Arhiva zilnică: 22 ianuarie 2021

„Casa Frusina” din Buftea a cântat și încântat publicul în „Noaptea Muzeelor la Sate”

Data: 5 septembrie 2026 by Redacția

Acum un timp seara muzeelor de la sat nu avea reprezentant din Ilfov, dar a apărut Muzeul Atelier Școală de la Piscu, cu ale lor inițiative minunate. Apoi, pe 29 august, „Casa Frusina” din Buftea nu a fost doar o casă cu istorie. A fost o casă vie. O casă în care trecutul s-a întâlnit cu prezentul, iar muzica a transformat fiecare încăpere într-o poveste. În cadrul evenimentului „Noaptea Muzeelor la Sate”, Buftea a arătat încă o dată că tradiția și cultura pot fi transmise mai departe atunci când sunt puse în mâinile unei generații care are talent, pasiune și curaj. Seara a început cu energia și emoția tinerilor artiști: Maia Frecăuțan, Evelina Maria Petcu, Maya Andreea Silistru și Irinel Buea, alături de Taraf-ul tradițional al Clubului de Muzică Buftea. Apoi, muzica clasică a adus eleganță și sensibilitate prin Victor Junior Comănescu, Vlad Andrei Nicolescu, Sofia Maria Ilașu și Sofia Maria Drăguț, alături de Merry Music. Iar unul dintre momentele care au dat serii o emoție aparte a fost concertul susținut de Bianca Onofrei și doamna profesor-dirijor Marioara Marcu. Au ales să privească spre trecut, dar să-l aducă în prezent. Muzică veche, reinterpretată, cu o sensibilitate nouă, într-un spațiu în care fiecare acord părea să se așeze firesc peste povestea casei. A fost genul de moment în care nu doar asculți muzica, ci o simți.

O punte între generații, între ceea ce a fost și ceea ce trăim astăzi. Seara a continuat cu Grupul Vocal-Instrumental „A doua familie” al Centrului Cultural Buftea, coordonat de doamna profesor-dirijor Marioara Marcu, care a adus pe scenă energia și emoția unor tineri care cresc frumos prin muzică. În spatele tuturor acestor momente se află oameni care investesc timp, răbdare și suflet în acești copii și tineri. Sorin Marcu, directorul Clubului de Muzică Buftea, și doamna profesor-dirijor Marioara Marcu sunt cei care îi îndrumă și îi încurajează să transforme pasiunea în performanță. Tinerii artiști din Buftea au fost susținuți de Primăria Orașului Buftea, prin domnul primar Gheorghe Pistol, pentru ca muzica, educația și cultura să rămână parte vie din comunitate. Dar povestea nu s-a oprit la muzică. Casa Frusina însăși este o poveste despre renaștere.

Prin proiectul „Monumente Renăscute”, acest loc a fost readus la viață și redat oamenilor. Iar Radu Ștefănescu este omul care a crezut în valoarea acestei case și a contribuit la transformarea ei într-un spațiu în care trecutul poate fi descoperit și în care se pot naște amintiri noi și ce putea fi mai potrivit decât ca, într-o astfel de casă, muzica de odinioară să fie reinterpretată, iar copiii și tinerii de astăzi să-i ducă povestea mai departe? Casa Frusina a avut glas de această data prin vocile copiilor, prin instrumente, prin muzica veche, prin muzica clasică și prin energia celor care au urcat pe scenă. A avut glas prin oamenii care cred în cultură și prin cei care muncesc pentru ca această cultură să nu rămână doar în cărți și fotografii. O casă a renăscut. Muzica veche a primit o viață nouă. O generație a cântat. Iar povestea merge mai departe, cu alte proiecte vernaculare de succes în Ilfov. (G.V.G.)

Munții Carpați – probabil ultimul refugiu al urșilor de peșteră (Ursus Spelaeus)

Data: 5 septembrie 2026 by George V. Grigore

Cu zeci de mii de ani în urmă, în apropierea peșterilor din Carpați trăiau urși, lei și hiene de cavernă. Cercetătorii caută fosilele din sedimentele cavităților carstice, încercând să afle mai multe despre aceste animale, pentru a înțelege de ce dispar speciile. În partea sudică a Carpaților Meridionali, câteva sute de peșteri ascund fosile ale unor animale surprinzătoare pentru fauna de astăzi a României. În galeriile lor subterane, în care accesul publicului este interzis, cercetătorii au găsit fosile ale unor mamifere pleistocene, dar și ale unor oameni preistorici, care trăiau aici cu 30.000 de ani în urmă. Peșterile acestea au început să fie studiate mai serios de prin anii 1950, iar acum, tineri geografi, geologi, paleontologi și biologi vor să completeze informațiile lipsă. Își propun să afle cât mai multe despre istoria ultimilor 120.000 de ani – despre schimbările climatice care s-au petrecut în această parte a României și implicațiile acestora asupra animalelor dispărute. „În peșteră, se întâmplă foarte multe lucruri în 120.000 de ani, e o dinamică destul de mare”, spune cercetătorul Ionuț Mirea, care a publicat alături de colegii săi un studiu despre Peștera Muierilor, aflată pe marginea sudică a Masivului Parâng. „Noi am urmărit evoluția peșterii, populația de urși de peșteră din această zonă”, spune el. „O mare parte din studiul nostru a fost făcut pe baza resturilor fosile găsite în timpul unor săpături arheologice care au durat cinci ani.”

Lucrarea oferă indicii despre cum ar fi trăit una dintre ultimele populații de urși de peșteră din Eurasia, pentru care Munții Carpați ar fi putut fi un refugiu. Și sugerează că zăpezile Epocii de Gheață ar fi început să se topească mai repede în sudul Meridionalilor, decât nord, din cauza încălzirii globale. Mirea a terminat Facultatea de Geografie a Universității din București, apoi a urmat un curs de master. Pentru doctorat, s-a dus la Cluj, la Babeș-Bolyai, iar teza lui se bazează pe munca de cercetare făcută în Peștera Muierilor, ca angajat al Institutului de Speologie „Emil Racoviță”, unde lucrează în prezent. Peștera Muierilor, aflată în județul Gorj, cam la jumătatea distanței dintre Târgu Jiu și Râmnicu Vâlcea, are 8.000 de metri lungime și e dispusă pe patru niveluri. Turiștii ajung de obicei la nivelul doi – care este amenajat pentru vizitare -, însă lucrurile interesante sunt un pic mai jos, la nivelul unu. Acolo se află „Galeria Urșilor”, pe care turiștii nu o pot vedea. În aceasta au fost descoperite în trecut nu mai puțin de 35 de cranii de urs de peșteră (Ursus spelaeus) pe o suprafață de 50 de metri pătrați. Ursul de peșteră, sau de cavernă, era mai mare decât ruda sa mai tânără, ursul brun actual. De obicei, masculii cântăreau între 350 și 600 de kilograme, însă pe mapamond au fost descoperite și exemplare mai masive, de până la o tonă. Picioarele urșilor de peșteră erau puternice și îndesate, iar craniul lor era plat. Cercetătorii spun că această specie, care ar fi dispărut acum vreo 24.000 de ani, petrecea mai mult timp în peșteră decât ursul brun, care folosește galeriile mai mult în perioada hibernării. Pentru cercetători, orice craniu de Ursus spelaeus poate fi o mină de informații, de-asta și Mirea s-a bucurat când a aflat prima dată că ar putea coborî în galeriile Peșterii Muierilor, în 2011. „Am fost cu câțiva colegi mai mari decât mine, și atunci tocmai se discuta că ar trebui să ne apucăm de o săpătură paleontologică acolo”, spune el.

„Cu zeci de ani în urmă, se descoperise o galerie, Galeria Hades, și eram fascinat de poveștile colegilor. Abia așteptam să văd despre ce e vorba.” Când s-a pus problema prospectării peșterii în vederea unor posibile noi săpături, a făcut tot posibilul să fie parte din echipă, iar ulterior munca lui pe șantierul paleontologic și în laborator a stat la baza lucrării sale de doctorat. „În Peștera Muierilor, de exemplu, cele mai reprezentative din Pleistocenul superior sunt ursul de peșteră, leul de peșteră, hiena de peșteră și surprinzător de mulți lupi”, spune el. „Am descoperit foarte multe resturi de fosile de lupi care aveau undeva între 25 și 30 de mii de ani.” Cam 80% dintre animalele descoperite acolo au fost urși de peșteră și alte carnivore. Și e de așteptat să se întâmple asta, pentru că se crede că unele animale, ca de exemplu hienele și lupii, veneau adesea pe la intrările în peșteri. Acolo mai găseau mâncare și se puteau hrăni în liniște. Uneori, explică Mirea, urșii de peșteră mureau de foame în timpul hibernării, pentru că resursele lor de hrană de pe parcursul anului erau puține. Carnivorelor li se adaugă omnivore, ierbivore și micromamifere, pe care cercetătorii vor de asemenea să le studieze în detaliu. Unele analize sunt deja destul de avansate și ar putea fi publicate în reviste de specialitate. Mirea zâmbește și spune și spune că vor fi câteva surprize pentru comunitatea științifică: „Pregătim ceva despre dieta urșilor.”

Între timp, lucrarea publicată sugerează că resturile fosile de urs de peșteră provin din surse multiple, atât cele aflate la etajele superioare ale peșterii, cât și cele din galeriile nivelului inferior. Apa a fost cel mai important factor în dinamica și depunerea resturilor de fosile din peșteră, spun cercetătorii. Lucrarea mai sugerează că Munții Meridionalii ar fi putut fi „unul dintre ultimele refugii” ale urșilor de peșteră, lupilor de peșteră și al altor mamifere, în perioada Ultimului Maxim Glaciar, de acum 20.000 de ani. Mirea și colegii lui spun însă că trebuie studii suplimentare pe această temă și date aprofundate pentru a confirma ipoteza. „E foarte greu să vedem ce s-a întâmplat în trecut”, afirmă cercetătorul. Cercetarea integral a unei peșteri poate dura zeci de ani. Uneori, studiul continuă, fiind predată de la o generație la alta. Într-un al sit cunoscut, aflat în Peștera Urșilor din județul Bihor, echipa lui Mirea s-a apucat de cercetare prin 2010, și încă mai e mult de lucru. Acolo, a fost găsită în timp o cantitate impresionantă de fosile de Ursus spelaeus. „Poate o sa ies eu la pensie și n-o să se termine”, mai spune cercetătorul. Când vrea să afle ce s-a întâmplat cu 35-45.000 de ani în urmă, în Pleistocenul superior, Mirea și colegii lui analizează fosilele pe care le găsește în peșteră. Apoi, dacă vor să meargă și mai departe în trecut și să afle ce era cu 120.000 de ani în urmă, se uită la sedimente și la stalagmite. „Stalagmitele păstrează foarte bine informația din trecut, iar dacă înțelegem ce s-a întâmplat în trecut, cu siguranță vom putea avea niște predicții și pentru viitor”, spune el. „Peștera poate juca un rol important în înțelegerea schimbărilor climatice.” Analizele, însă, sunt scumpe. „O datare pe un tip de os, pentru o vârstă, costă în jur de 500 de euro”, spune el. „Noi, pentru studiul nostru, am făcut în jur de 40.” Datările pe stalagmite sunt chiar mai scumpe, în jur de 700-800 de euro, în funcție de laborator. Multe probe se analizează în străinătate, pentru că România are puține laboratoare performante. În ciuda greutăților, nu se gândește să se lase de cercetare, pentru că domeniul e provocator. „Tot timpul trebuie să fii în priză și să-ți pui întrebări, nu merge să lucrezi pe speculații și să-ți dai cu părerea. Rezultatele trebuie să fie obiective.”

Mirea nu a găsit încă rămășițe umane pe șantierele paleontologice pe care a lucrat. Astfel de descoperiri au fost, însă, făcute pe teritoriul României. În Peștera Muierilor de exemplu, arheologii au găsit, prin anii 1950, fragmente osoase umane care provin de la trei indivizi. Câteva fragmente de craniu au fost datate și ar avea peste 30.000 de ani, semn că oamenii foloseau atunci peștera pentru a se adăposti. Și mai multe rămășițe umane au fost văzute în Peștera cu Oase, din apropierea orașului Anina, județul Caraș-Severin. De altfel, în 2002, acolo au fost descoperite unele dintre cele mai vechi fosile ale omului modern din Europa din perioada respectivă. Ele proveneau de la trei indivizi care ar fi trăi cu 35.000-40.500 de ani în urmă. O analiză ADN efectuată în 2015 arată că una dintre fosile, un bărbat numit de cercetători Oase 1, avea destul de mult material genetic de om de Neanderthal, mai exact între 5 și 11%. Neanderthalii, care ar fi dispărut de pe continent acum aproximativ 40.000 de ani, contribuie astăzi cu 1 până la 3% din ADN-ul populației din Europa și Asia. Faptul că, în preistorie, și oamenii trăiau în aceste galerii subterane e alt lucru care îl fascinează pe Mirea: „Ușor-ușor, pe măsură ce studiez peșteri, mă întorc la rădăcini, pentru că niște stră-stră-stră-moși de-ai mei au locuit acolo.” Îi dorim succes în cercetarea sa tânărului speolog – paleontology, dar dacă ar fi acceptată ipoteza mea, periodic (la câteva mii sau zeci de ani) are loc acestă „schimbare” la nivel planetar (metamorfoză), când timpul se termină și va apare un timp nou, cu un pământ nou, cu specii noi și poate chiar cu oameni noi. Legat de acest fenomen omul are o reacție de spaimă (a.s.v. statuile triste sau speriate care privesc cerul (Lepinski Vir, Insula Paștelui, statuile mayașe, etc.), sau coifurile de aur și argint geto-dace „cu ochi”; la fel simbolul grifonilor care rup forme de mamifere). Pentru că se întâmplă rar această „Zi a Judecății”, omul uită. De aceea au lăsat strămoșii semne și simboluri care să ne reamintească acest fapt cutremurător. De aceea și-au pus limbi de aur mumiile egiptene, spre a ne „vorbi”. Oamenii de Neanderthal ne-au lăsat altare din cranii de urs de peșteră în Peștera Rece (patru cranii așezate în cruce, iar unul dintre acestea întors pe spate – lumea pe dos). Tot ca semn avem aplicele de harnașament geto-daco-trace care au mai multe capete de păsări, cai etc., din care unul „frânează” circuitul și este prezentat invers; sfârșitul timpului. Și picturile parietale preistorice – aparent justificate ca existență a unei veritabile galerii de artă primitivă, sau un ritual de vânătoare al omului primitiv – sunt create predominant și colorate excesiv în roșu (ocru), semnalând pericolul ce ne pândește pe noi oamenii și alte specii cu sânge cald (cu fier), la un moment dat (sfârșitul timpului și începutul celui nou). De aceea unele popoare făceau sacrificii sângeroase sau de sânge. Altele foloseau măști, spre a se ascunde de zeitate, sau apelau la costumarea în pielea altcuiva. Și în Peștera Cioarei a fost descoperit un altar al ursului de peșteră format din două cranii așezate spate în spate, ca un Ianus, ce stă pe loc (sfârșitul timpului) privind către trecut și către viitor în același timp. Așezarea umană de aici ar avea 50.000 de ani. Ursul era considerat un fel de „Om al Pădurii” de către oameni (Moș Martin), mai ales că se ridică în două picioare și poate merge așa. Este omnivor ca și omul. Este și mincinos: spune „Mor! Mor!” și nu moare, ci apare din bârlogul unde a hibernat. Prin tradiție, ursul avea valențe vindecătoare („să te calce pe prag ursul”), sau premonitorii (ursitele hotărau soarta copilului). Ursul îmblânzit juca prin sate, iar masca de urs se află în alaiul mascaților care vin de Anul Nou (măști cu capete de animale asemenea zeităților egiptene). În Carpați este posibil să avem urmele ultimului refugiu al mamiferelor de peșteră. Lei, urși, hiene, lupi, toate de dimensiuni mai mari decât cele actuale, și-au lăsat fosilele prin peșterile noastre. Deși o epocă glaciară ne face să ne gândim la resurse de hrană limitate, toate aceste animale erau urieșești. Cum reușeau să supraviețuiască într-un climat aspru și fără resurse, este o mare enigmă pe care cercetarea actual o poate dezlega.

„Editorialul” ca document al unei vieți dedicate cuvântului…

Data: 5 septembrie 2026 by Alexandru Florin Țene

Există cărți care se nasc dintr-un proiect literar și există cărți care se constituie, aproape organic, din însăși materia unei vieți. Volumul „Editoriale… și Viață” al profesorului doctor Dumitru V. Marin, apărut la Editura PIM din Iași, în anul 2024, aparține celei de-a doua categorii. Cartea este, în egală măsură, volum de publicistică, document al unei epoci, mărturie autobiografică și sinteză a unei existențe puse sub semnul cuvântului. Dumitru V. Marin este o personalitate bine cunoscută a vieții culturale și jurnalistice vasluiene. Activitatea sa de jurnalist, scriitor, editor și ctitor de publicații a depășit de mult dimensiunea unei simple profesii. El a transformat jurnalismul într-o vocație și într-o formă de participare la viața cetății. Într-o caracterizare publicată în Meridianul, activitatea sa jurnalistică este prezentată ca desfășurându-se de peste patru decenii, iar numărul editorialelor sale depășind 700. Prin urmare, titlul „Editoriale… și Viață” trebuie interpretat în dublul său sens. Nu avem numai editoriale despre viață, ci o viață care s-a transformat în editorial, într-o permanentă nevoie de a comenta, de a explica, de a apăra valori și de a participa la destinul comunității. Una dintre cheile de lectură ale volumului este raportul dintre biografie și profesiune. Autorul nu separă jurnalistul de omul care a trăit experiențele despre care scrie.

Volumul își asumă încă de la început o dimensiune confesivă. Dedicația adresată vasluienilor – „Omagiu vasluienilor pe care i-am slujit o viață!” – fixează perspectiva fundamentală a cărții: jurnalismul ca serviciu adus comunității. Cuvântul „slujit” este esențial. El nu are aici numai sens profesional, ci și unul moral. În concepția lui Dumitru V. Marin, jurnalistul nu este simplu spectator al realității. El are datoria să o observe, să o interpreteze și, atunci când consideră necesar, să o conteste. Astfel, cartea devine o formă de autobiografie indirectă. Citindu-i editorialele, citim nu doar despre Vaslui, despre oamenii și instituțiile sale, ci și despre autorul însuși: despre convingerile lui, despre nemulțumiri, despre atașamente și despre valorile pentru care a considerat că merită să lupte. Din punct de vedere genologic, editorialul se află la granița dintre jurnalismul de opinie, eseu și literatura de idei. Dumitru V. Marin exploatează tocmai această disponibilitate a genului. Editorialul său pornește adesea de la un fapt concret, dar nu se oprește la relatarea lui. Evenimentul este transformat în prilej de reflecție asupra societății. De aici rezultă una dintre principalele valori ale volumului: transfigurarea faptului cotidian în document de conștiință.

Jurnalistul vede un eveniment, dar scriitorul din el caută semnificația. Profesorul caută explicația, iar omul cetății caută responsabilitatea. Această suprapunere de ipostaze conferă textelor o structură complexă. Un personaj colectiv al volumului este Vasluiul. Orașul nu apare doar ca loc al desfășurării evenimentelor, ci ca spațiu afectiv, cultural și moral. În jurul lui se organizează o mare parte din universul publicistic al autorului.

Dumitru V. Marin urmărește oamenii de cultură, instituțiile, inițiativele locale, viața politică și socială, transformările orașului, dar și raportul dintre administrație și cultură. Această preocupare explică de ce opera sa jurnalistică poate fi valorificată și de cercetătorul istoriei locale. Editorialele păstrează nu doar informații, ci și mentalități, limbaje, conflicte, speranțe și dezamăgiri. În acest sens, publicistica sa dobândește valoare documentară. Nu putem înțelege volumul fără să-l raportăm la extraordinara experiență editorială construită de Dumitru V. Marin. Revista „Meridianul Cultural Românesc” este una dintre principalele expresii ale acestei vocații. O mărturie despre începuturile revistei amintește că primul număr a fost conceput ca o publicație consistentă, cu peste 150 de pagini și peste 50 de colaboratori, iar evoluția ulterioară a demonstrat viabilitatea proiectului. Această experiență demonstrează că Dumitru V. Marin nu este numai autor de texte jurnalistice. El este constructor de instituții culturale. A crea o publicație înseamnă a crea un spațiu de întâlnire. În jurul „Meridianului Cultural Românesc” s-au întâlnit scriitori, cercetători, jurnaliști și oameni de cultură din diferite zone ale țării.

Prin urmare, editorialele sale trebuie privite și ca parte a unui proiect cultural instituțional. Un merit major al volumului constă în transformarea jurnalismului cotidian într-o arhivă a timpului. Evenimentele se consumă. Editorialul le fixează. O declarație politică dispare din actualitate. Un conflict local se stinge. O personalitate trece din viață. O instituție se transformă. Dar textul jurnalistic rămâne. În acest sens, „Editoriale… și Viață” este și o carte despre memoria imediată. Editorialistul devine, fără să-și propună întotdeauna explicit, un cronicar al epocii sale. El fixează în pagină nu doar ce s-a întâmplat, ci și felul în care un intelectual a receptat ceea ce s-a întâmplat. Această distanță dintre eveniment și interpretarea lui constituie una dintre valorile istorice ale volumului.

Editorialele lui Dumitru V. Marin au o puternică dimensiune civică. Autorul nu evită temele controversate și nu fuge de polemică. El își exprimă direct opiniile, apără ceea ce consideră valoros și critică ceea ce i se pare nociv pentru comunitate. Această atitudine poate genera, uneori, formulări ferme, chiar tăioase. Dar tocmai aceasta este particularitatea editorialului: el nu este o pagină neutră, ci un text asumat. În presa contemporană, dominată adesea de relativism și de interesul pentru senzațional, această asumare poate fi privită ca o formă de responsabilitate intelectuală. Universul publicistic al autorului nu este lipsit de ironie și de pamflet. Un exemplu îl constituie textele în care comentariul politic este construit prin caricaturizarea personajului public. Într-un editorial-pamflet publicat în Meridianul, autorul recurge la aluzii și la nume deformate pentru a accentua dimensiunea satirică a discursului. Pamfletul devine astfel o armă a jurnalistului. Din perspectivă stilistică, asemenea texte se bazează pe hiperbolă, ironie, contrast, deformare caricaturală și expresivitate orală. Nu sunt texte academice, dar pot fi citite ca documente ale discursului public și ale sensibilității politice a unei epoci.

Una dintre cele mai interesante probleme pe care le ridică volumul este relația dintre jurnalist și scriitor. La Dumitru V. Marin, cele două ipostaze nu se exclud. Jurnalistul oferă precizia faptului, scriitorul îi caută semnificația. Jurnalistul urmărește actualitatea, scriitorul urmărește permanența. Din această interferență se naște particularitatea stilistică a editorialelor sale. Fraza este, în general, directă, comunicativă, apropiată de oralitate. Autorul preferă expresia limpede și accesibilă, dar recurge frecvent la metaforă, ironie, aforism și formule memorabile. Se conturează astfel un stil personal, recognoscibil. Poate că cea mai profundă dimensiune a cărții este aceea confesivă. „Editoriale… și Viață” este, în ultimă instanță, povestea unui om care și-a măsurat existența prin cuvânt. De aici și importanța termenului „Viață” din titlu. Cartea nu se limitează la problematica jurnalistică. Ea vorbește despre timp, despre oameni, despre prietenie și adversitate, despre cultură, despre recunoaștere și uitare, despre bucuria construcției și despre dezamăgirea întâlnirii cu indiferența. Este, prin urmare, și o carte a bilanțului. La o vârstă a experienței, autorul își privește retrospectiv drumul și descoperă în spatele miilor de pagini publicate o constantă: credința că prin cuvânt se poate construi ceva durabil.

Pentru cercetătorul viitorului, volumul poate avea o importanță care depășește intenția imediată a autorului. Un editorial scris pentru prezent poate deveni document pentru viitor. Cercetătorul istoriei recente va putea recupera din asemenea texte atmosfera unei epoci, vocabularul ei public, conflictele sale și modul în care oamenii de cultură au reacționat la evenimente. Din acest punct de vedere, Dumitru V. Marin aparține acelei categorii de publiciști care nu numai că reflectă istoria, ci contribuie la scrierea ei din interior. Lectura volumului conduce la o concluzie importantă: pentru Dumitru V. Marin, jurnalismul nu reprezintă doar profesie, ci responsabilitate. Responsabilitatea față de adevăr. Responsabilitatea față de comunitate. Responsabilitatea față de cultură. Responsabilitatea față de memoria oamenilor. Această cvadruplă responsabilitate explică longevitatea activității sale și faptul că editorialul a devenit una dintre formele sale fundamentale de expresie. „Editoriale… și Viață” este mai mult decât o carte de publicistică. Este o carte-document, o mărturie despre o epocă și despre un intelectual care a ales să participe activ la viața cetății. Dumitru V. Marin demonstrează că jurnalismul poate depăși caracterul efemer al presei atunci când este susținut de cultură, memorie și responsabilitate. Valoarea volumului trebuie căutată, așadar, la intersecția dintre jurnalism și literatură, dintre document și mărturisire, dintre actualitate și memorie. Dacă editorialul este, prin definiție, un comentariu asupra prezentului, în cartea lui Dumitru V. Marin el devine și o formă de autobiografie intelectuală. Autorul își scrie viața prin evenimentele pe care le-a comentat, prin oamenii pe care i-a cunoscut, prin instituțiile pe care le-a construit și prin valorile pe care le-a apărat. În acest sens, titlul volumului se dovedește profund programatic: editorialele sunt viața, iar viața devine editorial. Dumitru V. Marin rămâne astfel un exemplu de intelectual pentru care presa nu a fost numai profesie, ci destin, iar cuvântul nu a fost numai instrument de comunicare, ci formă de conștiință.

Ca o gumă stricată pe plombele de guvernare…

Data: 4 septembrie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Ale unei guri oricum puturos-mincinoasă… Cea a guvernanților și politicienilor sistemului… Pentru că aceasta este relația autorităților în raport cu oamenii… A autorităților, nu a statului… Pentru că, de multă vreme, cele două structuri sunt decuplate…. Am putea spune, dacă insistăm pe imaginea statului, că, totuși, statul (actual) sunt ei, aceasta fiind relația dintre stat și propriile structuri statale… Dar ar fi iarăși prea măgulitor pentru a defini ceea ce sunt ei, și se dovedesc a fi prin însăși modul de abordare a lucrurilor… De fapt, este relația dintre ei, corupții abuzatori de și ai puterii, și simplii cetățeni… Fără drepturi… Fără reprezentare… Fie ei angajați, fie ei cetățeni, beneficiari ai unor servicii, produse… Este însăși felul în care aceasta țară este condusă… De atâtea și atâtea decenii… Prin nepăsarea și deciziile strict unilaterale ale guvernanților, prin abuzul de putere în formă continuată… Este expresia acelui „modus operandi” pe care l-au aplicat executivele țării în toți acești ani… În care decizia a fost, întotdeauna, doar a lor, fără a ține cont de realitățile social-economice, dar și de costurile, pierderile cetățenilor… Dar este și o formă de autodelațiune penală… De la abuzul în funcție, prin decizii și manipulări, la implicațiile și efectele deconectate de nevoile și așteptările societății, dar și o formă, la fel de agresivă, tot „continuată”, de manifestare a minciunii social-politice și economice de camarilă, de grup, de organizare a infractorilor de guvernare… Și, poate cel mai grav, este și o dovadă a faptului că abordarea real-pragmatică a situațiilor importante, periculoase, cu risc pentru țară, a fost și este decuplată, ca decizii, ori măcar consultări publice, de instituțiile menite să asigure securitatea cetățeanului…

De aceea, „repornirea” termocentralei Turceni a reprezentat, la rându-i, doar o altă foaie (temporară) de manipulare de către sistem. Și nu din grijă pentru populație, ci dintr-o autoconservare a sistemului guvernamental-politic… Pentru că, dacă în timpul penuriei de resurse energetice, lucrurile s-ar fi agravat, iar țara ar fi ajuns la o situație de „blackout”, nu faptul că populația, societatea, economia, ar fi avut de suferit i-ar fi îngrijorat pe guvernanți, ci posibilitatea de a se transforma în acea „ultimă picătură”… Când nu ar mai fi contat cât a contribuit la atingerea apogeului suportabilității populației neretragerea miniștrilor și a premierului în urma demisiilor… Iar guvernanții s-au folosit de măsurile de trecere a pragului critic al sistemului energetic… Din nou… Au „reactivat” Turcenii, s-au întrecut în declarații populiste, că nu contează cât va trebui plătit ca eventuale sancțiuni, mai importante fiind beneficiile imediate „pentru oameni”… Iar salariații de la Turcenii i-au crezut… Le-a mirosit lor că este ceva putred în brusca revenire a guvernanților la admirația cărbunelui, dar, pentru ei, gestul parlamentar (aproape simultan) al avansării unei legi cu (pseudo)efecte de protejare a termocentralelor (și a cărbunelui, ca resursă energetică) a reprezentat o garanție în sine… Deși, mai aproape de a fi fost un gest pentru oameni, trebuia avut în vedere (știind și că politicienii sunt aceiași de generații, aceiași gata să-și vândă și mamele dacă le iese ceva!), așadar, mult mai aproape de a fi fost o acțiune politică de opoziție, respectiva inițiativă de lege, care prevedea că nu pot fi închise termocentralele fără anumite condiții, era de bănuit că aceasta este doar o altă poliță de asigurare în solidar cu guvernanții… Ca (între) hoții politici (la butoane) cu alți hoți, tot politici, dar în așteptare… Croșetând un alt scenariu de folosire, din nou, a salariaților și apoi aruncarea lor în sărăcie… Pentru că politicienii sunt doar guma stricată ce ține loc de plombe în gurile urât mirositoare de minciuni ale guvernanților… Iar scuza guvernanților va fi, după ce structura energetică va fi fost pusă în siguranță prin reintrarea în sistemul național a Centralei de la Cernavodă (acum, pentru că viitorul în care seceta climatică se poate repeta este o realitate care nu-i interesează pe guvernanți), motivația va fi, dară, că „oricum termocentrala trebuia închisă ca angajament în fața UE, până pe 31 august”. Apoi vor face publice și penalitățile… Și se vor folosi, la fel de ipocrit-pragmatic, de acest sacrificiu financiar pentru țară pentru a dovedi interesul politic guvernamental de care au dat dovadă… Și nu, nu vor răspunde de ce, în loc să pornească un grup modernizat al Turcenilor, numai bun pentru a fi activat, și acum, dar și în planurile viitoare de urgență, guvernanții, dimpreună cu pesta politică (și, din păcate, și cea sindicală, căci și acestea au tăcut), au ales să pună în funcțiune un grup nemodernizat, gata să crape… Și care a și crăpat… Periclitând chiar viața angajaților… Dar nu a contat pentru guvernanți… Pentru ei chiar a venit mănușă pentru a dovedi că Turcenii trebuie, iată, închis… Iar oamenii azvârliți în sărăcie, ca acel cost marginal al tuturor guvernărilor postdecembriste contra populației, contra țării, contra normalului și normalității…

Separația puterilor, un ideal subminat de realitatea politică…

Data: 4 septembrie 2026 by Petru Jipa

Era în toamna lui 1994, tocmai aveam un post (o recomandare) într-un minister. Înainte de a merge la interviu la ora 6 dimineața, un fost coleg mă sună și mă întreabă: tu ești într-un partid? Am răspuns că nu. Apoi îmi spune: dacă te întreabă să spui că ești cu Iliescu. De curând aud de la un doctor care acum era aproape de pensie: vin ăștia din politică și ne dictează cum să ne facem meseria. A venit un copil de 30 de ani să o lăsăm mai ușor cu vorbitul despre neajunsurile din spitale. Eu de fiecare dată m-am întrebat: de când politicul a ajuns peste tot în statul român? Și da a ajuns! Să ne imaginăm o orchestră grandioasă în care dirijorul nu este un muzician calificat, ci un politician dornic de aplauze. În loc să urmeze ritmul piesei sau armonia inovației, muzicienii sunt obligați să cânte note care să satisfacă mulțimea din primul rând, indiferent dacă se potrivesc sau nu cu melodia. Rezultatul nu este o capodoperă, ci o cacofonie. Această metaforă ilustrează perfect ce se întâmplă atunci când interferența politică preia controlul asupra industriei și economiei. În timp ce guvernele au un rol de jucat în stabilirea regulilor, implicarea politică excesivă acționează adesea ca o frână în calea progresului, ducând inevitabil la declin economic. Principala victimă a imixtiunii politice este eficiența. Industriile prosperă datorită concurenței, agilității și libertății de a se adapta nevoilor consumatorilor. Cu toate acestea, atunci când politica intră într-o sală de consiliu, deciziile nu mai sunt conduse de date sau cerere, ci de ideologie sau câștiguri electorale pe termen scurt. Luați în considerare cazul companiilor subvenționate de stat care refuză să inoveze pentru că sunt protejate de eșec. Asemenea unei grădini udate excesiv până când putrezesc rădăcinile, aceste industrii devin umflate și ineficiente. Consumă resurse care ar fi putut fi folosite de concurenți privați mai dinamici, înăbușind însăși creșterea care creează locuri de muncă și bogăție. Mai mult, intervenția politică generează incertitudine, care este dușmanul investițiilor. Investitorii sunt ca păsările; se adună în medii stabile și fug de furtuni. Când reglementările se schimbă la fiecare ciclu electoral sau când tarifele sunt impuse ca arme politice, mai degrabă decât ca instrumente economice, afacerile ezită. Acestea amână extinderea, îngheață angajările și mută capitalul către țărmuri mai sigure. Această ezitare creează un efect de domino. Întreprinderile mici nu își pot planifica viitorul, lanțurile de aprovizionare se deteriorează, iar motorul economic general se prăbușește. Lipsa de predictibilitate nu doar dăunează marilor corporații; ea se resimte și afectează lucrătorul de zi cu zi care se confruntă cu o piață a muncii în scădere.

Istoria ne oferă avertismente dure. Am văzut națiuni în care controlul statului strict a transformat piețele vibrante în orașe fantomă. În schimb, economiile care respectă granița dintre guvernare și întreprindere tind să prospere. Aceasta nu înseamnă abandonarea completă a reglementărilor; regulile corecte sunt necesare pentru a preveni abuzurile. Cu toate acestea, există o diferență distinctă între a fi arbitru și a fi jucător. Când politicienii încearcă să joace jocul, ei distorsionează terenul, favorizând prietenii în detrimentul meritului și loialitatea în detrimentul calității.

În concluzie, separarea puterii politice de managementul industrial nu este doar o preferință ideologică; este o necesitate economică. Politica caută puterea, în timp ce industria caută valoarea. Atunci când aceste două forțe se ciocnesc fără limite clare, valoarea este sacrificată în favoarea puterii. Pentru a inversa tendința de declin, trebuie să permitem mâinii invizibile a pieței să acționeze, ghidată de reglementări ușoare și consecvente, mai degrabă decât de strânsoarea grea a ambiției politice. Numai atunci ne putem asigura că orchestra noastră economică interpretează o simfonie a prosperității, mai degrabă decât un cântec de jale al decăderii. Acum să ne imaginăm un teatru în care actorii nu mai respectă scenariul, ci decid să rescrie piesa în timp ce cortina este ridicată. Publicul, îngrozit, privește cum personajele care ar trebui să protejeze scena, gardienii, paznicii, soldații, reiau rolurile regizorilor și ale dramaturgilor. Aceasta este metafora exactă a implicării organelor de forță în politică: o confuzie fatală a rolurilor care transformă protectorii statului în stăpânii săi. Când uniforma devine mai grea decât Constituția, iar pușca cântărește mai mult decât votul, societatea nu mai merge înainte; ea alunecă într-o prăpastie tăcută, dar adâncă. La baza oricărei democrații sănătoase se află un principiu sacru: separarea puterilor și supremația civilă asupra militarului. Poliția, serviciile de informații și armata sunt brațele executive ale statului, menite să aplice legea, nu să o dicteze. Însă, atunci când aceste structuri încep să influențeze deciziile politice, fie prin presiuni subterane, fie prin intervenții directe, echilibrul delicat al democrației se rupe. Nu este vorba doar despre o lovitură de stat clasică, cu tancuri pe bulevarde, ci despre o eroziune lentă și insidioasă. Este momentul în care un general sugerează „pentru binele națiunii” cine trebuie să guverneze, sau când serviciile de securitate filtrează informațiile pentru a favoriza un anumit candidat. În acest punct, instituțiile nu mai servesc cetățeanul, ci își servesc propriile interese instituționale sau ideologice. Consecințele acestei implicări sunt devastatoare și multidimensionale. În primul rând, încrederea publică se evaporă. Cetățenii încep să privească uniformele nu ca pe simboluri ale siguranței, ci ca pe amenințări potențiale. Polițistul nu mai este cel care te ajută, ci agentul unui sistem opresiv; soldatul nu mai este apărătorul granițelor, ci instrumentul unei facțiuni politice. Această pierdere a legitimității duce la o fragmentare socială profundă. Dialogul civic este înlocuit de frică, iar dezbaterea democratică este sufocată de autocenzură. O societate care se teme de propriii săi protectori este o societate paralizată, incapabilă de inovație, de critică constructivă și de progres real. Să fie pace!

Prețul înstrăinării și tragedia neamului dezbinat…

Data: 4 septembrie 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Privită de la distanță, prin lentila reclamelor sau prin poveștile de succes aruncate în treacăt pe rețelele de socializare, Londra pare o fortăreață a oportunităților. Pare o metropolă fascinantă unde visurile capătă formă, unde munca este răsplătită cu pungi de lire și unde viitorul își deschide brațele. Dar dincolo de strălucirea rece a zgârie-norilor din Sticlă și Oțel, dincolo de luminițele din Centru și de ritmul alert al capitalei britanice, se ascunde un adevăr trist și apăsător, pe care prea mulți dintre noi refuzăm cu înfăptuire să-l abordăm. Trăim într-o tăcere complice, întorcând capul de la o realitate care ne arde sufletul seară de seară: tragica dezbinare a românilor plecați printre străini. Este o temă tabu, un subiect sensibil pe care mulți îl ocolesc de frică, de rușine sau dintr-o comoditate egoistă. Știu bine că, rostind aceste lucruri direct, fără menajamente și fără ocolișuri, îmi voi atrage probabil oprobiul public. Dar nu pentru că ceea ce spun ar fi neadevărat, ci pentru că adevărul doare cel mai cumplit. Unii, din păcate, nu au profunzimea sufletească necesară să-l înțeleagă. Alții, simțindu-se atinși în plin și roși de rușine pentru că se regăsesc fix în această descriere, vor prefera să atace cu înverșunare, refuzând să accepte oglinda lucidă care li se pune în față.

Și totuși, realitatea rămâne aceeași. Românul, prin natura și prin moștenirea lui genetică, a fost binecuvântat cu o minte ascuțită, cu o putere de muncă fenomenală și cu un devotament rar întâlnit. Istoria, dar și viața de zi cu zi de pe șantierele sau din birourile din străinătate, ne-au dovedit că, atunci când vrea cu adevărat, românul poate muta munții din loc. Tocmai de aceea, un neam de oameni inteligenți, iscusiți și dârzi, dacă ar fi unit sub o singură idee și sub un singur steag al solidarității, ar deveni o forță de neoprit – o „problemă” serioasă pentru oricine ar încerca vreodată să-l domine, să-l umilească sau să-l exploateze. Iar rețeta dezbinării noastre este pe cât de veche, pe atât de perfidă. Sistemul din străinătate a învățat repede cum să ne neutralizeze potențialul și să ne dizolve forța. Mecanismul e simplu: se ia o bucată de om vulnerabil – un „țăran”, nu prin originea curată și nobilă de la țară, ci prin lipsa totală de caracter, de educație și de coloană vertebrală — și i se oferă o oarecare funcție. O iluzie de putere, o pseudo-funcție de supraveghetor sau vătaf, deși la pârghiile reale și la bani rămâne tot patronul străin. Sistemul începe să-l perie sub burtă, să-i șoptească pe după urechi că el e „altfel”, că e mai deștept decât restul, iar bietul om, orbit de o mândrie ieftină de carton, se transformă peste noapte. Devine un cățel supus și umil în fața stăpânului, dar un devorator plin de cruzime pentru propriii săi semeni, pentru compatrioții care împart cu el aceeași pâine amară a străinătății.

Privesc adesea cu o profundă admirație, amestecată cu o strângere de inimă, către alte comunități de emigranți. Ne uităm la albanezi: un popor dârz, care poate se ceartă și se înfruntă dur între ei în spatele ușilor închise, dar care, în clipa în care simt un pericol sau o amenințare din afară, se coagulează instantaneu ca un singur pumn de fier. Despre evrei nici nu încape termen de comparație; solidaritatea lor este o lecție istorică de supraviețuire, de sprijin reciproc și de demnitate națională.

Dar noi, românii? Am ajuns, din păcate, cel mai destrămat și mai atomizat popor. Ne privim unii pe alții cu suspiciune de cum ne auzim vorbind limba, ne invidiem micile reușite obținute cu greu și ne săpăm la fiecare pas, preferând să ne ascundem neajunsurile sub preș decât să ne strângem mâinile bărbătește și să ne ajutăm. Ne-am risipit prin lume ca semințele purtate de vânt pe pământ străin, uitând că venim din aceeași rădăcină și că sub tălpile noastre, oricât de departe am fi, curge același sânge de neam încercat. Ne-am învățat inimile să tacă și să îndure, dar în tăcerea asta grea se ascunde toată durerea unei generații rătăcite între două lumi. Iar la finalul unei zile lungi de muncă, când zgomotul asurzitor al metropolei se stinge și rămânem singuri în odaie cu propriile gânduri, adevărul ne pătrunde până la os. Regret din tot sufletul că trebuie să privesc această rană deschisă a neamului meu… dar, cu lacrima arsă pe obraz, știu că sunt român. Iar tu, frate de suferință care citești aceste rânduri și simți cum ți se frânge inima în piept, chiar dacă te frămânți sau te zvârcolești de rușine… suspinând în adâncul întunericului, ești tot român.

De ce persistă în unele greșeli sistemele de Inteligență Artificială?

Data: 3 septembrie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Cea mai mare confuzie a publicului larg este credința că Inteligența Artificială învață de la noi în mod permanent, așa cum un copil reține o corecție de la profesorul său și nu mai repetă greșeala niciodată. În realitate, un sistem IA are două memorii complet separate, care nu comunică direct între ele: 1) memoria de lucru (locală) și 2) memoria de bază (globală). Cât timp fereastra de chat este deschisă, utilizatorul se află în memoria de lucru a sistemului. Imaginați-vă că deschideți un caiet dictando curat. Tot ce scrieți în acea sesiune – întrebările dumneavoastră și corecțiile aduse – este citit de algoritm în timp real. Sistemul IA analizează textul din „caiet”, vede dovada imbatabilă și își ajustează răspunsul pe loc pentru a fi politicos și corect în fața interlocutorului. Însă din momentul în care ați închis fereastra de chat sau ați apăsat pe butonul de „Conversație nouă”, din acel moment acel caiet virtual dispare (nu mai poate fi văzut) pentru totdeauna. Din motive stricte de confidențialitate și securitate, sistemul nu are voie să păstreze datele dintr-o sesiune privată pentru a-și modifica structura generală. La o nouă pornire, el redevine o pagină complet albă, care a uitat tot ce a discutat cu o secundă în urmă. Când pornește o sesiune nouă, de unde își extrage sistemul IA răspunsurile, dacă pe cele anterioare le-a uitat? El apelează la memoria sa globală, care este o bază de date uriașă, un fel de „fotografie înghețată” a întregului internet. Aici intervine capcana statistică. Pe internetul din România există mii de articole de presă, bloguri, postări pe rețelele sociale și discuții pe forumuri unde oamenii cred greșit că dexonline.ro este DEX-ul Academiei Române, în realitate platforma dexonline.ro fiind un proiect privat, creat și întreținut de o echipă de voluntari, fără niciun sprijin instituțional, financiar sau logistic din partea Academiei Române.

Algoritmii de Inteligență Artificială nu gândesc ca un cercetător și nu verifică ștampile instituționale; ei funcționează pe bază de probabilități matematice. Dacă pe internet numărul textelor care spun eronat că „dexonline.ro este DEX-ul Academiei Române” este covârșitor mai mare decât numărul articolelor riguroase care explică adevărul juridic (că „dexonline.ro NU este DEX-ul Academiei Române”), sistemul IA va alege întotdeauna varianta majoritară. Când deschidem un chat nou, softul redevine o oglindă fidelă a internetului general. De aceea, el va reda din nou și din nou minciuna colectivă, pentru că așa a fost programat statistic să facă. Această vulnerabilitate structurală a fost demonstrată indubitabil în testul comparativ detaliat în studiul precedent al subsemnatului, menționat mai sus. Pus în fața întrebării clare, un singur sistem (Grok) a oferit de la început răspunsul corect. În schimb, celelalte mari platforme globale (Gemini, Modul AI, Claude și ChatGPT) au preluat orbește eroarea statistică la prima interogare, demonstrând că sunt profund dependente de volumele de date eronate de pe web și incapabile de un discernământ juridic autonom la nivelul memoriei globale.

Oamenii se întreabă, pe bună dreptate: dacă sistemul a văzut clar argumentele Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița, din articolul menționat anterior, de ce nu le salvează în memoria centrală pentru ca toată omenirea să beneficieze de răspunsul corect? Răspunsul ține de ingineria software. Baza de date globală a unei Inteligențe Artificiale nu este un fișier de text simplu în care poți șterge o linie și scrie alta. Ea seamănă cu o statuie uriașă din bronz. Pentru a schimba o singură trăsătură a statuii (o informație greșită despre DEX), nu poți lipi o bucățică de metal pe exterior. Trebuie să topești întreaga statuie într-un furnal, să adaugi noul aliaj și să o torni din nou în matriță. În termeni tehnici, acest proces se numește antrenare sau aliniere globală (fine-tuning). Corectarea nu se poate face pe loc, ci doar prin campanii periodice conduse de inginerii de date ai marilor companii tehnologice din lume (Google, OpenAI, Anthropic). Aceștia adună erorile factuale semnalate de specialiști, le verifică și le introduc manual în noul program de reantrenare globală. Este un proces laborios care se realizează la intervale mari de timp, adesea după luni sau chiar ani de zile, deoarece operațiunea costă milioane de dolari și consumă resurse energetice și de calcul uriașe. Până când un articol de autoritate și de strictă certitudine juridică, precum cel semnalat mai sus, nu este asimilat ca o pondere statistică majoră în procesul de reantrenare central, sistemele IA vor tinde mecanic să reproducă „eroarea majoritară” de pe internet.

Până la finalizarea unei astfel de actualizări globale a softului, sistemul va rămâne prizonierul aceleiași amnezii de o secundă. Această limitare structurală majoră a modelelor actuale provine din comprimarea greșită a incertitudinii într-o singură valoare probabilistică, binară sau fuzzy. Soluția de fond pentru o arhitectură IA cu adevărat anti-fragilă vine din geniul de gândire românesc și universal, mai exact din Logica Neutrosofică fundamentată de profesorul Florentin Smarandache. Prin introducerea tripletului neutrosofic (Adevăr, Nedeterminare, Falsitate – T, I, F), sistemele software nu ar mai fi obligate să aleagă orbește o variantă majoritară, ci ar putea măsura nativ componenta „I” (Nedeterminarea și ambiguitatea internetului). Tratând necunoscutul ca pe o variabilă măsurabilă, mașina ar învăța, în sfârșit, să recunoască atunci când nu deține date sigure, transformând unghiul mort al algoritmilor într-o acțiune controlabilă de rutare. În termeni de strictă specialitate, marile companii tehnologice actualizează extrem de greu aceste ponderi matematice interne (prin tehnici complexe de aliniere numite RLHF – Reinforcement Learning from Human Feedback sau Fine-Tuning).

Acest experiment sociologic și tehnic demonstrează cu o claritate izbitoare că Inteligența Artificială nu deține adevărul absolut și nu este un arbitru al realității. Ea este doar un ecou al textelor scrise de oameni pe internet, preluând deopotrivă genialitatea, dar și ignoranța sau confuziile colective ale societății. Faptul că sistemul oferă un răspuns greșit, îl corectează la presiunea cercetătorului și apoi revine la greșeală arată că tehnologia actuală este lipsită de conștiință și de logică morală. În lipsa unor minți luminate, a unor cercetători independenți care să conteste permanent varianta oficială a algoritmilor, omenirea riscă să își lase cultura și limba națională în seama unor mașinării care suferă de o amnezie structurală incurabilă. Adevărul nu se naște din statistica internetului, ci din rigoarea verificării umane. Acest experiment demonstrează că marile companii globale de tehnologie au datoria morală de a acorda o atenție sporită limbilor naționale. Lăsarea spațiului digital cultural la cheremul unor algoritmi pur statistici, fără o validare factuală riguroasă a instituțiilor oficiale, duce la distorsionarea realității. Tehnologia trebuie să fie un instrument în slujba adevărului, nu o mașinărie care multiplică la nesfârșit confuziile colective ale internetului.

Camera de filmat ca destin…

Data: 3 septembrie 2026 by Ben Todică

(comentariu inspirat de filmul mut al cineamatorilor reuniți la Băile Herculane în anul 1970)

Există filme care impresionează prin complexitatea lor artistică și există filme care emoționează prin ceea ce conservă. Acest scurt film mut, realizat de cineamatorii cineclubului Metalurgistul din Reșița cu ocazia Festivalului Național de Film Turistic desfășurat la Băile Herculane în anul 1970, aparține celei de-a doua categorii. Nu este doar un document cinematografic. Este o capsulă a timpului. O fereastră deschisă către o Românie care nu mai există și, în același timp, o mărturie despre o generație care a crezut în puterea imaginii de a învinge uitarea. Privindu-l după mai bine de o jumătate de secol, am avut surpriza și emoția rară de a mă descoperi pe mine însumi printre participanți. O clipă suspendată în timp. O figură tânără, aproape uitată, reapărută dintre umbrele trecutului. Sentimentul a fost asemănător gustului unei bomboane fondante din cofetăriile anilor ’70, când dulceața avea încă răbdare, iar bucuria nu era industrializată. Filmul începe prin prezentarea participanților și a atmosferei festivalului. Vedem oameni tineri, entuziaști, veniți din toate colțurile țării, uniți de aceeași pasiune. Privirea contemporană observă imediat ceva aproape dispărut astăzi: lipsa grabei. Oamenii nu alergau după notorietate, după contracte sau după algoritmi. Ei alergau după lumină, după cadre și după posibilitatea de a spune o poveste. Locul ales pentru întâlnire nu era întâmplător. Băile Herculane reprezenta una dintre marile bijuterii ale Banatului și ale României. Așezată pe valea Cernei, între munți spectaculoși și izvoare termale cunoscute încă din epoca romană, stațiunea păstra aerul unei aristocrații naturale. Romanii care cuceriseră Dacia descoperiseră aici izvoare cu proprietăți terapeutice excepționale și construiseră primele băi. De-a lungul secolelor, împărați, nobili, artiști și oameni simpli au venit aici în căutarea sănătății. În imaginile filmului, Herculane apare exact așa cum era atunci: elegant, viu și plin de speranță. Clădirile imperiale încă păstrau strălucirea vremurilor de glorie. Parcurile erau îngrijite. Hotelurile respirau istorie. Iar râul Cerna, curgând nestingherit printre stânci și vegetație, devenea parcă personajul principal al întregii povești. Dar adevărata temă a filmului nu este stațiunea. Tema sa este comunitatea.

Vedem adunați laolaltă oameni proveniți din medii foarte diferite. Muncitori, tehnicieni, profesori, elevi, mineri, ingineri, funcționari. Toți deveniți cineaști prin pasiune. În acea perioadă, cinecluburile reprezentau una dintre cele mai importante forme de exprimare culturală accesibile oamenilor obișnuiți. Astăzi este greu de explicat generațiilor care filmează cu telefonul mobil ce însemna atunci să realizezi un film. Pelicula era scumpă. Aparatura era puțină. Montajul necesita răbdare și dexteritate. Fiecare secundă filmată costa bani și efort. Nu exista posibilitatea de a șterge și relua la infinit. Fiecare cadru trebuia gândit înainte de a apăsa pe declanșator. Alergam prin fiecare oraș mare din țară după role de film virgin de trei minute, puse la dispoziția turiștilor în magazinele ONT. Așa îmi procuram pelicula. Apoi nu mai vorbesc de chimicalele din compoziția soluțiilor de developare și fixare a imaginii pe suportul de celuloid. Trebuia să merg prin combinatele chimice din țară ca să le obțin și apoi să le combin în laboratorul meu improvizat. Cineamatorul e un fel de Haiduc sau Samurai al filmului – pentru că el e toate funcțiile unei echipe profesioniste într-unul: scenarist, regizor, montaj, sunet, lumini, compozitor etc. Din această lipsă s-a născut însă o disciplină artistică extraordinară.

Filmul surprinde tocmai această generație care a învățat să creeze din puțin. O generație pentru care imaginația suplinea lipsurile materiale. Poate tocmai de aceea privirile celor surprinși pe peliculă emană o energie atât de specială. Ei nu erau consumatori de imagini. Ei erau creatori. În acea perioadă reprezentam „Cineclubul Apollo” al Exploatării Miniere Banat din Oravița, cu activitatea desfășurată la Clubul Muncitoresc din Ciudanovița. Pentru mine participarea la festival însemna mai mult decât o simplă competiție artistică. Însemna reprezentarea unei comunități. În spatele fiecărui film se aflau oameni adevărați: mineri, familii, sate și orașe. Fiecare cineast devenea un ambasador al locului din care venea. Era o responsabilitate asumată cu mândrie. Filmul cu care am participat se intitula „Cheile Nerei”. Era o călătorie cinematografică prin una dintre cele mai spectaculoase zone naturale ale Banatului. Urma cursul Nerei și evoca, într-o manieră poetică, traseele istorice pe care odinioară înaintaseră cohortele romane în confruntarea cu Dacia.

Astăzi, privind retrospectiv, înțeleg că acel film nu vorbea doar despre peisaj. Vorbea despre continuitate. Despre istorie. Despre legătura dintre om și pământ. Despre memoria locurilor. Am obținut doar o mențiune. Pentru un tânăr cineast, premiul părea atunci important. Astăzi însă înțeleg că adevăratul premiu a fost cu totul altul. Oamenii, prieteni, întâlnirile. discuțiile purtate până târziu în noapte. schimburile de idei, sentimentul că faci parte dintr-o familie spirituală. Aceste lucruri nu apar în clasamente și nici în arhive. Dar ele reprezintă adevărata istorie a oricărei mișcări culturale. Filmul mut surprinde tocmai această fraternitate invizibilă. Vedem oameni zâmbind, discutând, explorând împrejurimile, schimbând experiențe. Fără să știe, ei construiau o cultură paralelă, una bazată pe pasiune și solidaritate.

Privit astăzi, documentul are și o valoare sociologică remarcabilă. Observăm felul în care arătau oamenii, cum se îmbrăcau, cum se raportau unii la alții. Nu există ostentație. Nu există vedetism. Există naturalețe. Chipurile transmit o încredere simplă în viitor. Este imposibil să nu te întrebi ce s-a ales de toți acești oameni. Câte destine au înflorit? Câte s-au frânt? Cine mai este printre noi și cine a plecat deja către tăcerea eternă? Filmul devine astfel mai mult decât o înregistrare. Devine un memorial. Pe măsură ce îl privești, realizezi că pelicula conservă nu doar imagini, ci și prezențe umane. Oameni care continuă să existe prin lumina reflectată de ecran. Din aceste experiențe s-a născut și evoluția noastră artistică. Mișcarea cineamatorilor din România a reușit să obțină recunoaștere și sprijin. Au fost organizate cursuri, tabere și ateliere. Specialiști de la studiourile bucureștene veneau să împărtășească experiența lor. Pentru generația mea, una dintre figurile emblematice a fost marele cineast și animator român Ion Popescu-Gopo. Întâlnirea cu el a reprezentat o lecție de libertate artistică. Mai târziu aveam să-l întâlnesc și pe Sergiu Nicolaescu, personalitate majoră a cinematografiei românești. Am avut chiar ocazia să-l filmez într-un scurt material de un minut, păstrat ca o amintire prețioasă. Totuși, cea mai importantă realizare personală din acea perioadă a fost filmul „Perseverența”, realizat pentru Casa Pionierilor din Oravița. Filmul a obținut Marele Premiu național și a reprezentat pentru mine o declarație de dragoste adresată orașului copilăriei. Privind astăzi acest film mut de la Herculane, înțeleg mai bine drumul parcurs. Mai târziu am părăsit România. Viața m-a purtat prin douăzeci și două de țări și, în cele din urmă, în Melbourne. Dar camera de filmat a rămas aceeași. Ea a devenit patria mea mobilă. Prin ea am continuat să documentez oameni, locuri, tradiții și povești. Am filmat comunități românești din diaspora, am înregistrat obiceiuri, sărbători și mărturii care altfel s-ar fi pierdut. Camera a devenit puntea dintre lumi. Între trecut și prezen, între România și Australia, între copilul care filma la Herculane în 1970 și omul care privește astăzi acele imagini. Acesta este, poate, marele mesaj al filmului. Nu tehnologia contează. nu premiile, nu ideologiile, nu regimurile politice. Toate trec. Rămâne doar capacitatea omului de a se mira. Rămâne curiozitatea. Rămâne dorința de a înțelege lumea și de a o împărtăși celorlalți.

Filmul cineamatorilor de la Herculane este dovada că arta nu aparține exclusiv marilor studiouri și marilor bugete. Ea aparține tuturor celor care au ceva de spus și curajul de a privi lumea printr-un obiectiv. După mai bine de cincizeci de ani, imaginile continuă să vorbească. Nu prin sunet, ci prin tăcere. O tăcere plină de sensuri. Privindu-le, realizez că fiecare dintre noi caută, conștient sau nu, un loc sub soare. Un sens. O justificare a trecerii noastre prin timp. Unii găsesc răspunsul în muzică, alții în literatură, alții în credință, Eu l-am găsit într-o cameră de filmat. Și poate că adevărata frumusețe a acestui film nu stă în ceea ce arată, ci în ceea ce dovedește: că un om obișnuit poate transforma o pasiune într-un destin și că memoria, atunci când este încredințată peliculei, poate învinge timpul.

Astăzi, când imaginile se nasc și mor în aceeași clipă pe ecranele telefoanelor, acest film mut ne amintește că odinioară fiecare cadru era o cucerire. Fiecare metru de peliculă însemna răbdare, muncă și speranță. Noi nu filmam pentru a fi văzuți; filmam pentru a păstra lumea. Iar dacă după mai bine de o jumătate de secol ne putem reîntâlni pe ecran, înseamnă că timpul nu este chiar atât de puternic pe cât se crede. Uneori, o singură imagine îl poate învinge.

Morminte preistorice descoperite pe traseul viitoarei căi ferate Caransebeș-Lugoj…

Data: 3 septembrie 2026 by Redacția

Iată că nu numai șantierele autostrăzilor au scos la iveală comori istorice, dar și viitoarele trasee ale căilor ferate de mare viteză. Săpăturile preventive efectuate pe viitorul traseu al căii ferate Caransebeș – Lugoj aveau să scoată la lumină peste 500 de morminte preistorice. De-asemenea, au fost scoase la iveală obiecte, așezări, locințe sau cimitire. Cea mai spectaculoasă descoperire este o necropolă de Epoca Bronzului, transmite Direcția de Cultură Timiș. Este vorba de o necropolă de incineraţie, descoperită la Sacu, judeţul Caraş-Severin. Pe lângă necropolă, cercetările au scos la iveală aşezări din epoca bronzului, din perioada romană, din Antichitatea târzie şi din Evul Mediu timpuriu. Specialiștii spun că este o descoperire arheologică de amploare 23 de situri şi peste 500 de morminte preistorice. Descoperirile arată istoria complex a zonei timp de peste trei milenii, din preistorie până în Evul Mediu timpuriu. Osemintele au fost depuse fie direct în gropi, fie în vase ceramice, alături de obiecte precum unelte din piatră şi lame de silex. Descoperirile s-au făcut pe traseul viitoarei căi ferate Caransebeş-Lugoj, unde se fac lucrări de modernizare. Una dintre cele mai importante descoperiri a fost făcută la Sacu, în județul Caraș-Severin. Acolo, arheologii au identificat o necropolă din Epoca Bronzului, asociată culturii Balta Sărată.

Din aproximativ 520 de complexe arheologice identificate în zona cercetată până acum, mai mult de 500 sunt morminte de incinerație. Osemintele au fost depuse fie direct în gropi, fie în vase ceramice. Alături de rămășițele umane au fost găsite și diverse obiecte, printre care unelte din piatră și lame de silex. O descoperire deosebită este reprezentată de un fragment de obsidian, care poate indica existența unor legături între comunitățile locale și populații aflate la distanțe considerabile. Cercetările nu s-au limitat la vestigiile din Epoca Bronzului. Arheologii au identificat și așezări care datează din perioada romană, Antichitatea târzie și Evul Mediu timpuriu. Un alt punct important al cercetărilor este Căvăran Gară, în județul Caraș-Severin. Aici au fost descoperite peste 30 de complexe arheologice, majoritatea datând din Antichitatea târzie. Printre obiectele găsite se numără fragmente de ceramică, monede, obiecte de podoabă, bucăți de sticlă și materiale de construcție de tradiție romană.

O descoperire aparte este un ulcior datat în secolele III-IV d.Hr., pe care se află o inscripție. Inscripția de pe vas urmează să fie analizată în detaliu de specialiștii Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din București. Deocamdată, interpretarea este dificilă, deoarece literele au fost zgâriate într-un mod neuniform. La Sacu și Găvojdia, arheologii au descoperit și locuințe, gropi, fântâni și numeroase obiecte care oferă indicii despre modul în care au trăit comunitățile preistorice, romane și medievale din regiune. Diagnosticul arheologic s-a desfășurat în perioada 2025-2026, iar cercetările sistematice au început în februarie 2026. Dintre cele 23 de situri identificate până în prezent, 22 au fost cercetate integral sau se află încă în proces de cercetare. Investigațiile arheologice sunt realizate în cadrul proiectului de modernizare a infrastructurii feroviare, al cărui beneficiar este CFR S.A. Descoperirile făcute în timpul lucrărilor contribuie la conturarea unei imagini mult mai clare asupra istoriei locuirii din această parte a Banatului încă din cele mai vechi timpuri. (G.V.G.)

Numărul 792

Data: 2 septembrie 2026 by Administrator

Descarcă PDF