Neamurile de traistă ale trădării (unui neam)…

Acum au votat cu toții cu mâna pe biblia în ungurește și Constituția în limba română… La următoarele învestiri, vor vota probabil cu labele pe constituția noastră, tradusă și adaptată în maghiară… Poate chiar într-o maghiară ce va fi devenit între timp și a doua limbă oficială… Apoi, vor jura cu mâna pe biblia în maghiară și constituția Ungariei. Pentru că acolo ne duce somnul de monștri ai rațiunii lucrurilor înfăptuite de înaintași. Pe care ne răzbunăm parcă pentru ceea ce au făcut pentru noi… Pentru „răul” de a ne împlinit ca națiune între hotarele istoriei, de a ne fi lăsat o țară, de a nu se fi plecat nicicând în fața veneticilor…

Și totuși, nici dacă ne-am fi răzbunat, cu sângele rece al celor treizeci de ani de înstrăinare, pe eroismul lor, pe sacrificiile și moștenirile primite de la ei, și tot nu ar fi trebuit să ajungem într-un asemenea hal. În care nu doar să arătăm ori să fluturăm epigonisme, ci să dovedim, nu doar că ne-am urât înaintașii, dar ne urâm de-a dreptul istoria și limba primite fără ca noi să fi făcut nimic, primite dimpreună cu o țară altădată atât de feeric dodoloață… Că ne urâm pe noi… Și, mai ales, ne urâm urmașii… Pentru că, dacă noi ne putem pune cu fruntea sub crupa veneticilor și noilor grofi, din prostie, din indiferență, de ce să facem asta și cu viitorul copiilor noștri? De ce să transformăm răul din noi în mai răul din tot ceea ce va urma?

Niciodată Budapesta nu a avut atâtea falange încleștate pe pământurile noastre… Atâtea gheare înfipte cu mult dincolo de zona pe care le-am lăsat-o, în ultimele trei decenii, ca într-un soi de ofrandă a liniștii și liniștirii noastre… Și dincolo de care s-a întins să acapareze doar pentru că a putut. Ne-am culcat pe o ureche (și doar în astfel de verbe ale neputinței ne vom mai scrie neamul) că, dacă etnicii cu apucături iredentiste or să stea acolo, în maghiarismul din inima țării, o să-i ținem departe de orice alte pretenții. Că vor fi înconjurați de noi și nu vor putea să-și întindă punțile de adulație către Budapesta. Și într-adevăr nu au întins ei „mlădițele” cățărătoare spre Budapesta, ci s-au lăsat înconjurați de rădăcinile otrăvite venite dinspre aceasta.

Dar, cum oare, cum ne-am închipuit, cum am stat liniștiți în pre liniștea nostră de dincolo de cumsecădenie, gândind că maghiarimea iredentistă va sta cuminte în zeamă-„i” secuiască? Că nu o să extindă de acolo, precum viermii dintr-un măr stricat, stricat și la vorbă, și la port… Și iată că s-au întins, cu mult dincolo, nu de „secuime”, ci depășind arealul Ardealului, înfășcând halde din vechiul Partium… Și încercând să „coboare”, nu doar sfidător, nu doar pentru a arăta că pot, spre zonele din care au venit toți acei guvernanți roșii care au pus umărul la trădare.

Cât ați primit netrebnicilor pentru această trădare? Pe câte generații ne-ați vândut, neamuri de traistă pentru a vă umple buzunarele de neoameni ai acestor meleaguri?

Astăzi, sunt numiți în funcții noi prefecți și subprefecți maghiari, care, numai mâine-poimâine, vor jura pe constituția, nu în maghiară, nici măcar într-o versiune „adaptată”, a României, ci pe cea ungurească. Deja pare că fiece steag al „ținutului secuiesc” a fost înlocuit de câte un om. Dar nu de un român care să vegheze la pământurile noastre, ci de acei maghiari care să se asigure că nimeni în, nu „această țară”, ci în țara lor, țara grofilor, nu le va mai da jos de pe catarge.

Iar noi doar am stat și am privit. Nu am ridicat tonul nici măcar când infiltrarea financiară a Ungariei în Transilvania a fost făcută publică. Sub mascarada unui „nu are nimic”, că noi oricum „nem tudom” despre ce nu este parafat  (deși, tocmai pentru că nu a existat un acord semnat pentru a primi acele așa-zise suporturi financiare pentru etnicii maghiari, ar fi trebuit să veghem!), pecinginea s-a întins…

Și să nu ne trezim în acea zi în care, pentru ultima oară, vom mai asculta un „Deșteaptă-te, române!”, privind cum ultimele noastre redute, acolo unde ne lăudam că nu-și face nici măcar cucul cuib de autonomie, nici de va rămâne singur pe lume cu dracul, dracul ăla politic, chior de un ochi, va fi ajuns, nu o enclavă, nu un „protectorat” al lor, ci o regiune de-a noastră, hașurată sub umoarea verzuie a trădării.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*