Arhiva zilnică: 28 martie 2021

Ultimul subiect de testare este viața umană și cât poate îndura omul. Genul acela care se așază în scobitura din spatele coastelor atunci când un diagnostic aterizează ca un plic sigilat scăpat pe lemn lustruit: oficial, ireversibil, final. „Ultimul subiect de testare… viață”. Nu o frază șoptită în clinici sau înscrisă pe rapoartele de laborator, ci una care se ridică, neinvitată, în liniștea de după fiecare scanare medicală, fiecare raport genetic, fiecare oboseală inexplicabilă care persistă prea mult viața, redusă la cea mai austeră, neclintită examinare a sa: testul final. Aceasta nu este o metaforă ca ornament, este o metaforă ca anatomie. Timp de decenii, ne-am externalizat calculele existențiale către instituții: școlile ne-au evaluat intelectul, angajatorii ne-au evaluat utilitatea, algoritmii sociali ne-au măsurat rezonanța. Dar viața însăși acest puls volatil, luminos, finit a fost întotdeauna finalul neevaluat. Sosește fără programă, fără rubrică, fără plasa de siguranță a reluărilor. Întrebările sale nu sunt cu variante multiple de răspuns, ci viscerale: „Cât curaj poți avea atunci când certitudinea se dizolvă?” Mă întorc în timp acolo unde rădăcinile mele au prins rod. Mă gândesc la tata care-mi vorbea de o rudă care a fost condamnată pe viață. Ce a făcut tată, întrebam eu. Nimic fiule, nu a recunoscut politica pe care voiau să o facă niște neica nimeni. Mă întorc în timp, parcă este ceva asemănător cu acest astăzi. Sau poate eu sunt neadecvat, un personaj din „Zbor deasupra unui cuib de cuci” cu alți cuci. Nu mă pot adapta unui sistem politic. Am iubit vechiul sistem tot atât cât iubesc sistemul actual, sau poate că „iubesc” sistemul actual mai mult când văd că astăzi nu mai există nimic. Au distrus tot…!

Dar voiam să vorbesc despre o rudă din partea tatălui meu. Tata cu toate că a fost decorat în război, securitatea de atunci l-a bătut o dată pe lună pentru a afla unde se ascunde acestă rudă. Pe un „Site” cu istorii secrete am descoperit această pagină, și poate că istoria este scrisă în noi, iar noi nici nu ne dăm seama… „Documentele identificate în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității prezintă povestea în imagini a două grupări de rezistență din România comunistă: „Gărzile Decebal” și gruparea unor foști membri ai Partidului Național Țărănesc din Prahova. Documentele reprezintă de fapt o reconstituire a unor momente din activitatea celor două organizații anticomuniste și au fost realizate după capturarea luptătorilor. Chiar dacă membrii acestor grupări apar mărșăluind, în timpul unor ședințe conspirative sau poze de grup, aceste ipostaze au fost regizate de Securitate, după încheierea anchetelor. Ca atare, cei fotografiați erau conștienți de soarta care îi aștepta, iar mulți dintre ei trecuseră prin torturile specifice anchetelor din acei ani. Fotografiile prezintă momente din viața membrilor celor două „organizații subversive”, locurile în care se ascundeau sau reproduc procese verbale redactate de aceștia, „corpuri delicte” identificate de Securitate în momentul arestărilor operate și chiar instantanee realizate cu „organele de depistare”, adică cu angajații structurii represive care au participat la reținerea partizanilor anticomuniști.

Cum despre „Gărzile Decebal” au fost publicate mai multe studii, cunoscându-se datele esențiale despre această organizație, prezint câteva informații despre Dumitru Petrescu zis Marinaru și Florea Petre zis Costache. Dumitru Petrescu zis Marinaru. Născut la 26 octombrie 1896 în comuna Pucheni Moșneni, județul Prahova, a avut inițiativa înființării acestei organizații în 1951. La înființarea ei, a participat și Florea Petre zis Costache. Fondatorul grupării a fost capturat în 1956. Din organizație au făcut parte mai mulți nepoți și rude ale acestuia care au fost la rândul lor arestate, organizația fiind creată în baza acestor relații de rudenie ce existau între membri, ceea ce i-a permis lui Dumitru Petrescu să supraviețuiască vreme de 5 ani. Judecat și condamnat inițial la temniță grea pe viață, pedeapsa i-a fost comutată ulterior la 25 ani de muncă silnică . A fost închis la Jilava, Văcărești, Aiud, unde a participat la greva/protestul deținuților din 1957, de unde a fost transferat la închisoarea Râmnicu Sărat, condusă pe atunci de Alexandru Vișinescu. A fost eliberat la 14 aprilie 1964. Florea Petre. Deși este indicat în legendele pozelor realizate de Securitate ca membru al Mișcării Legionare și chiar șef de garnizoană, Cicerone Ionițoiu precizează că ar fi făcut parte din PNL și ulterior din PNȚ. Afirmațiile sale sunt susținute și de însemnările privind orientarea lui politică din fișa matricolă penală. De profesie învățător, Florea Petre s-a născut la 29 martie 1911 în comuna Pucheni Moșneni, județul Prahova. Arestat în iulie 1956, a fost condamnat inițial la muncă silnică pe viață, pedeapsa fiindu-i comutată ulterior la 25 ani muncă silnică. A fost închis la Aiud, Botoșani și Râmnicu Sărat, fiind eliberat în 1964. Cazul său poate reprezenta un indiciu că Securitatea era interesată să-i prezinte pe membrii unor alte partide politice drept membri ai Mișcării legionare. Notă: informațiile biografice despre cei doi luptători au fost preluate din fișele matricole penale aflate pe site-ul IICCMER și din lucrarea lui Cicerone Ionițoiu, „Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar”, București, Editura Maşina de scris, 2000-2007.”

Când unui sistem nu-i convine ceva, are grijă să te încadreze, să-ți pună ceva pe grumaz. Așa a fost, așa este și acum. Dar să fie pace!

În articolul trecut am scris ceva pentru amuzament, astăzi continui. Prin Bulă și Bubulina ne-am ținut departe de politică. Prin râs biciuim impostura! Ce știam noi atunci: că trebuie să învățăm, apoi să muncim ca să mergem în concediu pe litoral. Ce știm astăzi? Știm că trebuie să ne fie frică, dacă nu este pandemie, sigur ajungem într-un război. Dar cel mai sigur este că nu o să avem bani să ne mai cumpărăm alimentele. Dacă nu respecți directivele ”directe și obligatorii” nu ești un cetățean ”politic corect” al acestui continent. Mai multe drepturi au cei care au fost invitați să vină, cu flori în gară, pe acest plai. Noi avem ”stângul”. Am recuperat coiful Dacic, dar noi când vom fi recuperați? Poate că domnul Caragiale avea dreptate cu acel Farfuridi. Un Farfuridi găsești la tot pasul în aceste vremuri? Ah, dar ce întrebare, ca un ou făcut într-o zi de vară, cu coajă subțire, dar cu miezul plin de vapori de ceai cu mușețel și de promisiuni nesemnate! Cum a ajuns coana Joițica ministru de Externe? Cum au ajuns Farfuridi președinte de ”comitat”? Nu prin vot, nu prin program, nu prin discurs la Teatrul Național, ci prin acel miracol românesc care se întâmplă când un om spune „da” într-o zi de luni, iar în următoarea zi, de marți, deja are pe birou un sigiliu de aur, un mic steag în miniatură și o diplomă de „Expert în Relații Internaționale (cu mențiune specială în evitarea întâlnirilor)”. Să începem cu coana Joițica, o doamnă care, înainte de a deveni ministru, era cunoscută în cartier ca „cea care știe exact cât de multă sare să pune în supă, fără să tasteze”. O femeie de o precizie chirurgicală: dacă spunea „vom negocia cu partenerii strategici”, înseamnă că va negocia cu partenerii care au venit cu o farfurie de sarmale și un pachet de țigări. Dacă declara „vom întări poziția României în Europa”, înseamnă că va întări poziția României în coada de la bufetul Consiliului European unde, între două cești de cafea și un discurs de trei minute, s-a semnat, fără să observe nimeni, un acord de cooperare în domeniul „bunelor maniere aplicate în situații de urgență diplomatică”.

Coana Joițica nu a învățat dreptul internațional la facultate, l-a învățat la masa de bucătărie, unde fiecare invitat era un stat suveran, iar fiecare „nu, mulțumesc, am mâncat” era o declarație de neutralitate permanentă. Apoi, Farfuridi, nu unul, nu doi, ci un întreg clan de Farfuridi, ca o familie de măsuri culinare care, într-o zi, s-a decis să măsoare și puterea. Farfuridi nu au câștigat alegerile, au fost ”serviți”. Ca o măslină într-un borș bine făcut: aparent nesemnificativi, dar indispensabili pentru echilibrul de gust. Un Farfuridi a fost ales președinte după ce, într-un interviu televizat, a răspuns la întrebarea „Ce veți face în primul an de mandat?” cu: „Voi pune o farfurie curată pe fiecare birou din Palatul Cotroceni. Pentru ca nimeni să nu mai mănânce din același vas cu decizia anterioară.” Publicul a plâns. Nu de emoție, ci de recunoaștere. Pentru prima dată, un politician vorbea despre igienă instituțională ca despre un drept fundamental. Și acum, întrebat de un jurnalist cum se explică această ascensiune fulgerătoare, un Farfuridi a zis, cu voce calmă și ochi de om care a văzut prea multe resturi de prânz în birouri ministeriale: „Nu am urcat pe scara puterii. Am fost ridicat cu o lingură de lemn, ca o mămăligă bine legată, fără crăpături, fără compromisuri, doar cu un ușor miros de adevăr și o notă de usturoi.” Adevărul? Nu e în legi, nu e în tratate, e în farfuria de la micul dejun, în modul în care un ministru își ține lingura când spune „vom consulta toate părțile implicate”, iar în felul în care un președinte are voie să zâmbească într-un moment în care toți ceilalți se prefac că citesc un document pe dos.

Așadar, nu întrebați „cum”. Întrebați „cine a uitat să închidă ușa de la bucătărie?” Pentru că în această țară, unde realitatea se servește cu o notă de ironie și o garnitură de absurd, nu e nevoie de program, de viziune sau de curriculum vitae. E nevoie doar de o farfurie curată, de un cuvânt spus la momentul potrivit, și de acel moment magic când toată lumea se uită în altă parte… iar în spatele cortinei, coana Joițica își ajustează fustița sau suspensorul, iar un Farfuridi își pune, cu solemnitate, o pălărie de șef de stat, făcută din hârtie de ambalaj, dar sigilată cu ceară roșie și cu o mică etichetă: „Produs în România. Cu dragoste. Și cu o notă de precauție”. Aceste întrebări, de ”cum și iar cum” poate le punea domnul Caragiale. Eu singura întrebare pe care o pun: de ce nu avem liniște în Europa? Să fie pace!

Față de tot corul de bocitoare internaționale care clamează o schimbare de paradigmă în Ungaria, le spun că se înșală. Péter Magyar este o resetare a sistemului politic maghiar din jurul FIDESZ și al lui Viktor Orbán. La Budapesta nu a câștigat alegerile un opozant din opoziția reală la puterea sistemului maghiar, adică partidul socialist, ci o creație a sistemului securist al partidului FIDESZ. De fapt, alegerea lui Péter Magyar este o șmecherie a sistemului politic maghiar corupt pentru a păcăli Bruxelles‑ul și vecinii. Péter Magyar este, de fapt, tot un Viktor Orbán, dar mai violent, mincinos și mai revizionist. Péter Magyar nu ar fi câștigat fără sprijinul fostului AVO și al oamenilor de afaceri din preajma lui Orbán. Nu este nicio schimbare în Ungaria, ci o prelungire a guvernării Orbán, care vrea să folosească banii de la Bruxelles pentru a injecta în economia maghiară falimentară. Budapesta avea nevoie de banii europeni, dar își va menține aceeași politică revizionistă, iredentistă și nostalgică față de Trianon. Ceea ce nu știu maghiarii este că banii europeni vin la pachet cu politica ideologică „woke” și cu trimiterea banilor unguri la Zelenski. Péter Magyar este pui de nomenclaturist comunist. Mama, Mónika Erőss, deseori menționată ca dr. Erőss Mónika, conform rapoartelor, a avut legături cu sistemul judiciar maghiar, fiind menționată ca secretar al Curții Supreme și ulterior vicepreședinte al Oficiului Național de Justiție (OBH). Este fiica lui Pál Erőss, un cunoscut judecător de la Curtea Supremă din perioada comunistă, cunoscut publicului maghiar și din emisiunea TV „Jogi Esetek”. Originile evreiești din partea mamei au făcut parte din pedigree‑ul regimului nomenclaturist comunist. Deci Péter Magyar nu vine din neant; este un produs al nomenclaturiștilor comuniști din vremea lui János Kádár. Astfel, Péter Magyar se crede mai șmecher decât Ursula, Putin și Xi Jinping la un loc. S‑a născut în plin regim comunist; tatăl său a fost un jurnalist de prestigiu în epoca comunistă, iar mama o judecătoare din sistemul juridic bolșevic al lui János Kádár. Mónika Erőss a ajuns, prin sprijinul nurorii, ministru al Justiției și a fost pusă șefă la Oficiul Juridic anticorupție.

Toate aceste beneficii de la sistem nu l‑au mulțumit pe acest narcisist egoist și mândru. Péter Magyar, avocat și fost membru al partidului de guvernământ din Ungaria, s‑a alăturat protestelor anticorupție conduse de Viktor Orbán la douăzeci de ani, contribuind la crearea grupului de apărare juridică „Nu vă fie frică”, din gelozie față de puterea lui Orbán și din motive financiare. Inițial căsătorit cu o persoană din cercul lui Orbán, Magyar s‑a întors împotriva prim‑ministrului, acuzând regimul de corupție și clientelism. La 45 de ani, el provine dintr‑o familie conservatoare‑comunistă și înstărită din Budapesta, având printre rude avocați, judecători și pe fostul președinte Ferenc Mádl. Magyar este acum liderul unei opoziții maghiare prin partidul TISZA. În realitate, este o continuare a sistemului corupt al FIDESZ. Astfel, Péter Magyar — fost membru al partidului de guvernământ și apropiat al cercurilor lui Viktor Orbán — a avut o ascensiune rapidă după ce s‑a reinventat politic, fondând formațiunea Tisza și câștigând alegerile din 12 aprilie. Imaginea sa de outsider antisistem contrastează cu un trecut integrat în establishment; de fapt, a avut funcții bine plătite în consiliile de administrație de stat. De asemenea, se spune că soția i‑a fost pusă într‑o funcție importantă, iar Péter Magyar ar fi înregistrat‑o discret și ar fi făcut declarații la presă. Aceste lucruri arată cât de mincinos și lipsit de caracter este Péter Magyar, dacă și‑a înregistrat soția ca să urce în carieră. Ce mizerabil moral.

Totul a dus la punctul sensibil: divorțul din 2023 de Judit Varga, fost ministru al Justiției, care i‑a dat funcții și sinecure lui Péter Magyar. Varga l‑a acuzat public de comportament abuziv, narcisist și toxic, în timp ce Magyar a replicat că fosta sa soție încearcă să protejeze și să legitimeze structurile corupte ale regimului Orbán, încercând astfel să‑l discrediteze. Conflictele publice, adesea virulente, au polarizat opinia publică și i‑au sporit notorietatea, ridicând totodată semne serioase de întrebare despre caracterul și comportamentul lui Magyar. Viitorul premier a crescut ascultând discuții despre politică la masa din familie. Familia sa extinsă îl includea pe Ferenc Mádl, care a fost președinte între 2000 și 2005, și pe bunicul său, Pál Erőss, un comentator de televiziune care oferea sfaturi juridice la televizor. În februarie 2024, un scandal i‑a forțat pe Varga și pe președinta Katalin Novák să demisioneze, după grațierea unui complice al unui pedofil. Varga, până atunci principalul candidat al FIDESZ pentru alegerile pentru Parlamentul European din acel an, a anunțat că își retrage candidatura. Acuzând oficiali FIDESZ că „se ascund în spatele fustelor femeilor”, Magyar a ieșit public, denunțând guvernul într‑o postare virulentă pe Facebook. Victoria TISZA la alegerile din Ungaria nu înseamnă o schimbare politică și nu transmite un mesaj cu ecouri regionale.

În primul său discurs după anunțarea rezultatului, liderul Péter Magyar a pus accent pe o nouă paradigmă: politica ca serviciu public, apropierea de cetățeni și campanii bazate pe contact direct, voluntariat și donații modeste, ca factori ai succesului în fața resurselor statale ale adversarului.Oamenii de afaceri ai lui Orban au trecut în spatele lui. Discursul său victorios a fost de o ipocrizie înfiorătoare și a inclus atacuri directe la adresa fostei conduceri de la Budapesta și a unor figuri politice din regiune. Magyar l‑a criticat pe Viktor Orbán pentru sprijinirea lui George Simion, pe care l‑a descris ca ostil față de memoria maghiarilor din Transilvania, și a relatat decizia simbolică de a merge pe jos până la Oradea, parcurgând „un milion de pași” prin comunitățile maghiare din România, ca exemplu de reconectare cu diaspora. Péter Magyar l‑a acuzat pe liderul AUR, într‑un mod fraudulos că „a călcat pe mormintele strămoșilor”. A spus o minciună în spațiul public. Tototdată, în același discurs Péter Magyar vrea ca și Oradea și Partium să fie controlate de Budapesta și să desființeze Tratatul de la Trianon, dar să se folosească de banii europeni ai Bruxelles‑ului. Pe cine vrea să mintă poate cel mai mincinos premier din istoria Ungariei? Dacă ar fi venit socialiștii la putere, înțelegeam schimbarea de la Budapesta, dar Péter Magyar este un alt Viktor Orbán și o resetare a sistemului corupt FIDESZ. La Budapesta a rămas un premier de dreapta corupt, iredentist și revizionist, un pericol pentru România, Serbia și Slovacia. Ungurii lui Peter Magyar au reușit să păcălească naivii; însă niciodată nu ne va păcăli pe noi românii un produs al regimului nomenclaturist comunist care, în 1988, l‑a adus pe Orbán spre putere și acum, ca să‑i păcălească pe unguri, l‑au adus pe actualul lider Tisza. Românii din Ardeal trebuie să fie mai atenți față de Péter Magyar, care în primul său discurs a spus că Partium și Oradea fac parte „deocamdată” din România. Péter Magyar va fi sămânța unui scandal iredentist în Ardeal și un joker pentru Bruxelles. Să ținem aproape. Vin vremuri grele pentru România cu un premier la Budapesta care, în primul discurs, s‑a declarat inamic al României. Este mincinosul mincinoșilor.