Cernăuţi, 28 iunie 1940…

În timpul sovietizării şi comunizării plaiurilor voievodale, puterea stalinistă a realizat în viaţă  chemarea „Internaţionalei”: „Sfârşiţi odată cu trecutul negru!”. Sub securea dezmăţului bolşevic al primului stat socialist din lume au căzut nu numai închipuiţii „duşmani ai poporului”, dar şi nevinovatele monumente, ridicate în perioada interbelică, în oraşele şi satele din ţinut.

„Eliberatorii” vor distruge: monumentul din satul Boian, actualul raion Noua Suliţă, înălţat în 1936, în memoria locuitorilor căzuţi pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial; bustul istoricului Dimitrie Onciul (1856-1923), instalat în municipiul Cernăuţi, la 1928,  fost Preşedinte al Academiei Române în perioada anilor 1920-1923; Monumentul Unirii, dezvelit în ziua de 11 noiembrie 1924, în Piaţa Unirii (azi Piaţa Centrală) din oraşul Cernăuţi. În 1940, pe postamentul Monumentului Unirii a fost amplasată „Steaua Roşie”. La 1951, „Steaua Roşie” va fi înlocuită cu un Obelisc sovietic, tot de culoare roşie, având o înălţime de 30 de metri, fiind împodobit cu chipul lui Stalin. Mai târziu, în locul Obeliscului a apărut statuia lui Lenin, demontată la 1992; Placa comemorativă Mihai Eminescu, instalată pe peretele fostei şcoli greco-orientale la 30 iunie 1939, cu inscripţia: „Omagiu geniului gândirii şi simţirii româneşti Mihai Eminescu, elev al acestei şcoale în anii 1859-1861. Învăţătorii municipiului Cernăuţi”; bustul cărturarului Dimitrie Cantemir, înălţat la 1935, în localitatea Cozmeni (azi Chiţmani); Troiţa din suburbia Roşa-Stânca  a oraşului Cernăuţi, sfinţită la 19 iunie 1937, în memoria locuitorilor căzuţi în Primul Război Mondial; bustul poetului Ştefan Octavian Iosif (1875-1913), membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, dezvelit la 4 decembrie 1921, în oraşul Hotin. Lui îi aparţin rândurile: „Cu-al nostru sânge-am scris al nostru nume/ În cartea gloriosului trecut:/ Şi mulţi duşmani ar vrea să ne sugrume,/ Dar până când mai stau Carpaţii scut./ Acel ce ne va şterge de pe lume/ Să ştie toţi că încă nu-i născut!”; Monumentul din oraşul Storojineţ, inaugurat la 3 iunie 1936, închinat memoriei locuitorilor căzuţi în Primul Război Mondial.

Aceste însemne comemorative, ca şi multe altele încă necunoscute, erau pentru dictatura stalinistă, instaurată în ţinutul mioritic, „o mărturie a trecutului burghezo-moşieresc”. Actuala regiune Cernăuţi va fi împânzită de „chipurile dragi” ale lui Lenin şi Stalin, care vor „împodobi”  meleagurile carpatine mai bine de jumătate de secol.

Pe data de 13 septembrie 1940, biroul comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei a adoptat hotărârea „Despre totalurile alegerilor asesorilor populari”, în care se menţiona că „alegerile asesorilor populari au decurs într-o atmosferă de înalt avânt politico-ideologic, cu participarea activă a maselor”. Datorită „muncii de lămurire, depuse în mijlocul populaţiei, locuitorii au luat parte activă la discutarea candidaturilor şi la alegerile asesorilor populari”. În cadrul judecătoriilor sovietice din ţinut vor fi introduşi „cei mai buni reprezentanţi ai întreprinderilor şi localităţilor”. În total, în  „regiune au fost aleşi 1.744 de oameni, dintre care 453 de muncitori, 983 de ţărani, 308 funcţionari”. În numărul lor au intrat „351 de femei, 908 ucraineni, 129 de ruşi, 358 de moldoveni”. Această cohortă de asesori populari, împreună cu tagma judecătorilor stalinişti, vor decide soarta miilor de deţinuţi politici din actuala regiune Cernăuţi, în primul an de dictatură sovietică. Pe conştiinţa lor rămân sentinţele pronunţate în localurile judecătoriilor bolşevice în acea perioadă tragică din istoria plaiului mioritic. Conform informaţiilor păstrate în documentele de arhivă, în vara anului 1940 (28 iunie – 31 august) au fost arestaţi, anchetaţi şi trimişi în gulagurile Siberiei peste 200 de „duşmani ai poporului” de origine română.

Îngroziţi de fărădelegile „eliberatorilor”, băştinaşii meleagurilor voievodale continuau să părăsească ţinutul „înveşmântat în vremuri grele”. În ziua de 18 septembrie, spre Patria-mamă porneşte ţăranca Margarita Chelba, născută la 1889, în localitatea Vicovu de Sus, azi judeţul Suceava al României, locuitoare a oraşului Cernăuţi, neştiutoare de carte. Dorea să se întoarcă la locul unde a văzut pentru prima dată lumina soarelui, pe moşia gliei străbune, unde ceru-i sobru, cu ţărâna sacră, cu apele mari şi adânci de legende. Dorea să scape de condiţiile grele de prigoană şi teroare permanentă. Nimereşte în mâinile grănicerilor sovietici. Interogatoriile au durat 41 de luni. Pe data de 18 februarie 1944, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. o condamnă la 5 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”. Tot în aceeaşi zi, cu acelaşi gând senin de revenire acasă şi de ieşire din „oceanul de lacrimi al durerii”, se îndreaptă către frontieră Dumitru Franciuc, născut în 1880, în oraşul Siret, fostul judeţ Rădăuţi, poseda studii primare, lemnar. În perioada interbelică s-a stabilit cu traiul în fosta capitală a Bucovinei istorice. Va fi şi el încătuşat de grănicerii din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. Românului întemniţat, acuzat de „activitate de spionaj”, supus nesfârşitelor interogatorii şi torturii, i-a rămas doar „dialogul lăuntric cu inima” sa, obosită de atâta suferinţă şi nedreptate. După un an şi jumătate de chinuri, închide ochii pentru totdeauna la 24 februarie 1942, în închisoarea nr. 4 din localitatea Cistopilsk, Republica Tatarstan, Federaţia Rusă. Prin rugă şi curăţirea lăuntrică s-a îmbrăcat „în veşmântul isihast al cămăşii lui Hristos”.

La 21 septembrie, spre România se îndreaptă surorile Eugenia şi Maria Grincu din Cernăuţi. Prima era născută la 1914, iar a doua, în 1904. Ele, fiicele unui neam eroic, crescute în leagănul doinelor şi legendelor străbune, cu dorul de Ţară permanent aprins în piept şi cu caracterul unui curaj de cremene, nu puteau trăi cu umilinţă, îndurând teroarea bolşevică. Reţinute la graniţă, va primi fiecare câte 5 ani de lagăr, unde vor purta „Crucea lui Hristos”, care înseamnă „Suferinţă, Iubire, Adevăr, Credinţă, Demnitate, Jertfă şi Înviere”. Peste trei zile, în direcţia „ţării din zare” porneşte ţăranca Casandra Balan din Pătrăuţii de Sus, fostul judeţ Storojineţ, născută la 1907, poseda studii primare. Nimereşte în mâinile staliniştilor, fiind privată de libertate pe un termen de 3 ani. Tot trei ani primeşte şi Vasile Baziuc, locuitor al satului Broscăuţii Vechi, acelaşi judeţ, născut şi el în 1907, ţăran, neştiutor de carte, arestat la 29 septembrie. A doua zi este reţinută de grănicerii sovietici muncitoarea Victoria Curpaţca, născută la 1906, în localitatea Darşoneşti, judeţul Suceava al României, neştiutoare de carte, care dorea să se întoarcă la baştină. Întemniţată într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională, fiind prigonită şi persecutată în mod sălbatic, moare pe data de 4 ianuarie 1942.

În vara anului 1940, tânăra Elena Drehuţă, care a venit pe lume în 1920, în localitatea Baineţ, actualul judeţ Suceava, locuitoare a oraşului Cernăuţi, înaintează comisiei sovieto-române o cerere cu rugămintea ca organele sovietice de resort să-i permită să părăsească ţinutul „eliberat” în mod legal. Rugămintea ei a rămas fără răspuns şi fata este nevoită să caute alte mijloace de a trece hotarul instalat de bolşevici. Va fi arestată în ziua de 20 septembrie şi condamnată la 3 ani de detenţie. În România o aşteptau părinţii şi fraţii mai mici, inimile cărora continuau să „plângă în lumina dimineţii sau la ceas de noapte”.

La finele primei luni de toamnă sovietică, Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene şi Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei adoptă hotărârea „Cu privire la stabilirea normelor de folosire a terenurilor agricole de către gospodăriile ţărăneşti din regiunile Akerman şi Cernăuţi”, conform căreia în „judeţele Akerman şi Ismail” fiecare gospodărie ţărănească avea dreptul să aibă în folosinţă proprie până la „20 hectare de pământ, în „ judeţele Cernăuţi şi Storojineţ” – până la 10 hectare, iar în „judeţul Hotin” – până la 7 hectare de pământ. În continuare, în hotărârea adoptată se menţiona că surplusurile de pământ care vor depăşi normele indicate, vor trece în posesia unui fond special, „pentru împroprietărirea ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin”. În aşa mod, puterea sovietică a decis să traducă în viaţă lozinca orânduirii bolşevice de ajutorare a „celor obidiţi”. Mai bine zis, împroprietărirea cu pământ a ţăranilor se făcea pe contul ţăranilor.

Pe data de 12 octombrie 1940, secţia de agricultură a comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei a emis informaţia despre finalizarea muncii de împroprietărire a ţăranilor nevoiaşi, în care se sublinia că în cele 16 raioane existente la acea vreme (Chiţmani, Briceni, Zastavna, Noua Suliţă, Sadagura, Hotin, Hliboca, Cosmin, Storojineţ, Secureni, Lipcani, Vaşcăuţi, Chelmenţi, Vijniţa, Herţa, Putila), unde activau 378 de consilii săteşti, se aflau 1.503 de gospodării ţărăneşti, care nu aveau pământ, 20.031 – cu pământ puţin, cărora li s-a dat în folosinţă 15.354 hectare de terenuri arabile, 716 hectare de pădure. E necesar de a menţiona faptul că în cele 26 de consilii săteşti, constituite în raionul Herţa, puterea sovietică a descoperit numai o singură gospodărie ţărănească, care nu avea pământ. Aceasta înseamnă că în materialul „Timp al marilor primeniri” din 1987, consacrat jubileului de 550 de ani de la prima atestare documentară a orăşelului Herţa, nu s-a reflectat adevărul. Reiese că în fostul Ţinut al Herţei nu erau „obidiţi”. Academicianul Iuri N. Afanasiev sublinia: „Falsificând trecutul, deformând conştiinţa şi consolidând o serie de mituri, istoria, ca şi organele de represiune, a distrus şi a constrâns; ea nu numai a avut de suferit, ci şi a contribuit direct la impunerea suferinţei”.

Odată cu primirea în folosinţă a terenurilor agricole, gospodăriile ţărăneşti din actuala regiune Cernăuţi vor fi supuse sistemului de cote obligatorii de livrare a cerealelor către stat. Acest sistem a fost transformat de către organele staliniste de represalii într-un instrument de ruinare şi distrugere a gospodăriilor ţărăneşti. Cota avea rol persecutoriu datorită măsurilor drastice, aplicate asupra gospodăriilor ţărăneşti în cazul neachitării obligaţiilor în natură, în termenul prevăzut de lege. Astfel, la şedinţa comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei din 22 octombrie 1940 s-a semnalat faptul că satele Culiceni, Ţânteni, Molniţa, Beceşti, Lucoviţa, Slobozia şi Buda Mică nu îndeplinesc planurile de predare către stat a cotelor obligatorii de cereale. Conducerea organizaţiei raionale de partid i-a însărcinat pe preşedinţii consiliilor săteşti să mobilizeze activul amintitelor localităţi la luptă „cu acţiunile antistatale ale chiaburilor pentru a îndeplini planul de livrare a cerealelor până la data de 26 octombrie 1940”. Conform indicaţiilor primite, activiştii de partid şi comsomoliştii au tăbărât în casele locuitorilor, scoţând din poduri ultimul grăunte.

Batjocura şi samavolniciile „eliberatorilor” au născut proteste în rândurile românilor din Ţinutul Herţa. Ţăranii din satul Culiceni, fostul judeţ Dorohoi, Nicolae Chiţan, Constantin Chiţan şi Pintilei Andrieş „au protestat împotriva ridicării ultimului grăunte de către reprezentanţii organelor locale ale puterii de stat, motivând că au copii, care vor muri de foame fără de bucăţica de mămăliguţă ce li se ia cu forţa de la gură”. Toţi vor fi arestaţi de către organele sovietice de represalii în luna octombrie 1940, fiind acuzaţi de „agitaţie antisovietică”. Lui Nicolae Chiţan, în vârstă de 43 de ani, i-a rămas acasă soţia cu trei copilaşi. Pintilei Andrieş, la cei 37 de ani ai săi, a lăsat în pragul casei soţia cu trei copii minori. Constantin Chiţan, care avea numai 35 de ani, şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la soţie şi de la fiică, fiindcă a rămas să-şi doarmă somnul veşnic în pământurile străine ale Uralului.

Trecerea băştinaşilor din actuala regiune Cernăuţi peste linia de demarcaţie, trasată de sovietici la finele cireşarului, în toamna anului 1940 capătă un pronunţat caracter de masă. Bunăoară, în noaptea de 13 spre 14 octombrie, 17 tineri din Ţinutul Herţa au trecut în România. Acest fapt este dovedit de mărturiile lui Gheorghe Muraru din localitatea Bănceni, fostul judeţ Dorohoi, născut la 1922, cu studii primare, care s-a aflat în grupul românilor. Pe data de 13 octombrie, spre Patria istorică pornesc Gheorghe, Vasile şi Verona Avasâlchi din satul Godineşti, acelaşi judeţ. Primul era născut în 1918, al doilea – în 1921, iar ultima – la 1920. Peste cinci zile, în noaptea de 18 spre 19 octombrie, în direcţia frontierei apucă drumul 14 tineri, în componenţa cărora se aflau şase fete. Despre acest caz s-a aflat datorită relatărilor lui Dumitru Budeanu din Mogoşeşti, născut la 1916, cu studii primare. La 27 octombrie, către Ţara strămoşilor săi, pe care o iubeau cu toate fibrele sufletului omenesc, cu fiecare globulă de sânge, se îndreaptă alt grup de tineri din localităţile herţene, alcătuit din 8 persoane. În numărul lor vor intra: Ilie Amariţei, de 21 de ani, din localitatea Ştreanga, poseda studii primare; Vasile Andronic, născut la 1921; Ion Mihai, în vârstă de 21 de ani; Toader Bilic, născut în 1920; Toader Olaru, avea 20 de ani. Toţi patru au venit pe lume în pitorescul sat Horbova şi toţi posedau studii medii incomplete. Tot în Horbova erau născuţi Ion Ilie, în vârstă de 33 de ani, neştiutor de carte, şi Mihai Sarencu, un tânăr de 20 de ani, poseda studii primare. Cel de-al optulea, Ilie Romaniuc, a văzut lumina zilei la 1921, în localitatea Cotu-Boian (Boianivka), azi raionul Noua Suliţă, absolvent al şcolii primare.

În aceeaşi toamnă cu doina codrului de aramă, un grup de locuitori din satele Ostriţa, raionul Herţa, Ostriţa-Mahala, raionul Noua Suliţă, şi din suburbia oraşului Cernăuţi – Horecea Urbană, constituind peste 2.000 de oameni, a planificat trecerea în masă a frontierei sovieto-române. Născuţi în distinse familii de răzeşi bucovineni, crescuţi într-o atmosferă de tradiţii şi morală creştină, cu marele dor de libertate permanent în inimi, vrednicii fii ai neamului străbun nu se puteau împăca, asemenea semeţelor piscuri ale Carpaţilor milenari, cu situaţia de teroare bolşevică, instaurată în ţinut. Organizatorii acestei acţiuni au fost Grigore Medvidi, Ion Mihăilescu, Ştefan Ghiba, Florea Ghiba, Pavel Purici, Vasile Nicolaevici, Nistor Spindeac, Mihai Spindeac, Toader Budnic, Toader Predii, Grigore Guluţan, Dumitru Iutiş, Gheorghe Mihailiuc, Ion Toderean, Iacob Raţă, Nistor Florea, Ştefan Florea, Gheorghe Carp, Sain Guluţan, Toader Doroş, Gheorghe Ciubotaru, Ştefan Voronca, Ilie Voronca, Ion Ungureanu, Vasile Ungureanu, Ilie Constanciuc, Constantin Raţă.

Conform informaţiilor intrate în posesia Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, se poate menţiona că în toamna anului 1940, cu aceleaşi gânduri senine de a trece în România şi de a scăpa de „marea fericire” adusă de la Kremlin, trăiau şi numeroşi ucraineni. Drept argument serveşte raportul din 30 octombrie 1940 al organizaţiei raionale de partid din Herţa, adresat comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în care se relata: „În zona de frontieră de 800 de metri e foarte complicat să aduni porumbul, cartofii şi alte culturi târzii. Chiar strângerea roadei în mod colectiv întâmpină mari greutăţi. Astfel, în ziua de 25 octombrie, din grupul ţăranilor satului Tureatca, folosiţi la adunarea porumbului, au ieşit trei oameni şi au rupt-o la fugă spre frontieră. Unul dintre ei a fost ucis, altul, fiind rănit, a reuşit să treacă şi a nimerit în braţele grănicerilor români. O femeie, care era a treia, este reţinută. Ţăranii, care priveau, au început să discute cu grănicerii români”.

Locuitorii satului Tureatca sunt ucraineni. Totodată, în seara zilei de 17 noiembrie, un grup de locuitori din actuala regiune Cernăuţi, constituind peste 80 de oameni, majoritatea fiind de origine ucraineană, au trecut frontiera lângă localitatea Proboteşti din raionul Herţa. Ajungând pe teritoriul României, au desfăşurat Tricolorul, apucând drumul în direcţia oraşului Dorohoi. În componenţa acestui grup de oameni de diferite naţionalităţi, dornici de libertate, s-a aflat şi ţăranul cu studii primare, Gheorghe Ostafe, născut în 1909, în satul Godineşti, fostul Ţinut al Herţei.

În ultima lună de toamnă, sovieticii au intensificat acţiunile lor în direcţia consolidării puterii staliniste pe meleagurile carpatine, pline de dor şi suferinţe. Astfel, pe data de 12 noiembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene a adoptat Decretul „Cu privire la lichidarea judeţelor şi constituirea raioanelor în regiunea Cernăuţi”, în baza căruia în ţinutul „eliberat” îşi vor înceta existenţa fostele judeţe ale României şi în locul lor vor apărea 14 raioane: Vaşcăuţi, Vijniţa, Herţa, Hliboca, Zastavna, Chelmenţi, Chiţmani, Noua Suliţă, Putila, Sadagura, Secureni, Storojineţ, Hotin şi Cernăuţi. Totodată, conform acestui Decret, oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Hotin vor căpăta statut de oraşe de subordonare regională. Trebuie indicat faptul că raionul Cernăuţi apare în unele documente sovietice locale şi cu denumirea „raionul Cosmin”.

Tot în aceeaşi zi a fost emis Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene „Despre alegerile deputaţilor în Sovietul Suprem al R.S.S.U. din partea regiunilor Cernăuţi şi Akerman”, în care se menţiona că alegerile deputaţilor în Sovietul Suprem al R.S.S. Ucrainene vor avea loc pe data de 12 ianuarie 1941, iar campania electorală pentru viitoarele alegeri începe la 12 noiembrie 1940.

Pe data de 14 noiembrie, secţia Consiliului orăşenesc Cernăuţi de plasare a oamenilor în câmpul muncii va informa că dintre cei 5.658 de şomeri, înregistraţi în listele secţiei amintite, au fost angajaţi în diverse ramuri ale economiei oraşului 5.086 de cernăuţeni. În numărul lor au intrat „muncitori calificaţi, precum şi reprezentanţi ai intelectualităţii truditoare”.

În ziua de 15 noiembrie, conform hotărârii biroului comitetului regional Cernăuţi al Comsomolului Leninist, în şcolile din regiune iau fiinţă organizaţiile pioniereşti. În ţinut începe procesul de primire al elevilor în rândurile pionierilor.

La 17 noiembrie, ziarul „Radianska Bucovyna”, primul număr al căruia a apărut în ziua de 30 iunie 1940, devenind organul comitetelor regional şi orăşenesc Cernăuţi ale Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi al comitetului executiv regional Cernăuţi, relata în paginile sale că dintre cele 32 de şcoli, deschise în raionul Putila,  16 vor funcţiona în localităţile de munte, „unde în trecut n-a existat nicio şcoală”. Gazeta sublinia că „în aceste şcoli vor studia 2.610 copii, ce constituie un număr de elevi de două ori mai mare, decât a fost în timpul boierilor”.

În documentele de statistică, elaborate de organele locale ale puterii staliniste, se sublinia că „au avut loc prefaceri simţitoare în domeniul ocrotirii sănătăţii”. Dictatura bolşevică, chipurile, a înregistrat importante succese în această direcţie, accentuându-se că la data de 25 noiembrie 1940, în regiunea Cernăuţi funcţionau 250 de diferite aşezăminte medicale, iar în perioada interbelică „numai 225 de spitale”.

Pe data de 28 noiembrie 1940 au fost organizate în regiune „şcolile agricole”, care aveau menirea de a pregăti specialişti în domeniul muncii la sate. De exemplu, în „şcoala agricolă” din localitatea Petriceanca, azi raionul Hliboca, vor căpăta cunoştinţe viitorii contabili, zootehnicieni şi medici veterinari. În cea din satul Stăuceni, raionul Hotin, vor studia viitorii tractorişti.

Tot în luna noiembrie a început înaintarea candidaţilor în deputaţi pentru alegerile în Sovietele Supreme ale U.R.S.S. şi R.S.S. Ucrainene. În timpul întâlnirilor cu alegătorii din localităţile ţinutului, erau înaintaţi pentru forurile legislative superioare ale fostului imperiu sovietic „cei mai buni fii ai poporului”. Bunăoară, ţăranii satului Zadobreni (Zadubrivka) din fostul raion Sadagura, l-au înaintat în calitate de candidat în deputaţi pentru Sovietul Suprem al  R.S.S. Ucrainene pe fostul ilegalist, Mykola Pavliuk, iar locuitorii din Cuciurul Mare – pe Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei.

Conform unor date oficiale, la data de 25 noiembrie 1940, în cele 14 raioane din actuala regiune Cernăuţi a Ucrainei locuiau 712.138 de oameni. În fostul raion Sadagura se aflau 57.684 de locuitori, în raionul Zastavna – 52.173, în raionul Cosmin – 45.789, în raionul Putila – 21.832, în fostul raion Vaşcăuţi – 45.961, în raionul Storojineţ – 49.431, în raionul Chiţmani – 55.652, în raionul Vijniţa – 43.612, în raionul Hliboca – 53.765, în raionul Herţa – 35.492, în raionul Hotin – 65.874, în raionul Noua Suliţă – 51.451, în raionul  Chelmenţi – 66.758 şi în raionul Secureni – 66.664 de locuitori. E necesar de a sublinia că după jumătate de secol de dominaţie bolşevică, populaţia raionului românesc Herţa a scăzut cu 5.881 locuitori, având la 1 ianuarie 1992 un număr total de 29.611 oameni. Această reducere e rezultatul politicii de teroare comunistă, promovată pe istoricul plai mioritic.

Prima stradă românească din oraşul Cernăuţi, denumirea căreia a fost schimbată în toamna anului 1940, a devenit strada Iancu Flondor. Această stradă pietonală porneşte de la Piaţa Centrală (fosta Piaţa Unirii) şi se întinde, paralel cu strada Principală  (fosta strada Transilvaniei), până la strada Şevcenko. Istoria ei s-a născut la 1786, când cernăuţeanul Ştefan Hanvac a construit prima casă la începutul străzii. Cu timpul, au apărut alte clădiri, pentru ridicarea cărora proprietarii erau nevoiţi să depună mari eforturi în direcţia valorificării terenului, împresurat cu fagi şi stejari seculari. Astăzi, contemplând minunata privelişte a străzii, ne vine greu să dăm crezare faptului că în urmă cu două veacuri şi jumătate, pe întinderea ei se înălţa către mândul soare un falnic codru, sub poalele căruia trăiau numeroase vieţuitoare ale pământului. La mijlocul străzii se găsea un mare rezervor natural de apă rece şi cristalină, la care veneau să-şi potolească setea eleganţii cerbi şi graţioasele căprioare. De aceea, prima denumire a ei a fost „strada care duce spre pădure”.

La finele secolului XIX, casele mici din lemn au fost înlocuite cu clădiri noi, ridicate din cărămidă, cu două sau trei etaje. Atunci a început pietruirea străzii şi apariţia trotuarelor. Au pornit lucrările de canalizare. În 1896, strada va fi electrificată. Construcţia străzii s-a finalizat în perioada austro-ungară a oraşului Cernăuţi şi ea a primit denumirea „Herrengasse”. În traducere, înseamnă „strada Domnească”. În perioada interbelică, ea a purtat numele unui reprezentant de vază al românilor din Bucovina.

În 1898, la începutul străzii a fost înălţat un impunător edifiu, în care şi-a găsit adăpost în trecut „Clubul amatorilor de cafea”, unde elita cernăuţeană se aduna şi punea în discuţie diverse teme, ce ţineau de viaţa politică, economică, socială şi culturală a fostei capitale a Bucovinei istorice. Există versiunea că oaspete al acestui Club a fost şi cunoscuta scriitoare ucraineană, Lesea Ucrainka, în timpul vizitelor sale la Cernăuţi, fiind invitată de Olga Kobyleanska. Mai târziu, această clădire, o parte a căreia este situată în Piaţa Centrală şi împodobită cu diverse sculpturi şi cu un turn înalt, a devenit sediul direcţiei regionale Cernăuţi a Băncii Naţionale din Ucraina.

În clădirea, unde se află astăzi salonul de rochii de mireasă „Viorica”, construită la 1887, în perioada interbelică se găsea librăria „Eminescu”, iar alături, faimosul magazin de vinuri „Moş Ghiţă”, cu cele mai bune vinuri din Moldova, adunate în carafe pântecoase.

La mijlocul străzii se află Muzeul Etnografic Regional. El este deschis la 1863, fiind unul dintre cele mai vechi muzee din Ucraina. În fondurile lui se păstrează peste 90 mii de diverse exponate, având o însemnătate colosală pentru istoria ţinutului mioritic. Muzeul şi-a găsit adăpost în fosta clădire a Fondului Religios al Bucovinei, care, până la 28 iunie 1940, dispunea de 26 de fabrici şi uzine, posedând 274 mii hectare de pădure. În timpul Primului Război Mondial, în această clădire s-a instalat ştabul generalului rus, Brusilov. Sovieticii au transformat edificiul în sediu al N.K.V.D.-ului stalinist, unde au fost supuşi îngrozitoarelor metode bolşevice de tortură sute de băştinaşi de origine română. La finele anului 1944, aici s-a cuibărit comitetul raional Stalin al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei. În 1955, Muzeul îşi va face apariţia din nou în această clădire monumentală.

Lângă Muzeul Etnografic dăinuie pentru sufletele pline de evlavie ale cernăuţenilor Catedrala Sfântului Duh, construcţia căreia a început în iulie 1844, sub supravegherea inginerului Marin şi a arhitectului vienez, Roplea. La 1860, Catedrala a căpătat înfăţişarea ei de astăzi datorită proiectului lui Iosef Glavka. Catedrala a fost construită timp de 20 de ani şi în iulie 1864, mitropolitul Eugen Hacman a sfinţit-o. Lucrările interioare au continuat până la finele secolului XIX, fiindcă în anii 1892-1896, pictorii din Viena înfrumuseţau pereţii din lăcaşul sfânt. Catedrala este construită în stilul Renaşterii italiene. Turnurile ei au o înălţime de 46 de metri.

Alături de sediul actualului comisariat militar regional, fostele case ale contelui Vasylko, se înalţă Casa Naţională a Polonezilor, construită în 1902, în care şi-au desfăşurat activitatea toate societăţile poloneze, existente până la 28 iunie 1940.

La finele străzii se află Casa Naţională Germană, înălţată la 1910, după proiectul lui Gustav Frici. Clădirea este ridicată în stilul romantismului, cu accente din arhitectura populară germană. Până la perioada de instaurare a puterii staliniste în ţinut, aici se găsea o cafenea şi un restaurant, iar în sala spaţioasă a Casei germane se desfăşurau diverse manifestări cu caracter cultural.

În ziua de 4 iulie 1940, Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, vizitând oraşul Cernăuţi, a măsurat cu pasul fosta stradă Domnească, fiind însoţit de noua conducere a ţinutului „eliberat”, precum şi de unii reprezentanţi ai foştilor ilegalişti. Conducătorul Ucrainei Sovietice, rămânând surprins de frumuseţea acestei străzi, i-a rugat pe ilegalişti să-i dea informaţii suplimentare referitoare la strada în cauză. Acei, care trăiau în inimi cu „venin şi mărăcine”, i-au spus „scumpului conducător” că în perioada interbelică, strada Iancu Flondor a devenit centrul vieţii culturale şi comerciale al istoricului oraş de pe malul bătrânului Prut şi în aceste edificii, împodobite cu diferite sculpturi ale personajelor din mitologia antică, locuiau boierii români. Strada era spălată cu apă şi săpun de două ori pe zi şi ţăranii, dacă doreau să calce pe caldarâmul ei, trebuiau să-şi schimbe încălţămintea plină de noroi. Groaznicul secretar a început să tune şi să arunce fulgere prin nări, ordonându-le „eliberatorilor” să „distrugă cartierele vechi ale oraşului, fiindcă ele erau o mărturie a trecutului burghezo-moşieresc”.

Pe data de 27 noiembrie 1940, conform hotărârii comitetului executiv regional Cernăuţi, denumirea străzii Iancu Flondor a fost schimbată în Olga Kobyleanska. Iarna a ieşit din legendă ca o pasăre măiastră. Fulgii cădeau peste multimilenara glie străbună, acoperind cu albul diafan al cerului mult obositul pământ creştin, văruind acoperişurile caselor din ţinutul de la poale de Carpaţi, accentuând argintul cupolelor lăcaşurilor sfinte din Ţara codrilor de fagi. Gerul a brodat geamurile. Băştinaşii au aprins focul în sobele care oftau după zilele calde ce au trecut. A sosit data de întâi decembrie. În această zi de început de iarnă, ziarul regional „Radianska Bukovyna” menţiona că în pitoreasca localitate Vyjenka, raionul Vijniţa, situată „în inima munţilor Carpaţi”, va fi deschis „primul sanatoriu din Bucovina”, unde vor fi trataţi bolnavii care suferă de tuberculoză. Gazeta relata că pentru funcţionarea sanatoriului, „statul a alocat 175 mii de ruble”. Primii pacienţi, în număr de „75 de oameni”, vor „sosi la 20 decembrie”.

Pe data de 14 decembrie, comitetul regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei a înaintat Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei informaţia „Despre pregătirile în regiune pentru viitoarele alegeri ale deputaţilor în Sovietele Supreme ale U.R.S.S. şi R.S.S.U.”. În ea se sublinia faptul că „în toate raioanele au avut loc consfătuiri ale agitatorilor”, în cadrul cărora a fost pusă în discuţie „munca de agitaţie în rândurile maselor, orientată la pregătirea pentru desfăşurarea viitoarelor alegeri”. Se aducea la cunoştinţa Kievului că această „muncă se desfăşoară sub conducerea comuniştilor, comsomoliştilor şi activiştilor din localităţile ţinutului”. Un rol însemnat în „activitatea menţionată aparţine femeilor”. În regiune au fost „organizate 626 de colective de agitatori”, în componenţa cărora „sunt antrenaţi 14.266 de agitatori, în numărul cărora se află 1.250 de comunişti, 950 de comsomolişti şi 1.652 de femei”. Pentru „studierea Constituţiei Sovietice şi legislaţiei referitoare la alegeri, în localităţile din ţinut au fost create 13.264 de cercuri. Ele întrunesc 420 mii de alegători din numărul total al acestora, care este de 491.161 de oameni”. Pentru conducătorii „colectivelor de agitatori, membrii grupului de lectori din structura comitetului regional de partid, au citit 955 de lecţii”.

Unele lecţii se refereau la tema „Caracteristica partidelor burghezo-naţionaliste care au existat în Bucovina de Nord”. Totodată, se menţiona faptul că „o piedică însemnată în procesul de desfăşurare a muncii de agitaţie în raioanele cu populaţie moldovenească a constituit lipsa literaturii în limba moldovenească, inclusiv a textelor Constituţiilor Uniunii Republicilor Sovietice Socialste şi Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, precum şi a literaturii referitoare la alegeri”. Pentru lichidarea acestor neajunsuri, „gazeta raională din Herţa „Steagul roşu”, care apare în limba moldovenească, a tipărit textele Costituţiilor U.R.S.S. şi R.S.S.U. şi a documentelor referitoare la alegeri, în număr de 20 mii de exemplare”. În aceste raioane „toată documentaţia referitoare la alegeri se publică în limba moldovenească. În ele activează zece brigăzi, în fiecare câte patru oameni din rândurile activului regional, care cunosc limba moldovenească. Brigăzile lucrează sub conducerea comitetului regional de partid”.

Conform informaţiei amintite, în regiunea Cernăuţi, la acea vreme, locuiau 804.245 de persoane, iar numărul alegătorilor era de 491.161 de oameni. În componenţa alegătorilor se aflau 251.818 femei şi 108.124 de tineri cu vârsta între 18 şi 26 de ani. În ţinut au fost create 13 circumscripţii electorale. Nouă circumscripţii erau menite pentru alegerile de deputaţi în Sovietul Suprem al Ucrainei, iar patru, pentru alegerile în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. În rândurile membrilor comisiilor de circumscripţie au intrat „143 de oameni, dintre care 42 de femei, 123 de ucraineni, 8 ruşi, 7 evrei, 2 români şi 3 moldoveni, 60 de muncitori, 30 de funcţionari, 53 de ţărani, 26 de comunişti, 14 comsomolişti”. În regiune vor fi organizate 541 de sectoare de votare. În componenţa comisiilor de sector au fost incluşi „4.668 de oameni, în numărul cărora se găseau 1.541 de femei, 3.508 ucraineni, 212 ruşi, 392 moldoveni, 156 români, 400 evrei, 437 comunişti, 272 comsomolişti, 508 muncitori, 1.074 funcţionari, 3.059 ţărani, 27 meşteşugari şi 966 tineri de la 18  până la 26 de ani”.

Concomitent, în regiune au fost numite 3.080 de persoane de încredere ale candidaţilor în deputaţi pentru alegerile în Sovietele Supreme ale U.R.S.S. şi R.S.S.U. În numărul lor au intrat 538 de femei, 2.344 ucraineni, 146 ruşi, 408 români şi moldoveni, 250 evrei, 32 persoane de alte naţionalităţi, 402 comunişti, 179 comsomolişti, 201 muncitori, 2.057 ţărani, 822 funcţionari şi 636 tineri până la vârsta de 26 ani. 179 de oameni posedau studii superioare, 469 – studii medii şi 2.462 de persoane erau absolvente ale şcolilor primare.

La 18 decembrie, Consiliul Comisarilor Poporului al R.S.S. Ucrainene şi Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei adoptă hotărârea „Despre organizarea sovhozurilor în regiunile Cernăuţi şi Ismail”, conform căreia în regiunea Cernăuţi s-a planificat fondarea a 9 sovhozuri. Câte un sovhoz trebuia să apară în raioanele Zastavna, Herţa, Vijniţa, Hliboca, Putila, Vaşcăuţi şi Storojineţ, iar două – în raionul Chiţmani. În raionul Herţa, „pe terenurile foştilor moşieri Verona, Cerna, Perlojan şi Puiu” (15.973 hectare de pământ), va fi organizat sovhozul pentru recoltarea sfeclei de zahăr; în raionul Storojineţ, sovhozul va funcţiona pe fosta „moşie a lui Flondor” (19.133 hectare), iar în raionul Hliboca, sovhozul va cuprinde „pământurile foştilor moşieri din satele Prosecăreni şi Carapciu” (23.238 hectare de pământ arabil).

În aceeaşi zi a apărut hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene şi a Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei „Despre organizarea staţiilor de maşini şi tractoare în regiunile Cernăuţi şi Ismail”. În cadrul acestor staţii va fi concentrat întregul inventar agricol şi arsenal tehnic, rămas de la „foştii boieri români” şi de la proprietarii de origine germană, care au părăsit ţinutul „eliberat”. Staţiile de maşini şi tractoare vor funcţiona în raioanele Herţa, Sadagura, Hliboca, Vijniţa, Vaşcăuţi, Storojineţ, Chiţmani, Zastavna, Noua Suliţă, Chelmenţi, Secureni, Cernăuţi şi Hotin şi vor prelucra terenurile, incluse în componenţa viitoarelor sovhozuri. Refugiaţii au lăsat în urma lor 357.123 hectare de pământ arabil, care a devenit proprietatea statului sovietic.

Pe data de 7 iulie 2010, comisia de experţi a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, apreciind semnificaţia zilei de 28 iunie 1940, a dat publicităţii următoarele: „28 iunie 1940 este începutul unor drame şi tragerii fără precedent în trecutul nostru istoric. În numele unei pretinse „eliberări” sociale, regimul totalitar comunist, instalat prin forţa baionetelor sovietice, a comis crime abominabile care trebuie făcute publice şi condamnate, iar victimele regimului stalinist trebuie să fie onorate”. Pe parcursul celor şase luni (28 iunie – 31 decembrie) ale anului 1940, în actuala regiune Cernăuţi, organele represive ale dictaturii bolşevice au arestat 1.499 de oameni de diferite naţionalităţi, vârste şi profesii. În numărul lor au intrat 552 de români, 492 de ucraineni, 228 de evrei, 139 de ruşi, 62 de polonezi, zece nemţi, șase unguri, trei slovaci, doi armeni, doi cehi, un bielorus, un bulgar, un lituanian. Osândiţii au fost supuşi la ani mulţi de privare a libertăţii. Formulele de acuzare ale „duşmanilor poporului” erau: „trecerea ilegală a frontierei de stat”, „elemente care prezintă un pericol social”, „tentativă de trecere ilegală a frontierei de stat”, „activitate de spionaj”, „complicitate la trecerea ilegală a frontierei de stat”, „activitate subversivă”, „luptă activă împotriva mişcării revoluţionare”, „trădarea patriei”, „actiuni teroriste”, „agitaţie antisovietică”, „apartenenţă la partidele contrarevoluţionare”, „tentativă de trădare a patriei”, „nedenunţare”. Martirii au apucat drumul Gulagului stalinist, care avea „dimensiuni astronomice”, unde „sclavia este prezentată ca o şcoală a educaţiei” şi domnea „masacrarea, exterminarea omului de către om”.

În oraşul Cernăuţi, fosta capitală a Bucovinei istorice, au fost supuşi persecuţiilor bolşevice 611 de „vinovaţi fără de vină”, în lista cărora se  aflau incluşi 193 români, 149 ucraineni, 147 evrei, 61 ruşi, 41 polonezi, opt nemţi, patru unguri, trei slovaci, doi armeni, un bulgar, un ceh, un lituanian. În raionul Vijniţa, sub securea dezmăţului stalinist al primului stat socialist din lume au căzut 63 de băştinaşi (53 de ucraineni, patru evrei, trei polonezi, doi români şi un rus). În raionul Herţa, „eliberatorii” au arestat şi condamnat la ani grei de temniţă 113 martiri (106 români, patru evrei, doi ucraineni, un rus). În raionul Hliboca, victime ale terorii roşii au devenit 136 de localnici (84 de români, 34 de ucraineni, opt ruşi, șase polonezi, doi evrei şi doi unguri). În raionul Zastavna vor fi nimicite 67 de persoane (35 ucraineni, 16 evrei, 13 români, doi polonezi, un rus). În raionul Chelmenţi sunt descoperite 23 de „elemente reacţionare” (14 ucraineni, patru evrei, patru ruşi, un polonez). În raionul Chiţmani existau 27 de „duşmani ai poporului” (21 de ucraineni, patru evrei, doi români). În raionul Noua Suliţă au căzut în mâinile călăilor bolşevici 75 de băştinaşi (49 oameni de origine română, 18 ucraineni, șase ruşi, doi evrei). În raionul Putila sunt lipsiţi de libertate 51 de locuitori (41 de ucraineni, cinci evrei, patru români şi un rus). În raionul Secureni, organele represive comuniste vor scoate la lumina zilei 34 de „elemente care prezintă un pericol social” (16 ucraineni, zece ruşi, șase evrei, doi români). În raionul Storojineţ, fărădelegilor orânduirii socialiste sunt supuse 150 de persoane (86 români, 44 ucraineni, opt polonezi, șase evrei, trei ruşi, doi nemţi, un bielorus). În raionul Hotin vor fi sacrificaţi de către puterea sovietică 149 de oameni (65 de ucraineni, 43 de ruşi, 28 de evrei, 11 băştinaşi de origine română, un ceh şi un polonez).

Prin crimele comise în a doua jumătate a anului 1940, dictatura stalinistă a început să scrie cea mai sângeroasă pagină din istoria multiseculară a meleagurilor voievodale. În ţinutul mioritic a apărut imaginea omului sovietic, care avea menirea să-l distrugă pe omul băştinaş.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*