„Tratat de mers pe ape”…

În ultimii ani, Hotel „Seven” din Cluj-Napoca a devenit un adevărat cuibar al elitei lirice din România, datorită fastuoaselor „Zile Tribuna”, organizate, cu acribie și iubire de „dialoguri platoniciene”, de către Mircea Arman și I. Pavel Azap, dar și a prezenței aproape perene a poetului Adrian Suciu, un clujean plecat de mai mulți ani în Capitală. Recent am avut privilegiul de mă reîntâlni la Hotel Seven, iată, un reper nou al istoriei literare recente de la poalele Feleacului, cu poetul Adrian Suciu, pentru o înregistrare video. Poetul Adrian Suciu a rămas același catalizator liric de la începutul anilor `90, când l-am cunoscut la cenaclul „Echinox”, o voce gravă și teandrică a poeziei post-decembriste. Bucuria revederii a fos udată cu lacrimile simbolice ale amintirilor studențești, dar și cu un pahar de vorbă de calitate, pentru că Adrian Suciu a rămas același conviv inteligent și seducător al muzelor, nu numai poetice, ci și a preajmei.

Nu a fost o surpriză pentru mine, care sunt un cititor pasionat al poeziei lui Adrian Suciu și un atent urmăritor al fenomenului „Direcția 9”, în care se promovează tinere talente (la masă, alături de el, era tânăra poetă Violeta Anciu), să primesc cu autograf ultimul volum de versuri publicat ”Tratat de mers pe ape”, care a apărut anul acesta la prestigioasa editură Tribuna. Volumul se bucură de o prefață prețioasă scrisă de poeta Nora Iuga, care îl ”demască la cheie” pe poet. „Secretul poeziei lui Adrian Suciu cred că se datorează mai ales faptului că acest poet cunoaște plurivalența cuvântului și știe că, de cele mai multe ori, „incompatibilitatea”, poate naște cele mai potrivite acuplări.” Cred că această disonanță semantică a contrariilor este paradigma lirică a poetului, care se încadrează astfel în curentul milenarist al poeziei clujene, de unde-și trage sevele dar și prieteniile solide. Nora Iuga punctează la fix în finalul prefeței: „Adrian Suciu întoarce poezia la rădăcini!” În acest climax liric, poetul se cadrează avangardei revenirii la izvoarele meaforei și lirismului, programul aproape tematic al poeților post-decembriști din epoca cafenelelor clujene „Croco”, „Boema” și Arizona, aflați în război semnatic cu optzeciștii.

Cu „Tratat de mers pe ape”, Adrian Suciu devine, pe lângă vocea lirică inconfundabilă, și un caracter livresc al noii poezii din vremea noastră. Trama lirică este prețioasă și atinge aripa zborului, cu seducția interioară a unei credințe discrete asumate, fără să fie rizibilă. Titlul volumului este hristic, o chemare la curajul împărtășaniei poeziei frumoase.

Poezia lui Adrian Suciu te invită la bucuria meditației, în versuri grave și cuprinse de paloarea unei emoții duse până la capăt. „Sângele” poetului este de fapt acel izvor al adevăratei poeziei. „Sângele meu m-a părăsit. Sângele meu blând s-a dus să împingă vedenii la vale./ S-a trasa la umbră./Și-o fi făcut preteni pe undeva./O fi deschis un atelier cu spini. Mi-e atât de dor de el/că-mi tai venele în fiecare noapte și tot sper/să-l aud susurând.” (M-a părăsit sângele meu). Poetul este contemporan cu „veșnicia”, el este conștient de valoarea bardului într-o lume desacralizată de poezie. E paradoxul propus programatic de Adrian Suciu: ”Prin parcul ăsta, veșnicia ieșită la pensie mă poartă de mână/pe mine, nepotul ei preferat” (Nepotul veșniciei). Viața fără carnația metaforei nu merită de fapt trăită: „Șiruri, șiruri, condamnații la viață bântuie un țambal” (Să plângi până se înmoaie paltonul…). Poetul știe că nu numai poezia, dar și autoironia salvează sufletul în fața unei lumi prea materialiste și consumeriste, unde dragostea s-a transformat în ponografie. „Să trăiești viața mea e ca și cum te-ai uita la un film porno romantic” (Un film porno romantic). E un oximoron social. Dincolo de ironii și tandrețuri cu iubirile tercătoare din roamnele lui Milan Kundera, poetul Suciu știe că „Să fii viu e simplu: Trebuie doar să-l vezi pe Dumnezeu în genunchi/și să plângi până se înmoaie paltonul…” Aceeași provocare paradoxală între simplitatea și complexitatea creației. Poetul ne arată că știe ”mersul pe ape” pentru că ”iarba nu încolțește pe fugă. Viteza e de la diavol” (O vreme blândă). Pare un manifest împotriva vitezei digitalizării, care transformă oamenii în roboți încurcați de ițele procedurilor?

Poetul, în realitate, ne propune, prin volumul de versuri, un manifest pentru cei care iubesc viața creată și poezia bună citită lângă o femeie frumoasă și la un pahar de vin. „O pauză de odihnă”. Dincolo de aceastea ”Capacitatea de a suferi este singura trăsătură umană”. Da, poetul se întoarce la rădăcini, Nora Iuga are dreptate în prefața volumului. Dar totuși, poetul știe să le întoarcă lucrurile, lumește, pentru a înfrânge banalitatea binelui sau răului. „Sunt trist că mă îmbăt vesel. Crâșma din colț e un autobuz”. La urma urmei iubirea fără conținut e goală pușcă. „Privesc fără milă prin tine și nu văd nimic.” (Pauză de odihnă). Finalul volumului îl consider apoteotic, așa cum este Adrian Suciu în capul mesei pline de poeți contemporani, la bine și la rău, mereu alături. „Poezia e prelungirea firească a mâinii mele drepte./Dacă aș pierde mâna dreaptă, poezia/ ar deveni o prelungire a mâinii stângi, în amintirea mâinii drepte. Dacă aș pierde mâna stângă și aș tot pierde, poezia s-ar apropia mai tare de mine./În amintirea celor pierdute”. Adrian Suciu, ca un lider declarat al generației sale, încă de la prefața lui Mircea Zaciu din 1993, duce poezia sa în comuniune cu colegii poeți până la capăt, ca un pahar de vin nobil și bun.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*