„Aur e la Hunedoara, aur la Galați,/ De la Dunăre și până-n Carpați…”… Versuri din perioada „de Aur” socialistă a României, când, metaforic vorbind, se făcea trimitere la uzinele și fabricile existente, la șantierele și combinatele ce forfoteau de oameni ai muncii…Astăzi nu mai putem vorbi nici metaforic despre acestă zestre ce a fost prăduită în câțiva ani de libertate. Dacă pentru aurul adevărat ce încă mai „domiciliază” la noi în zăcămintele Apusenilor se judecă mari corporații străine, pentru „fluturașii” de aur eliberați din filon și luați de ape, mai sunt încă mâini dibace care încearcă să îi prindă cu șaitrocul?
Acum un timp descopeream un articol despre ultimul căutător de aur… Avea deja 73 de ani atunci, dar o energie debordantă îl purta ca într-o vrajă în care apărea duhul aurului ce-l chema departe de casă, acolo unde micile pepite de aur străluceau magic. Ioan Cătălina din satul Stănija (jud. Hunedoara) a trecut acum de 85 de ani și a umblat după aur toată viața. În vremea comuniștilor „opera” mai cu frică, pentru că putea fi arestat, iar apoi s-a hotărât să își legalizeze pasiunea. În 1999 a cerut autorizație de căutător de aur, ceea ce a pus statul român într-o mare dificultate, acesta neștiind să facă astfel de acte, neavând un caz precedent. Patru ani a durat să primească „hârtia” care îi oferea șansa de a materializa pasiunea sa, devenind astfel primul căutător de aur legalizat din România. Valea Arieșului a fost considerată un fel de El Dorado al României. Mulți au căutat aur, dar puțini au găsit. Printre aceștia și Ioan Cătălina. Nu a fost mult aur, dar deajuns ca să meargă mai departe. Acum are un și un „ucenic”.
Este vorba de geologul Petrică Iancu din Văleni de Minte (jud. Prahova) ce și-a cumpărat casă aici și dorește să învețe meșteșugul strămoșesc al căutătorilor de aur. El are șapte feciori și vrea să le transmită aceste taine, dar dorește să și modernizeze puțin procesul de obținere a acestui metal prețios. Șaitrocul lui Ioan Cătălina are peste 80 de ani, fiind moștenit de la bunicul lui. Este ca o lopată dat fără coadă, creată din lemn. Ia nisip din pârâu și-l pune într-o găleată, unde îl spală până rămâne apa limpede. Apoi îl varsă în șaitroc și-l tot vântură cu grijă, până ies la iveală fluturașii de aur. Așa făceași bunicul lui, iar apoi cu o „micuță” de aur mergea la Abrud și o schimba pe sare, porumb și opinci noi pentru cei din familie. Apoi, în comunism, peste 70 de suflete au fost duse cu duba, să fie cercetate pentru că umblau după aur.
Ioan Cătălina a lucrat 46 de ani în minerit, dar tot șaitrocul îl cheamă și la vârsta acesta. Parcă sunt cristale de zahăr auriu pe fundul șaitrocului. Asta e bucurie! Poate și alte familii mai păstrează taina cătătorilor de aur de odinioară, dar nimeni nu vrea să vorbească despre asta, de teama persecuțiilor. Căutătorul de aur ne instruiește pe mai departe: dacă o vale se dovedește a avea aur, se construiește o „hutcă” (un fel de jgheab, cu petice din postav de lână, de care se „agață” firele de aur). După ce se dă nisipul prin hurcă, se spală postavul într-o găleată (sau ciubăr) și se recuperează aurul. Dacă se dovedește că zăcământul este mai bogat, se face „de-o moară” cu bile, care sparge minereul. Pentru amalgamare se folosește soda calcinată, mercur, apă, var și sodă caustică. Apoi se ia concentratul, se spală, se stoarce de mercur, se distilează, se rafinează și ântr-un final, iese aurul, strălucitor și curat. Atelierul în care se întâmplă toate acestea se află într-un șopron din gospodărie, un fel de anexă a casei. Fiind autorizat legal, Ioan Cătălina plătește și impozite la stat. Singura lui problemă este că plătește trimestial, chiar dacă el nu caută aur.. Sunt luni în care pârâul este înghețat bocnă și nu poate fi exploatat. Desigur că povestea asta cu aurul este mai mult o pasiune, decât o afacere. Decând are autorizație, ne declară că a strâns cam 100 de grame de aur. Asta nu înseamnă nici greutatea bijuteriilor fiicei sale. Chai și așa, el spune că are un randament destul de bun: „După știința mea, nu stau rău. Am urmărit un documentar pe „Discovery, unde ziceau că randamentul actual ar fi de 0,4 – 0,5 grame de aur la o tonă de nisip. Io scot mai mult, să știți, chiar dacă lucrez rudimentar. Dintr-o tonă de nisip, tot îmi rămâne 3-5 grame de aur pur. Cee ace io zâc că-i bine.”
Stănija este un sat în comuna Buceș din județul Hunedoara. Este localizată la poalele S-E ale Munților Bihor, în N-E județului Hunedoara în cadrul comunei Buceș. Satul este amplasat în S-V comunei. Este singurul loc din Europa unde s-a găsit mineralul „altait” (PbTe). Primele atestări documentare datează din secolul XV, respectiv anul 1439 și vizează satele Buceș, Mihăileni și Stănija. În urma unor săpături arheologice, în zona Stănija au ieșit la iveală urmele unor străvechi așezări miniere, descoperindu-se elemente de ceramică romană, cărămizi, opaițe, râșnite sau chiar bucăți de lemn folosite la construirea galeriilor. În împrejurimi s-au găsit urme de locuire și de practicare a unor îndeletniciri datate din antichitate, materiale aparținând culturii „Coțofeni” și chiar un vechi sistem de alimentare cu apă de pe vremea romanilor. De asemenea se vorbește despre un „drum al aurului” care pornea de la Roșia Montană spre cetățile dacice din Munții Orăștiei, legendele fiind mereu atrăgătoare pentru aventurieri. Dupa Primul Război Mondial, odată cu apariția Legii Minelor din 1924, la Stănija a început o susținută activitate minieră a unor mici proprietari, însa cu mijloace rudimentare. S
ingurele exploatări sistematice și cu tehnologii moderne pentru acea vreme erau: Mina Popa (cota 390 m) si Mina Muncăceasca, având doua sectoare independente, Est si Vest. Capacitatea lor de producție era redusă. În ambele s-a produs și aur nativ, in proporție de 10-20 la sută față de producția totală de aur. Prepararea minereului comun se făcea prin stampare și amalgamare în câte o uzină amplasată la gura celor două mine. Sociatatea franceză „Mines D’or de Stanija”, cu sediul central la Paris, a fost ultimul proprietar al acestor mine în perioada 1930-1948, când minele au fost naționalizate. Societatea avea în vedere un program amplu de dezvoltare a lucrărilor de exploatare din zonă, a construcțiilor indutriale și sociale (locuințe), dar, din cauza etatizării, programul nu s-a mai putut materializa. În anul 1951, echipe sovietice, autorizate de autoritățile române au intrat în toate galeriile accesibile din zonă, cu aparatură specială pentru detectarea uraniului, activitate a cărui rezultate nu se cunosc în prezent.
Comuniștii au fixat această tradiție milenară în filmul artistic „Căutătorii de aur” din 1986, regizat de Alecu Croitoru și Sergiu Nicolaescu. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Ernest Maftei și Colea Răutu. Astăzi, o inițiativă a Asociației „Casa căutătorului de Aur” – Ultimul căutător de aur din Țara Zarandului, a declanșat un mecanism turistic deosebit: turism în comuna Buces – trasee și obiective într-un cadru natural de poveste. Situată pe DJ 705D, la cca 6,5 km de centrul comunei Buces și intersecția cu DN 74 Brad-Abrud, „Casa Căutătorului de Aur” vă așteaptă în orice sezon pentru a poposi câteva ore sau câteva zile, cu locuri de cazare, cu lecții teoretice și practice despre aurărit și minerit, despre geologia locurilor, dar și cu posibilități de ghidaj spre lucrări miniere vechi sau pe trasee spectaculoase (cascada Săritoare – circuit prin cătunul Măgura, un alt traseu prin cătunul Câinele, cu aspecte ale vieții satului de ieri și de azi), vizite la biserica monument istoric Stănija de jos, iar pentru amatorii de ciclism și ascensiune pe stâncă, trasee spre Dupăpiatră (dl.Brădișorului) și pasul Buces-Vulcan (masivul calcaros Vulcan). Pe lângă peisajele de vis, istoria și ospitalitatea localnicilor ne însoțește la tot pasul. Haideți să cunoasteți povestea și tradițiile din această zonă de confluență a moților cu zărăndenii, din partea de NE a județului Hunedoara. Inginerul geolog Georgeta Dulgheru este o prezență cunoscută în zonă. A lucrat timp de 15 ani la mină, iar din anul 2006, când exploatarea aurului a încetat, a fost nevoită să ia viața în piept. Cu ajutorul autorităților locale din comuna Buceș, a reușit să pună pe picioare un proiect dedicat celor pasionați de căutarea aurului. „Casa căutătorului de aur”, din satul Stănija, este locul în care își petrece o mare parte din timp pentru că acolo, pe Valea Maliței, muncește să dezvolte un alt concept de turism, strâns legat de tradiția zonei.
„Nu ar fi rău să existe și în România permisiunea de căutare a aurului aluvionar ca un hobby. Ar fi o premieră la noi. Este un fel de activitate pe care și-ar dori-o atât românii, cât și străinii, din ceea ce am constatat de-a lungul anilor. Străinii vin chiar cu lecția învățată, pentru că în alte țări se poate, cum este Spania, Elveția, Germania, Belgia, Olanda și în SUA. Este o formulă care presupune o înscriere în acest circuit la un for local unde anunță ce vor să facă și plătesc o taxă care le permite să umble pe vale pentru un timp sau pentru o anumită suprafață. Dacă găsesc aur, să existe o formă prin care să se poată justifica și să anunțe ca vor face cu el. Ar fi un fel de turism minier, care să includă și această ramură”, este de părere interlocutoarea noastră. Pentru acest lucru ar trebui ca noul concept să fie preluat într-o formă legală pentru ca ideea să aducă profit ulterior, iar inginerul geolog și-a arătat disponibilitatea de a colabora pentru acest proiect. Este o meserie care poate aduce beneficii oamenilor din aceste zone, în special tinerilor care și-ar găsi de lucru fără să mai fie nevoiți să plece de acasă. „Este o meserie care nu ar putea fi uitată dacă noi am reuși să o transformăm într-un hobby la care ar adera o mulțime de amatori. Acum este greu să fie dusă mai departe pentru că teorie putem face, dar, pe teren, practică nu putem face în mod legal”, a conchis Georgeta Dulgheru.
Noi avem astăzi un caz unicat de „căutăror de aur” în Apuseni. În acest timp, căutătorii de aur din America sau Australia continua să sape după prețiosul metal, după cum vedem pe „Discovery”. Cu detectoare, cu selectoare, cu șaitroace, scot aur individual sau în parteneriat. Numai la noi nu se poate. Totul trebuie să treacă prin „filtrul” politic… Așa cum a trecut întreaga zestre socialist – comunistă… Când vor putea oare urmașii dacilor din Apuseni să caute aur, așa ca toți ceilalți cetățeni ai planetei Pământ?
Lasă un răspuns