Aceeași politică pe bilețele…

Gata. Ne-am liniștit. După ce am fost ținuți cu sufletul la gură zile interminabil de lungi, după ce am rătăcit bezmetici printre numele vânturate de neaveniți sau de răuvoitori, în sfârșit a fost nominalizat un posibil nou prim-ministru. Întreaga națiune, la unison, a răsuflat ușurată. A fost la fel de înălțător ca în clipa încheierii păcii după un război nimicitor. A fost exact ca atunci când, după o rătăcire epuizantă prin întunecimile unui labirint, vedem, luminoasă, ieșirea spre civilizație. Aș putea spune, dacă mi-ați permite, că a fost un moment mai dătător de speranță decât apariția luminiței de la capătul tunelului.

Vă dați seama cât de greu le-a fost celor doi cărora le revenise extraordinara responsabilitate de a alege omul care va purta în brațele-i puternice soarta României? Vă dați seama câte nopți nu a dormit iubitul nostru președinte măcinat de gândul că ar putea greși și, astfel, turma pe care o păstorește ducând-o pe drumul spre normalitate printre rechinii economici și pandemie s-ar putea rătăci? Semnul cel mai sigur că excelența sa, domnul președinte, are o problemă serioasă de rezolvat este că de aproape o săptămână nu a mai ieșit în oră de vârf la televizor ca să ne convingă că pesedeul este singurul vinovat pentru tot ce s-a întâmplat, se întâmplă și se va întâmpla în România. Deși noi muritorii de rând nu am putut vedea, sunt convins că în nopțile lungi de dinaintea deciziei finale ferestrele Cotroceniului au fost continuu luminate. În spatele perdelelor grele ale palatului, umbra domnului președinte, încărcată și ea de înalta responsabilitate, s-a preumblat necontenit, de colo-colo, rătăcitoare pe culoarele pustiite de noapte.

Nici nu vă puteți imagina chinurile prin care a trecut port stindardul democrației liberale românești care, după ce a renunțat de bună voie dar îndemnat serios de președinte la scaunul de premier, după ce și-a părăsit mandolina pe marginea patului din odaia unde își consuma clipele de nostalgie în singurătatea la care este condamnat fiecare politician de excepție, acum trebuia să stabilească persoana cea mai potrivită pentru a-i duce mai departe luminoasa viziune asupra viitorului României.  Era nevoit să aleagă pe cel mai bun dintre cei mai buni. O sarcină uriașă. Adică, era nevoie să extragă, cu mare acuratețe, ca într-o operație pe creier, pe cel mai potrivit pentru înalta responsabilitate, scotocind atent printre cei mai merituoși dintre miniștri încărcați de glorie ai cabinetului pe care de un an întreg îl conduce cu o excepțională măiestrie dar și cu mână de fier. Nici nu ne putem închipui clipele de grea cumpănă prin care a trecut, uneori acasă, alteori în singurătatea cabinetului, ori înconjurat de ziariștii fericiți că au ocazia să-i stea în apropiere și să-i asculte înțeleptele cuvinte. Până la urmă însă, rațiunea a izbândit! Numele celui mai destoinic ministru nu i-a mai părăsit gândul. În sinea sa, hotărârea era ca și luată. Încrezător, a plecat spre Cotroceni. Urma o ultimă și necesară încercare: convingerea președintelui.

Cum de s-a ajuns la soluția ce ne va ferici pe toți în viitorii patru ani? Simplu. Genial de simplu. A fost acea împrejurare care apare numai și numai în rarele momente astrale ale popoarelor. A fost clipa aceea unică în care se întâlnesc marile spirite.  Dar, mai bine să ascultăm emoționanta relatare a fostului prim-ministru: ”A fost propunerea preşedintelui ca fiecare să scriem separat, fără să vedem, propunerea de premier şi am scris acelaşi nume. Nu este întâmplătoare această nominalizare”

Desigur că nu a fost întâmplător. Creatorul însuși și-a bogorât puterea asupra celor doi atunci când mâna lor a scris pe hârtiuță celestul nume: Câțu! Câțuuu! au strigat uimiți, la unison, cei doi părinți ai națiunii. Câțuuu… au reverberat și sălile largi ale reședinței prezidențiale așa cum nu o mai făcuseră din 1886, din clipa când Regina Maria și Regele Ferdinand se mutaseră în palatul din dealul Cotrocenilor.

Spre surprinderea tuturor analiștilor politici, a ziariștilor, a iluștrilor comentatori de politică internă și a personalului administrației prezidențiale adânciți în munca lor de zi și noapte, în acel moment istoric, ca prin farmec, au dispărut toate pisicile ce se aciuiseră prin imensele grădini ale palatului Cotroceni. Motivul? „Câț!” = Strigăt cu care se gonește pisica, ca și „Zât!” (Dex online).

Din fericire, ori ba, nu ne aflăm la prima tentativă de a modela politica dâmbovițeană prin bilețele. Au mai existat precedente celebre. Cei mai mulți dintre aceia care și-au dat examenele de absolvire pe vremea când școala nu trecuse încă la educația filtrată prin panourile despărțitoare din „PEPSIglas” își amintesc de Caragiale și de faimoasa „Scrisoare Pierdută”. Bilețelul rătăcit atunci de coana Joițica, ca și foița roz a altei cucoane, Elena Udrea, scrisă o sută de ani mai târziu, a produs furtună în chiar inima politichiei naționale.

Era 9 octombrie 1944 când un alt bilețel, supranumit și „Documentul Obraznic”, mâzgălit la beție pe un șervețel de hârtie la Moscova, a aruncat România în brațele ursului de la răsărit,  pecetluindu-ne soarta ca popor pentru o jumătate de secol. Dar, revenind la importantele noastre probleme politice intestine, oricât am fi de sceptici, trebuie să recunoaștem că domnu Câțu chiar merită să fie prim-ministru. Domnia sa posedă toate calitățile României de azi:

– are o atitudine sfioasă în fața marilor confruntări;

– ezită să-și expună cu tărie convingerile chiar atunci când ar fi absolută nevoie s-o facă;

– pare sosit de pe altă planetă și rătăcit din greșeală în lumea asta; nu reușește niciodată să se exprime clar, iar în rarele cazuri când izbutește să spună ceva o face într-un mod inteligibil; nu crâcnește niciodată în fața superiorilor; se împrumută și cheltuiește fără a se gândi la dezastruoasele consecințe ale faptelor sale și se crede buricul Pământului în fața celor mai slabi.

Prin urmare, deși la o primă impresie am putea crede altceva, cei doi mari diriguitori ai națiunii au făcut cea mai bună alegere. Bravo lor! Asta nu înseamnă că este și ultima lor opțiune. După cum vine mirosul dinspre palate, o alegere mult mai bună (cum ar fi readucerea pentru a nu știu a câta oară a vechiului prim-ministru pe scaunul noului prim-ministru) nu este deloc de neglijat, confirmându-se astfel stabilitatea legendară a deciziilor de la vârful politicii românești. Și de ce ne-am mira? Bilețele se găsesc pe toate drumurile. Iar de șmecheri, e plină România.

Prin urmare, în încheiere, vă invit ca, la unison, să ne exprimăm din plin bucuria pentru acest început de Românie normală:

– Trăiască dl Câțu, viitorul prim-ministru!

– Trăiască în veci înțeleptul nostru președinte!

– Trăiască și președintele partidului care a fost în stare să producă un politician și un conducător de talia domnului Câțu!

Apropo, ce s-o fi întâmplat cu bilețelul?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*



Canalul Dunare – Marea Neagra

Click aici pentru film




de Dragos Andreescu








  • PARTENERI