Să-i ascultăm suspinul…

GLASUL PLANETEI

Noi, fiii Terrei, găzduiţi sub soare,
De-această Mamă plină de iubire;
Ne-am întrebat vreodată: De ce oare
Planeta plânge fără de oprire?

N-am avut timp să-i ascultăm suspinul,
Şi nici sughiţul greu din timp în timp…
Nici lacrimile-amare ca pelinul
Ce se revarsă-n orice anotimp.

Din inima de Mamă, Terra Sfântă
Trimite dragoste prin flăcări vii,
Spre fiii care azi nu mai cuvântă
În glasurile Sfintei Liturghii.

Nu au răgaz să-i înţeleagă şoapta…
Aleargă-nnebuniţi după câştig!
Indiferent de cale: stânga, dreapta…
Nu mai simt arşiţă, nu mai simt frig!

-Copiii mei! strigă Planeta Mamă;
Opriţi-vă o clipă! Cântăriţi!
Firescul să-l aflaţi de bunăseamă!
Din sânul meu, spre Cer, mereu priviţi!

CĂSUŢA MEA

Te-aud cum strigi în noaptea cea târzie,
Îmbrobodită-n valuri de cerneală
Căsuţa mea, potir de nostalgie,
Cu doruri multe, ocrotite-n poală.

Te-ascultă cerul şi trimite luna,
Ce-ţi bate îndrăzneaţă în fereşti,
Şi stelele se-aprind, tot câte una…
Şi-n cor întreabă: Fată, unde eşti?

Te văd în zori de zi încercănată,
Cu ochii stinşi de lunga priveghere;
Căsuţă seculară, încercată,
De unde mai respiri încă putere?

Zăresc, în miez de zi, din depărtare,
Cum chipul tău frumos se luminează;
Scăldată, mângâiată eşti de soare,
Ce cu iubirea lui te-mbrăţişează.

-Copila mea, te-aştept s-ajungi acasă!
Să stăm doar noi, pe prispă, la poveşti;
Soare şi stele, luna luminoasă,
Mereu, mereu mă-ntreabă: Unde eşti?

ȚĂRANII

Unde-s ţăranii noştri cei demni de altădată…?
S-au rătăcit prin vremuri, s-au cuibărit prin ani?
I-a desfiinţat sistemul prea dur din ţara toată
Ce le-a luat pământul şi nu mai sunt ţărani.

Le-a confiscat şi portul, şi vitele, şi carul,
S-au transformat deodată în pseudoţărani,
Li s-a furat iubirea şi li s-a dat amarul
Să-şi părăsească satul și dragii lor juncani.

Şi-au aruncat catrinţa, cojocul şi iţarii
Şi bietele cravate de gât le-au atârnat;
Mai reveneau acasă aşa, precum hoinarii
Ce-şi caută părinţii într-un anonimat.

În timp uitat-au limba, şi cântecul, şi hora,
Frumoasele tradiţii de pe la Sărbători;
Tot mai săraci la suflet, în ochii tuturora,
Se revărsa tristeţea şi dorul, deseori.

Aşteaptă-acum pământul să-l semene țăranul,
Să îi cosească iarba vânjoşii băietani;
Să-i cânte iar în brazdă, să-şi mângâie aleanul;
E singur, trist, pământul, că nu mai sunt ţărani…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*