Timpule…

Judecata timpului

Poți măsura timpul

Sau el te măsoară?

În ceasuri, luni sau anotimpuri

A câta oară…?

Ai simțit cum ești captiv

În  clepsidra ce  te cerne

Subtil și relativ

Nu vei putea discerne

Decât în oglindă

Trecera vremii ce așterne

Bătrânețea suferindă…

Lui Eminescu…

S-a născut din strălucirea unei stele

Și-a coborât din cer în paradisul românesc

Alegând să poarte  crucea-n vremuri grele

Jertfindu-se  ca toți cei care țara își iubesc.

.

Iubirea de țară a inscripționat-o în vers

Vroia ca românitatea să își făurească visul

Mintea lui dumnezeiască ar cuprinde un univers

Căci asemeni lui nu-i altul care să-i întreacă scrisul…

.

Domnul soarelui răsare peste neamul românesc

Cel care,   de multă vreme suferă a veniticilor prigoană

Fii patriei vor duce lupta purtând sceptrul EMINESC

Și-n a lor martiriu sfânt pe veci vor purta coroană…

.

Domnul Eminescu,  domnul poeziei sacre

Își va revărsa lumina peste țară, peste neamul

Care din iubire pură va dori ca să-l consacre

Împotriva celor care dinadins îi poartă blamul…

Eminescu ne veghează

Raza de lumină pură care a străpuns eterul

Dăinuiește în veșnicie fiindcă s-a născut un zeu

Pe pământ pentru o vreme , dar s-a înălțat cu cerul

Când a sale scrieri sfinte au ajuns la apogeu…

.

Cercul limitat lumesc l-a ținut captiv o vreme

Prea mult i s-a dat să știe ce înseamnă suferința

Pentru neamul lui cel care … lovit de atâtea blesteme

A luptat și s-a jertfit să-i  câștige biruința…

.

Eminescu e  pretutindeni, umbra lui e atât de  vie

Veghind peste a țării suflet,  încolțită  de hiene

Va fi veșnicul luceafăr ce o să poarte în făclie

Lumina românității peste vitregita vreme…

Fericirea este în noi

Degeaba tot privești spre orizont

Că zarea se îndepărtează cu cât speri

Și-n cale se va ridica un mastodont

Rătăcind te vei îndrepta spre ieri…

.

Privește înlăuntrul tău și aprinde

Licărul armoniei dulci  ce așteaptă

Să îți mângâie pleoaple suferinde

Vezi lumina? Către tine se îndreaptă!

.

Fericirea n-o poți găsi la distanță

Nu ți-o oferă nimeni  în interior trăiește

Nu are gust sau miros și nici nuanță

Și niciodată nu se irosește…

Oferă-mi puținul

Oferă-mi un zâmbet sincer

Iar în schimb vei primi o mângâiere

Și un colț edenic de cer

În zilele triste când te adapi cu fiere

Îndreaptă-ți  privirea către o floare

Și vei simți gustul de miere

Știu… cât te doare!

Oferă-ți un răgaz din tumultul agonic

Sunt ochi ce te privesc  cu jind

Cuvinte aurite  și nu un discurs laconic

Te-ar mai mângâia, pe tine cel suferind!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*