Filmul Dracula (1992) al lui Francis Ford Coppola demonstrează cât de românizat este acest mare regizor al lumii, american, cu rădăcini italiene, dar singurul din această mare lume cinefilă care s-a apropiat puternic de România prin dragostrea pentru proza și gândirea lui Mircea Eliade. Filmul său Youth without Youth (2007), după povestirea Tinerețe fără de tinerețe, este antologic. Coppola a deschis drumul ecranizărilor după Eliade, la un nivel pe care nu l-a mai atins nimeni.
La noi, există numai o singură tentativă de apropiere de proza lui Eliade, filmul Eu sunt Adam! (1996) al lui Dan Pița, care însă s-a încurcat în mai multe povestiri, precum La țigănci, trădând luminozitatea și luciditatea scrierilor lui Eliade, înecându-se în simbolurile lor fantastice. În fond, el nu l-a înțeles pe Eliade, a pus în loc o sofisticăreală fără logică, nu a atins acea acuratețe a demonstrației metafizice, care te tulbură, te obsedează când citești proza fantastucă a lui Mircea Eliade.
Și prin ce este… românesc Dracula? În primul rând faptul că acțiunea lui se petrece în Transilvania, în țara cea mai sălbatică și necunoscută a Europei, cum spune Bram Stoker, autorul cărții (1897) după care a fost realizat filmul. O mare parte din acțiune se petrece la Castelul din Carpați al lui Dracula.
Un lanț de vampirizări și crime, pe fondul iubirii umane. Personajele sunt și oameni, și vampiri. Ei balansează între acete două stări. Și actorii joacă în dublu rol, precum Gary Oldman în Dracula și Vlad Țepeș, Winona Ryder în Mina și Elisabeta, Antohony Hopkins în prof. Abraham Van Helsling și preot. În rolul lui Jonathan Harker îl vedem pe Keanu Reeves cu o figură fragedă, în prag de maturizare. Și Sadie Frost în Lucy este într-o stare de dedubalre, între femeia seducătoare și vampirul periculos în devenire.
Personajele cochetează cu noua lor condiție, vampirizarea. Ele se adaptează la această realitate, și chiar o cultivă, așa cum și noi, azi, suntem pe cale ne a ne împăca cu situația, cu Corona Lisa. Omenirea a fost mereu încercată de viruși, puritatea umană a fost mereu bântuită de strigoii morții
Desigur, această condiție a dedublării creează o presiune incredibilă asupra spectatorului, care este invitat să intre într-un labirint al groazei. Dracula este pe atât de charismatic pe cât de periculos. Singur, numerosele filme cu vampiri l-au transformat într-un personaj etalon, reper în filmografia americană. Spectatorii îl au în conștiință, îl percep ca pe un personaj care bântuie de mai bine de un secol peisajul literar și dramatic. Povestea profund erotică, scrisă inițial de Bram Stocker și publicată în 1897, a fost unul dintre cele mai rezistente romane ale epocii victoriene. De asemenea, este o poveste de dragoste atât de tulburătoare și cu rezonanțe atât de adânci, încât a fost apreciată ca una dintre cele mai mari povești epice ale tuturor timpurilor.
Francis Ford Coppola nu se desprinde de legenda vampirică a lui Dracula, cu excepția începutului, când Vlad Țepeș se rupe de credință, lovind cu spada crucifixul, și devenid un simbol vsmpiric al răzbunrii. Nu există o altă distanțare, dimpotrivă, viziunea lui Stoker este slujită cu tot arsenalul butaforic al filmului de groază, iar echipa de actori este excepțională.
Filmul se și numește Bram Stoker’s Dracula, adică ține de versiunea scriitorului englez, urmărind cu migală spectaculară evoluția chinuită a acestui prinț din Transilvania, cumplit de seducător, care se mută din estul Europei în Londra sfârșitului de secol 19. După veacuri întregi petrecute în singurătatea castelului său în ruine, atracția sa față de omenire a devenit îndrăzneață și plină de dorință. Atingând formă umană, după ce și-a pierdut-o pe a sa, povestea lui vorbește despre damnare și izbăvire, despre groază și pasiune romantică, despre renunțare și sacrificiu.
Pentru mine, uluitor rămâne faptul genezei, ce a făcut Coppola din Transilvania! Prin ea, România înseamnă ceva unicat! Coppola face din ea un reper de groază! Iar ideea de a vampiriza Londra este radicală! Te trimtie cu gândul la America, déjà vampirizată de zeci de filme.
Evident, o replică de substanță dată acestei viziuni este spectacolul de pe Broadway Wicked Clone, care este o transpunere musical-cinematografică a romanului omonim scris de Mihaela Modorcea. Romanul, ca și spectacolul Wicked Clone. revoluționează această istorie vampirică, fiindcă totul se petrece exact invers, adică nu omul este vampirizat, ci vampirul este umanizat. Umanizarea vampirilor se face prin credință în Dumnezeu și iubire umană.
Și aici Dracula este chiar Vlad Țepeș, cu o poveste similară, căci într-o înfruntare cu turcii, aceștia îi ucid soția mult adorată, pe nume Dora, iar Vlad își pierde credința în cruce, lovește în icoane, în crucifix, din care țâșnește sânge, iar el devine vampir.
La Coppola, fff originală este secvența apariției cinematografului, a invenției celei de-a șaptea arte, când lumea este atrasă de noua invenție, numită „minunea secolului”. Dracula o cunoaște pe Mina la o proiecție de cinema, această atmosferă va fi și mai bine exploatată de Martin Scorsese în filmul Hugo.
Așa ceva nu mi-aduc aminte să fie în Stoker. dar e posibil să fie măcar și într-o frază. Regizorul a știut să o speculeze, așa cum și din Van Helsing face un personaj principal, care, la rândul lui, devine un etalon al vânătorului de vampiri, așa cum ajunge el să arate în filmele care i-au fost dedicate, precum cel în care joacă Hugh Jackman.
Dar Coppola le anticipează, fiindcă în filmul său există de toate, în primul rând multă groază și grozăvie. El vehiculează cu toate clișeele horror, dar are în plus teatralitate. E un film foarte teatral și butaforic. A devenit un reper clasic.
Dracula este considerat a fi un mare succes, având un rating de aprobare generală de 82 la sută. Opiniile criticilor sunt pe măsură. Vincent Canby a descris filmul ca fiind asemănător cu „munca unui student precoce, care a dobândit prin magie comanda de la un maestru”. Un alt critic, Richard Corliss, a spus: „Coppola aduce la viață vechea poveste de groază… Toată lumea știe că Dracula are o inimă; Coppola știe că este mai mult decât un organ. Potrivit regizorului, contele este un spirit fără odihnă, care a fost condamnat de prea mulți ani să fie înhumat în filme. Acest film delicios reface nobilimea creaturii și îi redă pacea”.
Roger Ebert a acordat filmului 3/4 stele, scriind: „Mi-a plăcut filmul pur și simplu pentru modul în care arăta și se simțea. Decoratorii Dante Ferretti și Thomas Sanders s-au întrecut pe ei. Operatorul, Michael Ballhaus, intră în spirit atât de complet încât pare să lumineze cu umbre”. Ebert a făcut, totuși, și unele critici ușoare cu privire la „confuzii narative și sfârșiturile morților”. Jonathan Rosenbaum a simțit că filmul suferă de o „linie de poveste oarecum dispersată și aglomerată”, dar că „rămâne fascinant și afectează adesea grație energiei vizuale și conceptual”.
Filmul s-a clasat pe locul 1 la box-office în primul week-end, cu 30.521.679 dolari. Cu toate acestea, el a căzut brusc în săptămâna următoare, pierzând 50,8 la sută din publicul său, după primul week-end, și a ieșit din topul 5 după doar trei săptămâni. Totuși, a reușit să devină un succes de box office, obținând încasări de 82.522.790 dolari pe piața internă și devenind al 15-lea film ca încasări al anului. El a obținut încasări mai mari în străinătate, aducând venituri de 133.339.902 dolari și făcând ca încasările totale la nivel mondial să se ridice la 215.862.692 dolari, făcând ca filmul să se claseze pe locul nouă ca încasări pe piața mondială.
Dracula lui Coppola a obținut trei premii Oscar: pentru cele mai bune costume (Eiko Ishioka), cel mai bun sunet (Tom C. McCarthy, David E. Stone) și cel mai bun machiaj (Greg Cannom, Michèle Burke, Matthew W. Mungle) și a fost nominalizat pentru cele mai bune decoruri (Thomas E. Sanders, Garrett Lewis). El a câștigat patru premii Saturn, printre care premiile pentru cel mai bun regizor (Coppola) și cel mai bun actor (Oldman). În 2011, revista „ Total Film” a numit portretizarea lui Dracula de către Oldman ca fiind una dintre cele mai bune zece interpretări ale carierei sale.
Lasă un răspuns