Coiful viking „cu ochi” descoperit pe Siret, un unicat

De curând un coif viking, unicat în România și printre puținele exemplare cunoscute în Europa, a fost recuperat de poliție. Obiectul a fost descoperit și nedeclarat, în urmă cu 11 ani, în timpul lucrărilor de amenajare pe râul Siret. Potrivit Poliției, coiful a fost descoperit inițial în timpul unor lucrări de amenajare efectuate, în anul 2010, pe râul Siret, însă nu a fost declarat și predat la data respectivă autorităților. Bunul cultural poate fi datat în secolele X-XIII și reprezintă un tip de coif întâlnit cel mai adesea în spațiul Baltic și al Rusiei Kieviene. Încadrat în grupa așa-numitelor „coifuri conice”, specifice mediului cultural istoric din estul Europei, și caracterizate prin forma alungită, aproape ascuțită a calotei, despre care se consideră că putea devia loviturile de sabie ușoară și în acest fel asigura o protecție sporită luptătorului, coiful „cu ochi” de la Pașcani este unic în spațiul românesc. Căștile conice sunt binecunoscute din Tapiseria Bayeux (1066-1082) și au fost răspândite în toată Europa, numite frecvent și „coifuri normande”. Cu toate acestea, este greșit să numim aceste tipuri de căști normande, deoarece nu există descoperiri de căști de acest tip în Scandinavia. Specialiștii spun că obiectul prezintă însă multe analogii arheologice în zona Baltică și a Rusiei Kieviene și  se caracterizează printr-o figurare  stilizată a ochilor în scopuri magice, de intimidare și dominare a inamicului, dar și prin prezența unor ornamente specifice vikingilor, formate din linii și benzi împletite sau meandrate, des întâlnite în arta nordică. Din literatura de specialitate reiese că astfel de piese erau completate cu o protecție pentru ceafă, uneori și pentru obraji, atașată prin nituire de calotă  și care putea fi realizată din zale sau din piele groasă întărită cu plăcuțe metalice. Forma coifului de la Pașcani amintește de piese mai vechi, utilizate de grupurile germanice ale secolelor VI-VII, ce se caracterizează prin prezența nervurilor („Spangenhelm”). Specialiștii consideră că prin perpetuarea acestei morfologii mai vechi, elemente de echipament militar precum coiful de la Pașcani emanau autoritate, putere, fiind în același timp adaptate noilor tactici militare ale epocii. Acesta este apreciat de specialiștii în domeniu ca având o valoare istorică incomensurabilă, fiind unicat în România și printre puținele exemplare cunoscute în Europa.

Coiful de la Pașcani este a doua descoperire extrem de importantă care intră în patrimoniul Muzeului de Istorie a Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași, în anul 2021 (după „Coiful lui Pericle”, coif corintian descoperit în albia Siretului), în contextul colaborării cu ofițerii specializați  din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române și ai Inspectoratului de Poliție al Județului Iași. Într-o primă etapă, coiful va fi supus operațiunilor specifice de restaurare-conservare non-invazivă, menite să asigure transmiterea în timp a obiectului, iar ulterior va fi valorificat expozițional în cadrul unor evenimente muzeale asupra cărora vom reveni cu detalii la momentul respectiv. Aceasta descoperire vine oare să confirme încă o dată faptul că vikingii, supranumiți și „stăpânii mărilor” efectuau raiduri pentru jefuire și în țările române? Ajungeau bărcile vikingilor și în Moldova, pe râul Siret? Nu pot răspunde la această întrebare, dar pot spune ce mi-a atras atenția la acest coif a fost un element simbolic pe care îl urmăresc de o vreme: prezența unor ochi frontali. Numai coifurile principilor geto-daci de aur și argint prezintă astfel de elemente. Coifurile descoperite la Agighiol, Peretu, Porțile de Fier, Băiceni – Cucuteni și Coțofenești au „ochi”. Mai există un coif etrusc „cu ochi” descoperit în Italia și coiful „cu ochi” de pe Nistru. Conducătorul care își punea coiful „cu ochi” pe cap, avea în acel moment al luptei sau ritualului „patru ochi”. Noi românii avem din vechime în popor vorba „Să fi cu ochii în patru”, adică „Foarte atent”. Aceasta era simbolistica și mesajul aferent acestor coifuri, chiar dacă primele dintre aceste coifuri sunt realizare acum 2.500 de ani, iar ultimele în secolele X – XI sau puțin mai mult. Este vorba de o continuitate? Eu cred că da! Dar, despre acest ultim coif care seamănă cel mai mult cu coiful descoperit acum pe Siret, am scris în 2017 un articol: „Povestea unui coif pierdut și regăsit: Coiful „cu ochi” de pe Nistru”. Aceasta a fost găsit în anul 1892, lângă satul Niemia (din Ucraina), aproape de oraşul MogiliovPodolski, pe malul stâng al Nistrului. Coiful a ajuns în muzeul din Kamianets-Podolski, dar în timpul primului război mondial a dispărut și i s-a pierdut definitiv urma. În 1962, într-un articol despre istoria armelor, A.N. Kirpicinikov nu a mai putut publica decât desene realizate după o fotografie a piesei realizată anterior. Coiful părea pierdut, fără șanse de a mai fi expus vreodată în acest muzeu. Dar… după ani și ani se constată că, din colecţia „Muzeului Déri” din Debreţin (Ungaria) face parte şi un coif de fier care, fiind considerat decenii la rând un fals, nu a fost niciodată cercetat mai amănunţit. Pe piesă este trecut cu vopsea de ulei un număr de inventar: 1267. Dar nici în registrele de inventar ale muzeului, nici în catalogul colecţiei Frigyes Déri nu figurează vreun coif. Coiful, aidoma cu cel pierdut în Ucraina,  are o înălţime de 20 de cm şi circumferinţe de 23 şi 20 cm. Calota acestuia este de formă relativ conică, fiind făurită dintr-o singură bucată de fier.

Partea superioară a coifului are o muchie şi o deschizătură stâmtă (3,5 mm) în vârf, iar marginea piesei este prevăzută cu orificii mărunte, pentru fixarea apărătoarelor de zale laterale şi ceafă. Se crede că iniţial a avut şi un nazal. Placa situată în partea frontală a coifului este din aramă aurită, decorată cu şnururi buclate, incizate, terminaţiile formând un motiv vegetal stilizat, în frunză de acant (mărăcine; symbol al „Coroanei de spini a Lumii”). Pe margine de jur împrejur este fixată o bandă, tot din aramă aurită, decorată cu o versiune a motivului „nodul lui Hercule” („nodul” timpului ce se va sfârși și va reîncepe, aducând bulversare în întregul mediu planetar pământesc – symbol al Vechii Biserici Pământești Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali). Zeitatea nu intervine decât periodic, spre a tria vechea creație și a aduce noile specii. Nodurile lui Hercule reprezintă timpul nostru „înnodat”, de la sfârșitul unei Lumi, când va începe o Lume nouă. Sub ochii personajului întruchipat apar frunzele de acant (mărăcine – Coroana de Spini a Lumii), înnodate și ele „herculean”, ca niște aripi de înger. Nodul numit „al lui Hercule”, aflat pe întreaga circumferință a coifului, a mai fost numit și „Nodul Dragostei”, fiind un nod puternic si continuu creat din împletirea a două frânghii. Se spune că își are originea în Egiptul Antic, unde era folosit ca și talisman de vindecare. Acest nod însă, este cel mai bine cunoscut pentru utilizarea sa în Grecia Antică și Roma, drept amuletă de protecție, si mai ales ca un simbol de nuntă, el fiind încorporat în centurile purtate de mirese, care erau dezlegate ceremonial de mire în noaptea nunții (ca symbol al Noii Creații ce va veni). Alte surse spun că acest nod ar fi o adaptare a „Nodului Infinit” sau „Shrivatsa”, considerat una dintre cele 8 comori budiste. De-a lungul timpului acest nod și-a păstrat însemnătatea de simbol al iubirii fiind folosit din epoca medievală și Renaștere și până în zilele noastre, unde se regăsește în designul multor bijuterii, și mai ales al verighetelor. Ochii reliefaţi de pe apărătoarea pentru frunte a coifului, ce parcă „mimează” o vizieră, cât şi împletitura „nodul lui Hercule” sunt motive apotropaice. Acești ochi prezenți pe coif ne fac să căutăm în simbolistica celorlalte coifuri „cu ochi” ale principilor geți, membrii ai unei frății antice, descoperite pe teritoriul României, dar și la coiful etrusc cu același motiv apotropaic. Este vorba de „Cel cu patru ochi” („să fii cu ochii în patru”; să poți vedea în cele două Tărâmuri: văzute și nevăzute), symbol folosit încă de acum peste 6.000 de ani în plastica civilizației Cucuteniene (zeițele cu patru ochi). În Almanahul Muzeului Déri din anul 1968 a fost publicat un scurt articol despre coiful ajuns de nicăieri în colecţia muzeului, şi au fost descrise similitudinile dintre „coiful de la Debreţin” şi cel descris de A.N. Kirpicinikov. Coiful de la Niemia (sau mai nou „de la Debrețin”) poate sta singur şi nepereche atât în Bazinul Carpatic cât şi în întinsa Rusie, dacă nu ar fi similitudinile cu cele getice. În ceea ce priveşte datarea sa, întrucât nu se cunosc condiţiile descoperirii, A.N. Kirpicinikov îl situează cu o largă aproximare, în perioada secolului XI-XII, şi îl atribuie unui făurar rus. Dar numai pe baza formelor e greu de stabilit apartenenţa la o anumită etnie atât a făurarului cât şi a purtătorului, așa că putem crea o punte peste timp cu strămoșii noștri geți, cu Vechia Biserică Pământească Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali și cu mesajele ascunse în simbolistica acestora. Dacă vom privi cu atenție noul coif descoperit pe Siret vom vedea că și acesta are părți realizare din cupru aurit, precum coiful „cu ochi” de pe Nistru.

Ce legătură poate exista între un simbol aflat pe o serie de coifuri geto-dacice, dar și pe unul viking? Un document important pentru noţiunea de Dacia cât şi pen­tru originea şi istoria descendenţilor ei, este „Chronicle Roll” sau „Moseley Roll”, o cronică istorică al cărei original s-a pierdut, dar ale cărei cópii şi manuscrise după aceste documente, făcute în secolul XV, în timpul domniei lui Henry al VI-lea, se găsesc la: „Univeristary College”, din Londra, „Corpus Christi College” din Cambridge şi „Bibliotheque Nationale” din Paris.

Acest document este o genealogie a popoarelor germane, o legendă a acestora. Astfel Steph, Steldius ori Boerinus este primul locuitor şi iniţiator al popoarelor germane care are nouă descendenţi, cele nouă popoare germanice vechi, iniţiatoare: Geate, Dacus, Suethedus, Fresus, Gethius, Wandalus, Iutus, Gothus, Cinrinicius. Dr. Alexandru Bădin din New Jersey, în lucrarea „Dacia din Vestul Europei” publicată la New York – 1998 (Editura The Geryon Press), descrie în amănunt şi cu lux de informaţii această legătură dintre Dacia de Est şi Vest, dezlegând o istorie până acuma nedezlegată, o istorie legendară, reabilitând pe baze istorice şi documentare, originea Daciei din vestul Europei. O Dacie pe Carpați și o Dacie în vestul Europei… Iată cum putem avea aceleași simboluri, aceleași mesaje nemuritoare de peste 6000 de ani, de când au apărut statuetele cu „patru ochi” în timpul civilizațiilor Gumelnițiene și Cucuteniene, postdiluviene . Putem spune precum strămoșii noștri: Atenție: „Fiți cu ochii în patru”… (George V. Grigore)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*