Despre vremurile de dinaintea unei genuni a nerânduielilor…*

În aceste vremuri în care numărăm în mare măsură doar „jurnaliști” și fătuci de prompter, un volum scris cu patos, cu acribia documentării, a analizei evenimentelor în sine ale epocii, și epocilor, poate fi privit, nu doar ca un jurnal, nu doar ca o destăinuire biografică, ci drept un compendiu de cultură… Pentru că, în clipa în care un bătrân gazetar se destăinuie, cuvintele lui devin rânduri de enciclopedie.

Și da, este greu de spus în ce măsură, într-o lume a superficialității, rostirile lui Ion Bucheru își vor găsi rostul meritat… Acela nu doar de a reda memoriei colective fapte și oameni, ci de a fi o carte cu învățături de viață pentru cei de azi… Pentru că este greu de estimat dacă noile generații de jurnaliști, nici măcar ziariști (căci și aceștia sunt pe cale să intre în „lumea de altădată”, acolo, alături de gazetarii pe care aproape că nu îi mai numărăm, nu îi mai găsim, nu îi mai regăsim), vor reuși dară să ticluiască darurile unui volum cu o asemenea podvadă, un adevărat tovar gazetăresc, dar mai ales de viață, autorul fiind în sine un șapou al unor timpuri în care gazetăria însemna însăși viață… Al unor vremuri în care scriitura de presă se năștea din vocație și trăia, exista, dădea viață literelor printr-o documentare a priori, neavând parte doar de comentarii, neavând parte doar de păreri, căci nu vorbeam despre epigoni și, așa cum găsim astăzi în mare parte a presei, pigmei… Atunci erau oameni de presă, nu inși folosindu-se de un anumit statut pentru a transforma afeturile de mărturie lăsate moștenire de gazetari generațiilor următoare în rampe de lansare, apoi sinecuri, obicine zidite pe interese și șantaje, pentru a ajunge azi la ceea ce numim, uneori mult prea generos, (mass)media.

Și totuși, deși se simte tristețea și dezamăgirea pentru ceea ce a ajuns presa, și cultura, bătrânul gazetar nu își încarcă volumele de viață, cărți trăite prin energia, determinarea și sacrificiul nopților pierdute (pierdute pentru cei apropiați, nu risipite în van pentru el) cu reproșuri, nu punctează vitriolant degringolada presei și a culturii de astăzi. El rămâne acolo, în lumea fascinantă a gazetăriei de altădată, pe care, poate, cândva, un tânăr entuziast o va descoperi și o va readuce sub penița dăruirii.

Cartea lui Ion Bucheru este de fapt o altfel de mărturisire… Este și o autobiografie, este și un script „o, tempora” prin cronicile și biografiile vremurilor și oamenilor („o, mores”!), este și un jurnal, este și un reportaj al reportajelor vieții lui, este și o sursă de documentare… O carte despre viață, despre oamenii care puneau trăirile lor și ale celorlați în penițe de tuș, un volum de gazetărie redând lumea de altădată a literelor de plumb și a fascinanților oameni ai mașinilor de scris, ai microfoanelor de radio și camerelor de luat vederi. O viață din timpurile în care gazetarul era truditor al propriei vocații, în care rândurile și rostirile de presă scrisă și radio-TV nu erau doar reflexii și reflecții ale evenimentelor, ci și pagini de cultură.

Un om „sub vremi” ne lasă dară mărturia lui despre vremurile care nu au putut supune gazetarul, nu au putut îngenunchea scrisul, cultura, documentarea pentru că omul de presă era, înainte de toate, un om de cultură, dar și o pavăză în calea vremurilor, în calea orânduirilor, cu așa-ziși cârmaci, ba chiar și în calea rânduielilor cu nerânduieli de ocârmuitori.

 *Ion Bucheru – Un om sub vremi/ mărturii din două secole, două orânduiri şi o neorânduială, Editura Semne, 2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*