Judecata timpului
Poți măsura timpul
Sau el te măsoară?
În ceasuri, luni sau anotimpuri
A câta oară…?
Ai simțit cum ești captiv
În clepsidra ce te cerne
Subtil și relativ
Nu vei putea discerne
Decât în oglindă
Trecera vremii ce așterne
Bătrânețea suferindă…
Lui Eminescu…
S-a născut din strălucirea unei stele
Și-a coborât din cer în paradisul românesc
Alegând să poarte crucea-n vremuri grele
Jertfindu-se ca toți cei care țara își iubesc.
.
Iubirea de țară a inscripționat-o în vers
Vroia ca românitatea să își făurească visul
Mintea lui dumnezeiască ar cuprinde un univers
Căci asemeni lui nu-i altul care să-i întreacă scrisul…
.
Domnul soarelui răsare peste neamul românesc
Cel care, de multă vreme suferă a veniticilor prigoană
Fii patriei vor duce lupta purtând sceptrul EMINESC
Și-n a lor martiriu sfânt pe veci vor purta coroană…
.
Domnul Eminescu, domnul poeziei sacre
Își va revărsa lumina peste țară, peste neamul
Care din iubire pură va dori ca să-l consacre
Împotriva celor care dinadins îi poartă blamul…
Eminescu ne veghează
Raza de lumină pură care a străpuns eterul
Dăinuiește în veșnicie fiindcă s-a născut un zeu
Pe pământ pentru o vreme , dar s-a înălțat cu cerul
Când a sale scrieri sfinte au ajuns la apogeu…
.
Cercul limitat lumesc l-a ținut captiv o vreme
Prea mult i s-a dat să știe ce înseamnă suferința
Pentru neamul lui cel care … lovit de atâtea blesteme
A luptat și s-a jertfit să-i câștige biruința…
.
Eminescu e pretutindeni, umbra lui e atât de vie
Veghind peste a țării suflet, încolțită de hiene
Va fi veșnicul luceafăr ce o să poarte în făclie
Lumina românității peste vitregita vreme…
Fericirea este în noi
Degeaba tot privești spre orizont
Că zarea se îndepărtează cu cât speri
Și-n cale se va ridica un mastodont
Rătăcind te vei îndrepta spre ieri…
.
Privește înlăuntrul tău și aprinde
Licărul armoniei dulci ce așteaptă
Să îți mângâie pleoaple suferinde
Vezi lumina? Către tine se îndreaptă!
.
Fericirea n-o poți găsi la distanță
Nu ți-o oferă nimeni în interior trăiește
Nu are gust sau miros și nici nuanță
Și niciodată nu se irosește…
Oferă-mi puținul
Oferă-mi un zâmbet sincer
Iar în schimb vei primi o mângâiere
Și un colț edenic de cer
În zilele triste când te adapi cu fiere
Îndreaptă-ți privirea către o floare
Și vei simți gustul de miere
Știu… cât te doare!
Oferă-ți un răgaz din tumultul agonic
Sunt ochi ce te privesc cu jind
Cuvinte aurite și nu un discurs laconic
Te-ar mai mângâia, pe tine cel suferind!
Lasă un răspuns