane condusă de cardinalul său Formosus de Porto, care l-a otrăvit.

Formosus (891-896), graţie colaborării cu regele german Arnulf de Carintia, care a ocupat Roma, urmaşul său Ştefan al VI-lea, l-a judecat postmortem în „Sinodul răposatului”, smulgându-l după 9 luni din ţărâna pământului, pus pe scaunul de judecată, depus, eliberat de toate consacrările şi actele pontificale şi aruncat în Tibru.

Ştefan al VI-lea (896-897), prin meritul  judecăţii răposatului Formosus, a iscat o revoltă ce s-a revărsat peste el, care l-a făcut prizonier şi l-a sugrumat în temniţă.

Leon al V-lea (903), a fost răsturnat de presbiterul Cristofor şi făcut prizonier.

Cristofor (903-904), a împărtăşit soarta înaintaşului fiind detronat, arestat şi ucis.

Serghie/ Sergiu al III-lea (904-911), eretic, iubitor de desfrâu şi de arginţi. Pontificatul său şi al urmaşilor săi a ajuns la cheremul castei aristocrate a consulului Theophylact Colonna, dinastie guvernată de soţia Theodora şi de fiicele Marozia senatrix de Roma şi Theodora cea tânără – matroane celebre ale imoralităţii arhicoruptei Cetăţi eterne. Marozia s-a căsătorit în anul 826 cu marcgraful Guido de Tuscia, apoi în 932 cu Hugo de Provenţa, regele Lombardiei.

„Serghie al III-lea, <<recomandat>> de cardinalul Baronius, este dintre aceia care trebuie numiţi mai degrabă apostaţi decât apostolici, suindu-se la rangul arhieresc prin  silnicie tiranică; ducea o viaţă foarte scârboasă, era foarte calomniator, spurcat, dobândind un fiu, pe Ioan, din adulter nelegiuit cu prostituata Marosia, care a ajuns ulterior papă.” (Baronius, Annales Ecclesistici 908, 4-5, Lucca 1747)

Nevroza îşi are dinastia în Arborele genealogic milenar al suveranilor din Europa, declanşată la Roma în veacul al IX-lea prin încrucişările distinsei şi degeneratei curtezane Marosia Colonna şi a urmaşilor familiei ei de tristă amintire, „şi continuate apoi prin regulile stricte ale Bisericii Catolice asupra căsătoriei capetelor încoronate.” (Alex Mihai Stoenescu, Istoria Loviturilor de Stat în România. Vol.3. Cele trei dictaturi. RAO Internationa Publishing Company, Bucureşti-2006, p. 64)

Senatorul Theofilact, pentru a avea un control total asupra Cezarului papistaş de la Roma, a dat libertate deplină feminităţii familiei sale. Fiicele şi soţia acestuia, au iniţiat la sfârşitul veacului al IX-lea o replică a hierogamiei, numită prostituţia de lux, cu ascendent în ascendenţă, creind astfel o rasă nouă prin încrucişări interfamiliale: „Încrucişîndu-se cu fraţii şi fii săi, Marosia di Colonna a reuşit, în cele din urmă, să aducă în scaunul papal pe fiul său Ioan XII, născut însă, nu întâmplător, cu numele păgân imperial Octavianus. Cardinalul Baronius îl considera pe papa Ioan XII, aşezat de ambiţioasa sa mamă pe Tronul Sfântului Petru la vârsta de 12 ani, <<un avorton>>, copilul având grave deficienţe mintale, fizice, dar mai ales morale.” (Maurice de la Chatre, Histoire des Papes, Paris-1898, p. 290)

Acelaşi mare teolog papistaş cardinalul Baronius susţinea că marile Case Regale din Europa sunt din plămada cosanguinităţii dinastiei Colonna, „iar cercetători moderni germani au identificat-o pînă în secolul al XIX-lea, una din Case fiind cea de Hohenzollern.” (Maurice de la Chatre, Histoire des Papes, Paris-1898, p. 231-270)

La aceleaşi concluzii au ajuns şi P.Brezzi, Roma e l’impero medievale, Roma-1947, pp. 97-113; Fedor Schneider, Rom und Romgedanke im Mittelalter, Drei Masken Verlag,Munchen-1926,pp.182-186;Harald Zimmermann,Parteiunge und Papstwahlen în Otto der Grosse, Wissenschaftliche Buchgesellschaft V., Darmstadt-1976, p. 325; Josef Benzinger, Invectiva in Romam, Matthiesen Verlag, Lubeck/ Hamburg-1968.

Nu întâmplător Cetatea eternă a gemenilor hrăniţi de blânda Lupoaică era supranumită de marile personalităţi ale vremii şi <<strămoşul degenerat>> al Europei, variantă inclusă în Versus Romae, apărută în 878 la Napoli. (F. Dolger, Rom in der Gedankenwelt der Byzantiner, Ettal-1953, p. 105)

Fiinţele adoptate împrumută caracterul tutorelui, manifestându-se ca atare!

În anul 991 la sud-est de Reims, la Sinodul de la Verzy, episcopul de Orleans Arnulf „defineşte deceniile de dominaţie ale familiei Colonna drept <<epoca pornocraţiei>> şi atrage atenţia asupra pericolului <<răspândirii>> sângelui stricat atunci prin <<monştrii>> ce s-au rulat şi derulat în istorie.” (R. Holtzmann, Geschichte der săschischen Kaizerzeit (900-1024), Darmstadt-1961, p. 317)

Ioan al X-lea (914-928), a ajuns papă prin ajutorul Theodorei Colonna soţia lui Theophylact, dar încercarea acestuia de a ieşi de sub tutela protectorilor care l-au sprijinit, a dus la arestarea, încarcerarea şi apoi la moartea sa în temniţă.

Ioan al XI-lea (931-935/ 36), era fiul Maroziei, care va fi luat prizonier împreună cu mama sa de către fratele său Alberich. Hugo, soţul Maroziei a scăpat teafăr prin fuga ruşinoasă, dar salvatoare. Alberich a rămas suveran peste Roma şi peste Statul Papal mai bine de 20 de ani, impunând pe scaunul lui Petru, patru papi demni, Leon al VII-lea, Ştefan al VIII-lea, Marinus al II-lea şi Agapet al II-lea. (August Franzen/ Remigius Baumer, Papstgeschichte Das Petrusamt, op. cit., p. 140)

Ioan al XII-lea (955-963/ 64), s-a numit prin naştere Octavian şi a fost fiul prinţului Alberich, care înainte de moartea sa, la 31 August 954, a obligat cardinalii Romei să-l aleagă papă pe fiul său. La început a colaborat cu suveranul Otto cel Mare, pe care l-a uns împărat, dar căzând în dizgraţia monarhului, a fost judecat într-un sinod adhoc la 4 Decembrie 963, chiar în bazilica Sf. Petru şi depus din demnitatea de vicar. Probabil Octavian, copilul de 12 ani, inalienat şi imoral de care aminteşte Cardinalul Baronius era rezultatul incestului dintre Marozia şi fratele ei Alberich. (Maurice de la Chatre, Histoire des Papes, Paris-1898, p. 290)

Benedict al V-lea (964), om de aleasă cultură, venerabil şi evlavios, dar a intrat în dizgraţia împăratului Otto, care a ocupat Roma, a ţinut un sinod în palatul Lateran în 23 Iunie 964, prin care l-a depus, l-a trimis în exil, unde a murit în Martie 965.

Benedict al VI-lea (972-974), a prins dominaţia asupra Romei a lui Crescentius de Theodora, fiul Theodorei celei Tinere, care l-a îndepărtat, închizându-l în castelul Sant Angelo şi înlocuit cu diaconul Franco/ Bonifaciu al VII-lea (974), ucigaşul lui.

Ioan al XIV-lea (983-984), nu a avut timpul să se aşeze, fiindcă a revenit Bonifaciu al VII-lea, care l-a întemniţat în celebrul castel angelic unde i-a pregătit sfârşitul.

Bonifaciu al VII-lea (984-985), a avut aceeaşi soartă ucigaşă pe care el însuşi a pregătit-o cu o mare risipă de zel pontifical celorlalţi confraţi Vicarius Christi.

Ioan al XVI-lea (997-998), antipapă, a fugit din calea împăratului Otto al II-lea care a cucerit Roma, doar pentru scurt timp fiindcă a fost prins, întemniţat şi mutilat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*