Școala on line…

Dintre instituțiile fundamentale ale statului, școala a avut cel mai mult de suferit de pe urma demo(no)crației postdecembriste (reforme demolatoare, infrastructură lamentabilă, numărul mare al miniștrilor, neîntrerupta politizare a întregului sistem de instruire, dăscălime tot mai coruptă și cu o pregătire din ce în ce mai precară, procentul de peste 50% al analfabeților funcționali, nu în ultimul rând numele ministerului frecvent schimbat – cândva a fost Ministerul Învățământului, apoi al Învățământului și Cercetării, astăzi doar al Educației), deși tot omul cu scaun la cap de pe aceste meleaguri și de mai departe știe că rampa sigură de lansare a unei nații spre un viitor mai bun în plan moral-spiritual și mai prosper în plan material se cheamă pregătirea temeinică, adică așa cum a fost ea demarată de către ilustrul domnitor Alexandru Ioan Cuza (câți dintre românii zilelor noastre știu că avansatul sistem de învățământ al făuritorului României moderne i-a inspirat pe artizanii Restaurației Meiji din Țara Soarelui Răsare?), cum a fost continuată în timpul celor trei mandate ale strălucitului ministru Spiru Haret, cum va fi  slujită pentru a deveni realmente remarcabilă în perioada interbelică și cum, în perioada bolșevică, a cunoscut o impresionantă dezvoltare (e drept, în primul rînd cantitativă și abia pe urmă calitativă).

Asta nu înseamnă că armata, de pildă, stă pe roze, deoarece – după desființarea obligativității stagiului militar pentru tinerii postdecembriști – ea se reduce la câteva detașamente de reangajați/mercenari, care e de presupus că, îmboldiți de niscaiva curaj și patriotism, la o adică ar izbuti să se opună câteva ore unei armate invadatoare. Cu toate astea, armata noastră mai mult aparențială decât substanțială, are o grămadă de generali (cică la acest capitol stăm la fel de bine ca americanii) și un buget superior învățământului doar nițel educațional și cu o cercetare pe sponci, motiv pentru care, în plină pandemie și recesiune economică, ministerul Apărării nu duce lipsă de miliardele de euro necesare pentru achiziționarea armamentului impus de NATO, chipurile întru modernizarea tehnicii mioritice de luptă.

Cu toată „seceta” provocată de pandemie, nici cultele din România postdecembristă nu au motive să se plângă că le merge rău, atâta timp cât preoții, pastorii și alte multe fețe bisericești sunt lefegiii statului, iar numărul lăcașurilor de rugăciune (ortodoxe, greco-catolice, romano-catolice, baptiste, adventiste, penticostale etc.) aproape că s-a dublat în cele trei decenii de democrație originală și de trai pe vătrai pentru rugătorii insistenți.

Revenind la școala de-acuma, mă simt obligat să fac următoarea precizare: fondul cu enormele sale carențe a rămas neschimbat, preschimbându-se doar forma (politică)! Altfel spus, în pestrițul (inclusiv la mațe) Cabinet Cîțu (după naivi și fanatici el este de dreapta, după moderați e de centru-dreapta, după realiști și sceptici e de-a-ndoaselea), în locul năstrușnicei Monica Anisie, la cârma politică a școlii naționale a fost instalat necușerul agronom Sorin Cîmpeanu, adică cel care și-a rostuit o droaie de titluri și de premii ajutător-însoțitoare, printre care, în anul 2002, mult expresivul „In Hoc Signo Vinces” (Sub acest semn vei învinge și – adaug eu – te vei căpătui).

Și într-adevăr, cetățeanul în cauză și-a atins nedemnul scop într-ale traseismului și carierismului: a trecut cu nonșalanță de la Partidul Conservator la ALDE, apoi (împreună cu Victor Ponta) înființează făcătura Pro România, pentru ca înainte de alegerile șparlamentare și cu aceeași nonșalanță să se refugieze în Partidul Liberal, pe listele căruia devine senator de București; a fost ministrul Educației în Guvernul Ponta, demnitate publică în care și-a creat jenanta faimă de apărător al plagiatorilor (în primul rând al cârmaciului șef), pe urmă a mai fost ministrul Internelor, vicepremier și – pentru câteva zile – chiar premier interimar după demisia lui V. Ponta (căci – nu-i așa? – unul ca ăsta este indispensabil pentru orice clică și mereu cade în picioare), iar acuma este din nou tartorul a ce a mai rămas din sărmana educație românească.

Nu știu ce va face (ne)clarvăzătorul în continuare (pesemne că ceea ce a făcut în mandatul anterior), dar vă asigur că pe mine m-a uns la inimă când am citit pe internet cum acest preavrednic agronom promite că în cel de-al doilea semestru se vor face (citez) ore remediale, inclusiv sâmbăta, și că dascălii vor fi generos (!) plătiți pentru această activitate suplimentară cu bani de la…Uniunea Europeană.

Vasăzică, fiind de-acuma liberal (aș cuteza să spun că aproape de non-valoarea lui Șică Mandolină, Florin Cîțu sau Rareș Bogdan), putea Sorin Cîmpeanu să rămână mai prejos de toți ăștia, îndeosebi de ministreasa Raluca Turcan, cea care la țanc îmbogățește (sic!) limba română cu noi termeni?! Iată cum au apărut remedialele sorincîmpene (sau poate cîmpenești). Numai că,  nea agronomule cu atâtea tinichele, țin să te înștiințez că deocamdată dicționarul limbii române n-a auzit de remedial, ci doar de remediabil! Dar mata nu  te da bătut, căci știut este că perseverența, inclusiv atunci când ilustrează mărginirea, constituie însușirea de căpetenie a politrucilor fără obraz.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*