Cât de mult urăsc Neantul şi pe cei care l-au slujit!

Patru mari „fabrici”, sau „mori”, sau „malaxoare” cumplite are lumea pentru a sluji Neantul: Natura, prin firea ei de a schimba totul continuu, Timpul, care implacabil trece, Progresul, care tinde să înlocuiască „lumea veche”, şi Umanitatea, prin reprezentanţii ei netrebnici şi unii chiar monstruoşi. Naturii nu-i aducem nicio vină, o iubim, aşa e ea, trebuie să distrugă o frumuseţe fascinantă pentru a ne putea arăta alta, tot miraculoasă, noi trebuie numai să fim atenţi la tot ritualul ei minunat. Timpul fiind implacabil, nu putem decât să-l învingem prin singura noastră armă pe care o avem la dispoziţie: creaţia. Progresului îi putem aduce vini nenumărate pentru că a distrus atâtea lumi, peisaje şi locuri pitoreşti, a ras de pe faţa pământului identitatea altor lumi care erau pe pământ. Dar cea mai mare vină în slujirea Neantului o are Omenirea, prin partea ei netrebnică şi adesea monstruoasă.

Îmi place foarte mult, când am timp, să caut şi să admir picturi istorice pe internet – şi aduc aici un mare elogiu internetului pentru că a scos, de sub cheia muzeelor închise, atâtea reproduceri după valori ale artei plastice universale, încât eşti de-a dreptul uimit. Până nu demult eram doar nişte proletari netrebnici, doar cei aleşi şi cu mulţi bani puteau vizita aceste valori în muzee. Acum – graţie internetului – am trecut toţi, cu căţel şi purcel, în lumea celor aleşi, toţi avem acces la aceste valori. Şi mă bucur enorm să descopăr alte şi alte minuni ale geniului Umanităţii celei bune, să găsesc pe alţi şi alţi Reînvietori de Lumi din secolele trecute, mai cu seamă cele de la Renaştere încoace, când putem intra şi în viaţa poporului de rând dintr-o ţară europeană sau alta, dar şi din alte colţuri ale lumii. Sunt fermecat în special de picturile cu scene ţărăneşti, pentru a ajunge, cât de cât, spre lumea copilăriei mele minunate, pentru a o putea regăsi, spre lumea din trecut a părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri români transilvăneni, dar şi din celelalte zone româneşti. Şi cu cât descopăr mai multe şi mai multe frumuseţi din această zonă dragă sufletului meu, cu atât urăsc mai mult şi mai mult Neantul şi pe cei care ne-au făcut să pierdem irecuperabil şi definitiv vieţile şi frumuseţile de cândva ale trecutului nostru strămoşesc, atentând la scoaterea noastră din istorie. Urâm Neantul pentru puterea lui implacabilă de a nu mai aduce nimic înapoi, nici măcar pentru câte o zi, când am vrea să cutreierăm, de exemplu, prin Transilvania secolului al XVII-lea. Nu, totul e reţinut de neant fără nicio milă pentru noi, românii. Cei din Occident, din Olanda, Franţa, Spania, Italia, Germania, Anglia au deja victorii asupra neantului prin marii reînvietori de lumi, care au fost pictorii şi literaţii. Ura noastră se îndreaptă spre grofii şi ticăloşii şi tiranii din administraţia, politica şi Dieta Transilvaniei de atunci, care nu au ştiut decât să asuprească pe bieţii iobagi şi jeleri români, majoritari în ţară, dar şi pe iobagii si jelerii maghiari, saşi, secui, ţigani care locuiau alături de români. Dacă nu întocmeau tiranii legi strigător la cer de strâmbe şi de nedrepte, se puteau ridica talente care să picteze viaţa şi frumuseţile unor sate româneşti de atunci, aş fi foarte încântat şi de scene din viaţa unor sate secuieşti, maghiare, săseşti din epocă.

Slujitorii neantului, cu răutatea, întunecimea minţii şi prostia lor sunt de vină pentru că am pierdut acea viaţă istorică, acele frumuseţi ale lumii de atunci. Ce puteam recupera noi de atunci, de exemplu: ţărănci – mame cu copii în braţe, în faţa vetrei, îmbrăcaţi modest, dar simbolizând o lume ocrotitoare, cu mult drag în relaţiile de familie; ţărani mergând dimineaţa sau întorcându-se seara la/de la câmp, cu sape sau furci sau greble sau plivitori etc.; uliţe sau drumuri de sat principale sau de câmp, cu pitorescul lor; grupuri de case acoperite cu trestie sau paie şi cu un albastru superb al pereţilor, cu geamuri cu câte patru ochiuri mici şi uşă, toate formând atmosfera în care trăiau strămoşii; ţărani în iureşul jocului/dansului de duminica şi sărbători (am găsit o dispoziţie de prin 1680 a reformaţilor, care au încercat să-i atragă pe ortodocşii români de partea lor, ca să se interzică jocul/dansul la români de duminica şi de sărbători); prezenţa pitorească la târguri sau în piaţa Clujului a ţăranilor români şi maghiari în secolele XVI-XVII cu produse agricole, cu forfota vieţii de acolo; scene de cultivare a pământului de către ţărani: vezi superbele scene de secerat la Bruegel cel Bătrân (sec. XVI), dar noi le-am vrea, cu toată fiinţa noastră, şi pe ale noastre, din această parte de Europă, scene de arat, semănat, pus fasole sau cartofi, cules porumb, strâns fructe: prune, mere, pere, nuci, cireşe, vişine, piersici, caise; scene cu copii de la noi care se dau pe gheaţă sau cu sania; adăpat vitele la fântână; scene cu ţărani la biserică, de Paşti, la colindat; scene de la nunţi ţărăneşti, din momente festive sau la pregătitul bunătăţilor; tipuri de case şi de şuri; scene de primăvară, vară, toamnă, iarnă la ţară; păstoritul oilor, vitelor; clăci de tors, seara, ţesut, albitul pânzelor, cusut; furtuni de vară, ploi, bătut gheaţa, ninsoare, troiene de zăpadă etc. etc.

Printre slujitorii Neantului îi urăsc şi pe bigoţii care n-au lăsat să intre viaţa şi poporul în artă, de la neagra Inchiziţie încoace până la cei ce distrug monumente de artă pentru că n-ar fi în ton cu credinţa lor. Apoi pe alţi slujitori ai Neantului pe care-i urăsc sunt cei care au dus comunismul în România până la cele mai monstruoase chipuri: de exemplu în anii `50 încă mai puneau în „Făclia”, „Scânteia” şi în alte publicaţii cotidiene scene cu ţărani, chiar frumoase, ca apoi în anii `80, când trăia şi mama şi putea să fie şi dumneaei cu o poză în ziar, şi vecinii, consătenii, toţi cei dragi din satul meu natal, pentru că meritau, în ziare s-a ajuns la paroxismul propagandei de partid, absolut numai cu întreceri socialiste şi cu îndemnuri de tip sclavagist la muncă, numai scene cu tractoare care ară, seamănă, recoltează, numai scene de muncă mecanizată/dezumanizată, viaţa fiind eliminată complet, mişeleşte, totul fiind un altfel de bigotism distrugător de umanitate. Acest inventar al urii nu are nicidecum un scop în sine, ci unul de stare de alertă permanentă. Viaţa, omenirea trebuie mereu apărate şi ocrotite în faţa Neantului, în faţa laturii monstruoase a Umanităţii.