Mihai Viteazul – Voievodul Ardealului

Mihai Viteazul – marele boier oltean – Ban al Craiovei, a fost celesta chemare a Neamului valah şi alegere sfânt-martirică a Mântuitorului HRISTOS pentru întreaga creştinătate a momentului respectiv şi în mod expres pentru Dacia Mare, ca să renască, urcând încă o treaptă spre osia nemuririi, mântuirii prin zestrea lui zamolxiană şi serafică: „tânăr, îndrăzneţ, ambiţios, cu minte înaltă, cu inima aprinsă spre fapte vitejeşti, vestit meşter în războaie. El se inspiră din sentimentul naţiei, se aprinse de această ideie a regeneraţiei naţionale şi, cu puternica lui voinţă, hotărâ a nu pregeta până la moarte întru îndeplinirea ei.” (Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai – Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. IX)

Chipul serafic şi aura expresiei zugrăvită cu fineţe, cu evlavie şi acurateţe de marele patriot creştin, istoricul Nicolae Bălcescu este Icoana celui mai mare Voievod dacoromân, ale cărui însuşiri aproape nefireşti, hărăzit de Dumnezeu, l-a menit să fie Regele Daciei creştin ortodoxe – Efigie a identităţii naţionalismului creştin ortodox şi Axă a permanenţei, unităţii şi continuităţii dacoromânilor în istoria naţional-universală.

Trăitor la cumpăna unor veacuri şi epoci, în vremea coborârii amurgului medieval, dar mai ales trăitor al menirii naţiunii valahe, întreit despărţită de urgiile năpăstuite peste trecutul ei legendar de vrăjmaşii veacurilor, Mihai Viteazul îşi îmbărbăta boierii şi oştenii să se poarte după cinstea Mântuitorului Hristos, precum şi după cuviinţa neamului său în toate împrejurările, prefigurându-şi într-un fel visul, soarta, destinul, Dei gratia, Transilvaniae, Moldaviae, Valachiae Transalpine… Rex.

Valahul era conştient că idealul naţional sacru viza şi idealul creştin general, prin unirea Ţărilor Române care vor forma marea Poartă a Creştinătăţii, unde Icoana Ortodoxiei valahe se va reflecta, apoi şi în spiritul pragmatic şi politic al Renaşterii.

Drama, care se întrezărea momentului ameninţând cele trei Ţări Româneşti era pregătită atât de forţele păgâne musulmane, cât şi de cele creştine neortodoxe, chiar dacă ele, la rândul lor, se aflau în pragul iminent al pericolului expansiunii otomane.

Pe la jumătatea veacului al XVI-lea, Casa de Habsburg fiind deja umbrită de Imperiul Otoman, îşi forţa diplomaţia înspre demersul alipirii întregii Ungarii la imperiul său, pentru ca prin ea să poată apoi încorpora cele trei Valahii, ca pretinse perle ale coroanei maghiare. Casa de Habsburg stăpânea deja Ungaria Superioară, căreia îi inclusese Cetatea Oradei (apărată zelos de bravul general Melchior de Redern şi nu de vicleanul-mişel albanezo-italian Gheorghe Basta), comitatele Bihor, Solnocul de Mijloc, Maramureş şi Crasna. (I. Sîrbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Ţării Româneşti, Ed. Facla, Timişoara, 1976, p. 419)

Pe tronul Ardealului se afla în acea perioadă Sigismund Bathory, un principe slab, oscilant, indecis, mai mult curtezan decât principe, bolnav de epilepsie, care tranşa cu imperialii ameninţându-i că va face pace cu turcii, şi-i certa pe habsburgi că nu i-a obţinut de la papă divorţul de Maria Christierna, pentru a putea deveni cardinal.

Era obsedat să renunţe la conducere în favoarea vărului său Andrei Bathory, cardinal de Varmia, un păpuşar-prelat ambiţios, care în loc să întărească liga antiotomană, el uneltea cu cancelarul polon şi cu Ieremia Movilă al Moldovei pentru a-l îndepărta pe Viteazul Voievod Valah, din calea ambiţiilor lor. Sigismund i-a promis atât tronul, cât şi pe consoarta sa (aşa era moda la nobilii maghiari catolici), pe care de altfel o ura şi dorea s-o ucidă, fie cu pistolul, fie cu otravă, fie să scape de ea remăritând-o, rugând-o aşadar, pe Maria Christierna, după mărturia lui Alfonso Carillo, „să binevoiască să consimtă să se mărite cu domnul cardinal.” (Călători străini despre ţările române, vol. III, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti-1972, p. 241, 330)

Mihai Vodă ajutat de Pronia divină a reaşezat Mitropolia Ortodoxă a Ardealului prin cutuma valahă, adică după obiceiul pământului strămoşesc sub jurisdicţia Mitropoliei Ţării Româneşti, apoi prin înţelegerea cu habsburgul Rudolf al II-lea, a schimbat suzeranitatea otomană cu „ocrotirea” creştină a împăratului-rege, iniţiind şi realizând victorioasa campanie balcanică împotriva turcilor, care-l putea aduce chiar pe tronul bazileilor bizantini, ai urmaşilor săi din vestita dinastie Asăneşti.

Dacă Mihai Viteazul rămânea la înţelegerea cu turcul, cu sultanul, altul ar fi fost destinul Voievodului – Rege şi altul destinul Daciei Mari.

În toamna anului 1599, cele trei oştiri ale Ţării Româneşti, pornite cu înflăcărare de eroi, grosul armatei fiind condus de Vodă Mihai, s-a deplasat pe „ruta Albeşti, Cricov, Chiojdeanca, Salcia, Cislău, Tabla Buţii; alta a urcat pe Valea Teleajenului pe la Vălenii de Munte, Mâneciu, Cheia, prin pasul Ciucaş şi al treilea corp de oaste a mărşăluit pe Valea Oltului.” (Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 73)

Tactica Voievodului valah Mihai Viteazul deschidea o strategie nouă în istoria militară naţională şi universală prin traversarea unui obstacol muntos cu trei corpuri de armată în acelaşi timp. Acest lucru i-a determinat pe următorii mari Comandanţi de armate ai lumii şi, în mod expres, pe generalul Bonaparte, să-i studieze atent diplomaţia şi strategia militară de excepţie înainte de a ajunge împăratul Napoleon I.

Oştirea Craiului oltean era formată din „olteni, munteni, cazaci, unguri, moldoveni, ardeleni, turci, bulgari, sârbi, albanezi, raguzani, macedoneni, greci.” (Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III, Ed. Academiei, Buc., 1967, p. 525)

Armata lui Mihai Viteazul a făcut joncţiunea cu oştile „Jiului, Craiovei şi Mehedinţilor, conduse de Udrea Băleanu, Calotă Bozianu şi fraţii Buzeşti la Tălmaciu, la vărsarea Cibinului în Olt, în ziua de 26 octombrie 1599”. (Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 73). Două zile mai târziu, după negocieri respinse de cardinal, Valahul l-a spulberat pe prelatul-păpuşar în 28 Octombrie 1599, care a fugit, sperând într-un ajutor polonez.

Mândrul Voievod valah a intrat în Alba Iulia la 1 Noiembrie, prin poarta Georgiana.

„Acesta călărea un cal, semeţ, de culoare alb-albastră din rasa arabă. Voievodul purta pe cap o căciulă din piele, tivită cu blană scumpă, împodobită cu egretă neagră cu pene de cocor din Baleare, prinse cu o rozetă din aur şi smaralde. Era îmbrăcat cu o tunică albă ornată cu pietre preţioase şi butoni de aur. Peste aceasta purta o mantie de mătase albă brodată cu mai multe rânduri de vulturi de aur. Mantia acoperea partea din spate a superbului său cal de sânge nobil. În picioare avea cisme de marochin de culoare galbenă. De cingătoare îi era prinsă o sabie încovoiată bătută cu aur şi 50 de nestemate roşii.” (Marin A. Cristian, Mihai Viteazul – „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Buc., 2013, p. 223)

Victoria covârşitoare a lui Mihai Viteazul şi cucerirea Ardealului n-a fost nici pe placul pontifului de la Vatican Clement al VIII-lea, care i-a scris împăratului să ia măsuri. „De aceea să opreşti pe român… să nu se ajungă ca acest rău să prindă rădăcini şi să crească.” (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, op. cit., p. 270)

Prelatul-păpuşar a fost prins de secui şi decapitat. Domnul Valahiei, ortodox fiind, s-a cutremurat de fapta comisă, „a plâns, a luat capul cardinalului în mâini şi l-a sărutat. Imediat a poruncit să fie decapitat cel care a săvârşit această ispravă, pentru ca să nu se mai întâmple niciodată. Apoi a trimis să i se aducă şi trupul pentru a fi înmormântat creştineşte. Funeraliile lui Andrei Bathory au fost organizate în ziua de 17 noiembrie 1599”. (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. III, Istoriografia străină din secolul al XX-lea, Texte alese, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 218)

Domnul valah s-a comportat ca un mare Senior ortodox şi Cavaler al creştinătăţii, compătimidu-şi adversarul de moarte, ucis, ca şi cum ar fi pierdut pe unul dintre marii săi boieri comandanţi. „Mihai Viteazul a mers cu lumânarea după mort, însoţit de o parte a armatei.” (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, op. cit., p. 283)

Dacă lucrurile ar fi stat invers, asupra voievodului valah martir s-ar fi prăvălit toate fulgerele şi tunetele denigrării şi profanarii. De altfel, aşa s-a şi întâmplat…

Pe 18 Noiembrie 1599, a fost proclamat principe al Ardealului, obligând nobilimea celor trei stări maghiarii, saşii şi secuii să-i recunoască dreptul câştigat cu sabia şi cu sângele curat al valahilor săi. Doar secuii erau bucuroşi de Voievodul muntean. Maghiarii mocneau de ciudă şi de ură, iar saşii, aşa cum le e firea, erau ca fariseii, cu mai multe feţe întunecate, deşi Domnul valah le-a confirmat „libertăţile”.

Nu puteau accepta însă suveranitatea unui principe valah atât de ilustru, pe care mintea lor saşie nu-l încăpea, atâta timp cât tradiţia lor seculară de asupritori migratori, dispreţuiau cu ură viscerală neamul valah asuprit.

Bucuria Domnului Mihai era aceea că îl putea sluji mai bine pe suveranul habsburg (acaparator de principate valahe) ca voievod sau guvernator al Ardealului, dar şi Rudolf al II-lea trebuia la rândul său să-şi asume ajutorul material în bani pentru oastea  Românului pe care l-a promis categoric. Habsburgul s-a oprit însă mai mult la laude, elogiindu-l sarcastic, diplomatic, „ilustru Mihai Voievod al Valahiei, care a adus Ardealul sub puterea noastră printr-o victorie memorabilă.” (Călători străini despre ţările române, vol. IV, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 404)

Cele promise de Rudolf al II-lea întârziau destul de mult. Armata Valahului cuprindea 10.000 de călăreţi şi 30.000 de pedestraşi, care necesita o soldă de 147.000 de taleri, în vreme ce pentru 40.000 de călăreţi dorobanţi germani se aloca o sumă de 700.000 de taleri. (Călători străini despre ţările române, vol. IV, p. 382)

Tezaurul reunit al odioasei amestecături de principe-cardinal Bathory, Sigismund şi Andrei, pe care Valahul l-a sechestrat, urca la suma de „peste 1 milion de galbeni, 24 de care cu comori din aur şi argint, cu care şi-a plătiti soldele mercenarilor pe trei luni şi pentru a patra lună le-a dat bani în avans.” (M.V.C.E. – Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, op. cit., p. 289, 331)

După promisiunea „fermă” (de formă) şi aşteptarea îndelungată a apărut şi zvonul debarcării învingătorului, iar în tocmeala Ardealului cu Mihai Vodă, habsburgul i-a trimis pe comisarii David Ungnad şi Mihail Szekely, fapt care l-a înfuriat ca un vulcan pe demnul domn Valah.  „Am luat Ardealul, punând în joc viaţa mea… am crezut că împăratul nu-mi va trimite laude deşarte, ci steagul împărătesc şi scrisoarea lui cu pecetea. Aşa dar, vor să mă alunge din Ardeal, cum alungi o femeie păcătoasă, asta n-o va îngădui Dumnezeu, nu voi îngădui eu să fiu alungat, chiar de ar fi să-mi las capul, căci am luat ţara cu sabia mea… Pentru Împăratul Romanilor am primejduit ţara mea, viaţa mea, a soţiei, a fiului meu şi a boierilor şi-mi trimite ca răsplată trei foi de hârtie pline de otravă, ruşine şi ocară.”(M.V.C.E., vol. IV, p. 234)

După ce s-a sfârşit audienţa, plin de amărăciune s-a adresat către sfetnicii săi apropiaţi Petru Armeanul şi Stoica Rîioşanu din Strâmba-Gorj. „Voi face precum vrea Dumnezeu şi Dumnezeu vrea ca împăratul (măcar că spre ruşinea lui) să se teamă de faptele mele, şi îi voi pârjoli ţara până la Viena şi îi voi nimici  toată Ungaria Superioară.” (ibid., vol. IV, p. 234)

Conştiinţa creştină a unui monarh ortodox valah, peste care Dumnezeu a revărsat darurile Sale cu multă risipă, a fost călcată în picioare de nişte indivizi încoronaţi, permanent însetaţi de sine, de averi, de orgoliu, de uzurpări, de trădări şi de laşităţi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*