Marea Egee și grația divină

Vremurile apuse ale unui regim „de tristă amintire” îmi revin în minte mai mult cu opusul acestor cuvinte, decât cu pecetluirea lor. Aș spune mai degrabă, „de fericită amintire”, dacă e să compar viața de acum, cu cea de… odinioară oare? Doamne, când spun „odinioară”, deja mă gândesc că am atins venerabila vârstă de o sută de ani, când ai amintiri ninse, neputințe trupești dar și sufletești, egoism mizerabil de atroce, gelozie morbidă față de tot ce e fraged, pufos și tânăr etc. Doamne ferește!

Revenind…

Când eram doar un copil, lipsit de ifosele experienței pe care viața ți le construiește ca un zid protector în juru-ți, citeam ca orice copil comunist, cărți scrise de autori francezi, pe care le împrumutam definitiv, cu titlul de glorie culturală, de la o mătușă de-a mea, astăzi plecată pe tărâmuri mai bune.

Astfel, după ce mă apucam să citesc paragrafe întregi despre ce înseamnă o prietenie, după ce visam cu ochii deschiși la o lume ireală, mai bună, și după ce închipuirile, de-a dreptul stufoase, îmi exploatau fiecare neuron imaginativ, adormeam fericită în brațele personajelor și mă cufundam de-a dreptul în fascinanta lor lume. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să mă visez pe caravele împreună cu eroii mei, să stau pe punte, liberă ca un pirat oripilat de sărăcie și să admir în creierii nopților, stelele care împung cupola Universului. Probabil că de asta am rămas cu reminiscențe contemplative chiar și acum, după nu mai puțin de… o sută de ani de la naștere, dacă e să-mi depliez alchimia grație căreia odinioară poate deveni un cuvânt acceptat lecturii.

Glumesc, desigur.

De multe ori, un om nu trebuie să facă nimic altceva decât să existe, să respire, să trăiască mai mult sau mai puțin, mai plenar sau nu, ca să poată câștiga grația divină. E o chestiune ce ține de șansă, lucru de neînțeles pentru mine. Probabil e vorba de acea iubire dumnezeiască pe care noi, oamenii, spații precare de dispute între bine și rău, nu vom ajunge s-o înțelegem niciodată, darămite s-o mai și trăim.

Astfel, ca un iureș în propria-mi vacanță înduioșător de perfectă de acum trei ani, am aterizat la propriu în capitala platoniană și am admirat până la os oglinda splendidă a unei ape stătătoare desăvârșit de cristaline din moment ce de pe feribotul înalt de șase metri am putut admira micile pietricele din adâncul Mării Egee. Nu am visat la asta nici acum, nici în trecut, cu prietenii mei corăbieri.

Totuși, visele mele adolescentine au rămas intacte, s-au conservat în timp și am rămas surprinsă să constat că vulcanul cu dorințe din memoria mea juvenilă doar a adormit, nicidecum nu s-a stins.

Așa se face că după o încântătoare și toridă zi de august, îndrăgostită la propriu de micuța insulă – fostă capitală a Greciei de demult – Eghina, am alergat ca bezmeticii pe faleza largă, în speranța că vom prinde ultimul vapor care ne-ar fi putut duce înapoi, în Atena, la hotelul unde eram cazați. Uimitor de frustrant! Când să punem piciorul pe vas, cineva dinăuntru, face semne disperate cu amândouă mâinile și ne arată clar că ancora a fost ridicată deja la orele 18:00, fără nicio secundă în plus.

Toți cei rămași pe mal au început să-și agite mâinile, să țipe, să vocifereze și să strige cât îi ținea gura către marinarii de pe feribot care se amuzau pe cinste. Scenă de film sau de circ din care m-am sustras cu demnitate și amuzament, în timp ce prietenii mei de pe ponton, colegi de suferință păgubitor-revoltătoare mă priveau uluiți și invidioși că încă mai am puterea de a zâmbi larg în condițiile în care ni se ridicase la propriu trapa în nas. Setea de spectacol și audiență a făcut ca grecii autohtoni care-și garniseau buzele cu ultimele picături de bere din halbele aburite, să caște bine ochii, să-și dea coate și să râdă cu poftă. Ei și? Nu e prima oară când mie, personal, mi se trântește o ușă în nas, dar, recunosc, a fost prima oară când mi s-a ridicat o trapă fix în fața ochilor. Sentimentul e oricum același. Totuși, cred că atunci când vrei să-ți impui un lucru, reușești cu siguranță.

Astfel, mi-am ridicat la fileu savuroasa ignoranță și m-am bucurat în continuare până la extaz de ceea ce mai rămăsese din acea seară, știind că ultimul feribot către Atena tocmai se depărta de țărm. Brusc, m-am lăsat sedusă de soarele ce se juca deja de-a asfințitul, de ziua aceea perfectă și de vacanța fermecătoare, abandonându-mă cu totul în brațele hazardului, scoțând dintr-o pungă uitată în bagaj ultimele resturi de cornuri și hrănind cu indiferență dar și bucurie porumbeii avizi de o cină generoasă.

Totuși, un nou feribot își făcu simțită prezența în următoarea oră, iar noi ne-am îmbarcat pe acel vapor aproape gol, lăsând în urmă terasele pline, iar mai încoace, un ponton aproape pustiu.

Ei bine, visele de care aminteam un pic mai devreme, au trezit în mine amintiri dragi și acum, după atâția ani de la clipele minunate de fantezie preadolescentină, am recompus în suflet imaginația de atunci, am revăzut cu ochii minții personajele din cărțile de aventuri și m-am lăsat purtată efectiv pe brațele copilăriei.

Ziua murea ușor în umbra nopții care înghițea încet și sigur raza unui soare pe jumătate înecat, iar stelele dănțuiau îngăduitor într-un întuneric senzual, defilând feeric într-o liniște disciplinată.

Mi-am dorit dintotdeauna să văd un asfințit de pe un vapor care navighează pe o mare imaculată, să ridic ochii spre cerul înstelat și briza să-mi mângâie obrajii. Mi-am dorit dintotdeauna să admir soarele ce devine roșiatic și se scurge lin în marea albastră.

Atunci, în acea seară miraculoasă, am simțit că am câștigat pentru câteva minute, grația divină din moment ce visele mele s-au preschimbat într-o realitate apetisant-consistentă care mi-a torpilat simțurile și m-au întors în timp. Înduioșător câștig!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*