Valea Arieșului sau valea plângerii!

Zilele acestea de trecere, sper, spre un an mai bun le-am petrecut la munte pe Valea Arieșului. Frumusețea geografică și încărcătura istorică este inconfundabilă și totuși din punct de vedere al investițiilor, în arealul acesta al Țării de Piatră, cum îi plăcea lui Geo Bogza să-i spună Apusenilor, nu s-a făcut mai nimic. Drumul de la Turda la Câmpeni spre Scărișoara și Arieșeni a rămas același de pe vremea lui Ceaușescu, fără modernizări și reasfaltare. E aproape identic ca atunci când am fost pe Valea Arieșului prima dată în 1993, denivelat, plin de gropi, „amețit” de curbe și fără refugii sau parcări.

Dacă ai ghinionul să prinzi pe traseu o mașină de lemne este aproape imposibil să depășești, drumul nu are porțiuni de două benzi pentru fluența traficului. Un drum de o sută de kilometri și ceva ajungi să-l faci în două ore jumătate. Nu înțeleg de ce consiliile județene Cluj, Alba, Bihor nu bat mâna să facă din acest drum care străbate Apuseniul metalifer o via turistică. La intrarea în Câmpeni bătrâna mocăniță stă ruginită în fața porții de lemn a orașului, fapt ce-ți crează o stare de melancolie și jale. Încă în 1993, când am fost prima dată pe Valea Arieșului, această bijuterie feroviară funcționa ca pe vremea când coborau moții cu banițe încărcate de produse, la Turda. S-ar putea repune în funcțiune pe un traseu turistic care ar revigora economia, la fel ca mocănița de pe Valea Vaserului din Maramureș. După Câmpeni, un oraș rămas în antica atmoseră post-industrială sau post-comunistă intri în magicul triunghi al Scărișoarei, Gârdei de sus și Arieșenilor, un areal al istoriei și frumuseții brute, mult lăudate de Geo Bogza. Din păcate și aici s-a făcut puțină dezvoltare turistică. E adevărat că s-au ridicat pensiuni frumoase și moderne, dar prea puțin pentru a crește economic și turistic zona. Drumul spre peștera Scărișoara cu ghețarul său unic în Europa trebuia lărgit, pârtiile de schi de la Arieșeni sunt puține iar telescaunele și teleschiul nu prea funcționează. Încălzirea globală a cam scos iarna din joc. Chiar și la cotele 1400 nu este zăpadă suficientă pe pârtie. Ninge tot mai puțin.

Ca să nu ne plictisim cabanierul ne-a organizat o excursie la Roșia Montana să vedem mina romană de la Alburnus Maior. Am ajuns la un sat fantomă, în care nu se poate recupera prin turism economia locului. Mina romană, unică în Europa prin galeriile sale aurifere săpate de anticii mineri traco-romani cu dalta în formă trapezoidală fixă nu aduce destui turiști ca să revigoreze un sat care pare mort. Aurul de la Roșia Montana se găsește în toate muzeele lumii, la el ca și contractele de angajare sau credit a minerilor romani scrise pe tăblițe cerate. Din 1990 statul nu mai caută aur la Roșia Montana lăsând locul rechinilor economici sau paraginii. Te apucă plânsul să vezi vechile clădiri ale administrației aurului căzute într-o splendidă paragină și reîntoarcere în timp.

Să stai pe un munte de aur și să fi sărac lipit. E un paradox românesc. Nimeni nu mai vrea aurul de la Roșia Montana. Această localitate este o Românie în miniatură lăsată degradării și exploatării intereselor străine. Romanii au venit de la Roma în Dacia pentru aurul brut de la Roșia Montana, iar noi azi lăsăm o mină cu bună știință să moară. De ce? Am văzut cum se măcina aurul brut, ce frumos și ce…duh al aurului se trăiește în zonă, fapt ce te duce la celebrul vers: munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă în poartă. Ultimul film de excepție ”Nunta de piatră”, despre Roșia Montana, s-a făcut în 1973 de Mircea Veroiu și Dan Pița după „Fefeleaga” lui Ion Agârbiceanu. Da, în 1973. Asta spune multe de lipsa de interes a autorităților față de un perimetru care ar putea redeveni, prin turism și minerit… de aur. Dar pentru renaștere, România ar trebui condusă de oameni de stat și patrioți, nu de angajați la multinaționale sau bănci străine, pentru ca aurul României să fie valorificat de români.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*