O carte de referință: Puterea umbrei (1)

– Istorii din lumea informațiilor secrete de la Ceaușescu la Băsescu –

Sfârșitul anului 2019 ne aduce în atenție, în plan cultural și istoriografic mai ales, o lucrare de referință, o lucrare document a cărei valoare se va amplifica în anii ce vor veni. Lucrarea pe care v-o propunem are un titlu sugestiv: Puterea Umbrei. Istorii din lumea informațiilor secrete de la Ceaușescu la Băsescu. Cel care se află la baza acestei lucrări nu este altul decât generalul în rezervă Aurel Rogojan, depozitarul atâtor taine, într-un dialog, mai degrabă interviu, cu jurnalistul Dan Andronic. Cu 20 de ani în urmă, apărea la Editura „Ion Cristoiu”, lucrarea unui alt ofițer din structurile securității, colonelul Cristian Troncotă, o lucrare ce poartă titlul Istoria serviciilor secrete românești de la Cuza la Ceaușescu. Cartea pe care o prezentăm este, am putea spune, o continuare a demersului început de d-l Cristian Troncotă, și care întregește o temă, dar cu unele diferențe considerabile. Diferențele constau în faptul că personajele lucrării d-lui Cristian Troncotă, în marea lor majoritate, trecuseră de mult în lumea drepților, iar autorul ne pune la dispoziție o serie întreagă de evenimente ale istoriei naționale nu trăite de domnia sa, ci scoase din arhive și apoi prezentate publicului larg interesat de istoria națională și, mai ales, de această latură a serviciilor secrete cu umbrele și luminile ei.

Domnul general Aurel Rogojan, și domnia sa profesor, dar mai întâi cadru activ în rețelele de informații și contrainformații ale structurii statului român începând cu debutul său profesional de la finele anilor ’60, a devenit un profesionist în domeniu și un As al serviciilor secrete românești. Și nici nu putea să fie altfel atât timp cât 15 ani a stat lângă un alt As discret, tăcut și devotat națiunii române, Generalul Iulian Vlad, de la care a învățat, a învățat și iar a învățat. D-l general Aurel Rogojan ne dezvăluie o lume pe care nu doar că a cunoscut-o personal, în cea mai mare parte, și în care a trăit cam toată viața, dar pe care ne-o prezintă și nouă cu împlinirile și neîmplinirile ei. Diferența e că din această lume, pe care domnia sa o știe, anumite secvențe le-am cunoscut și noi, prin intermediul televizorului și al radioului, al presei, dar care nu reflectă aceeași imagine cu cea care ne este prezentată de d-l general. În presă, culisele nu se văd și nici la școală nu se predau.

D-l general Aurel Rogojan ne pune la dispoziție date și informații certe despre persoane, unele de la cel mai înalt nivel politic și de comandă care au hotărât destinele țării și neamului nostru, de la Ceaușescu și până în anul 2015. Unele momente, pentru o mai corectă înțelegere, coboară în timp, la momentul cheie, 23 august 1944. Cum și în ce fel au slujit sau nu interesele naționale cei prezentați în această lucrare, va trebui să descoperiți citind cartea. După ce veți lectura această capodoperă memorialistică nu veți ezita (în ceea ce-i privește pe unii dintre protagoniști, nu puțini la număr, unii contemporani cu noi), să-i doriți în locul lui Bastus care este pus de către Gerula să mărturisească, în fața mamei sale, Prisosta, și a obștii întregi, trădarea mârșavă pe care a comis-o față de țară și neam (filmul Columna). Cu toate că lucrarea domnului general Aurel Rogojan seamănă cu precedenta, în dialog cu generalul Iulian Vlad (Iulian N. VladConfesiuni pentru istorie), există diferențe semnificative în cadrul structurării, dar, mai ales, al perioadelor de timp abordate.

Volumul despre care dorim să facem unele precizări este extrem de valoros nu doar pentru istorici și jurnaliști, ci și pentru cei care doresc să fie informați pe această temă, a culiselor, a oamenilor din umbră care au fost angrenați în structurile de forță ale statului și care și-au făcut sau nu și-au făcut datoria față de națiunea română. În ceea ce ne privește, lucrarea este deosebit de importantă pentru că ne lămurește asupra unor fapte, pentru noi incerte, ne completează unele cunoștințe anterior dobândite, dar ne răspunde și la unele întrebări mai vechi, iar despre aceste aspecte vom face cuvenitele precizări.

Mai întâi de toate menționăm că lucrarea este prefațată de jurnalistul Ion Cristoiu, un bun cunoscător al fenomenului în sine prin tot ce a scris pe această temă, în ultimii 25 de ani. Apoi, „O explicație necesară“ ne oferă jurnalistul Dan Andronic, cu privire la lucrare, dar și la interlocutor, la necesitatea editării unei asemenea lucrări, de proporții… biblice (720 de pagini, format academic), în peisajul publicistic tematic, actual. Cu toate că nerăbdarea jurnalistului este vădită și firească în a cunoaște cât mai multe date concrete despre personaje contemporane nouă, tuturor, de la un om de o asemenea anvergură, d-l general Aurel Rogojan pornește la drum cu momentul 23 august 1944, în mod logic, iar de la acest punct începe să se clădească o istorie a structurii informative pe care o vom desluși mai bine, din perspectiva ucenicului, a profesionistului și, apoi, a dascălului, până în zilele noastre, atât cât ne este permis. Ulterior, studierea arhivelor (cât va mai rămâne din ele), pentru cei ce se vor încumeta să scoată la lumină și alte evenimente, vor completa, la rândul lor, spusele d-lui general. Această plăcere, a descoperirii unor temelii informative, postbelice, aparține exclusiv cititorului, adică dumneavoastră. Veți întâlni ori reîntâlni nume cunoscute ale începutului de drum, în genere, după 23 august 1944, care au hotărât destinele întregii națiuni române, sub comanda ocupantului sovietic. D-l general Aurel Rogojan definește foarte bine personajele impuse de ocupantul sovietic pe scena direcțiilor centrale ca fiind „figuri de criminali notorii“ (p. 67).

Bineînțeles că discuția nu putea să nu alunece pe un tărâm atât de speculat și incriminat azi, și anume semitismul și antisemitismul. La una dintre întrebările cu oarecare tentă tendențioasă ale jurnalistului, d-l general Aurel Rogojan arată foarte clar care era ponderea semiților (iudeilor) în structurile de conducere după 1945: „de 900 de ori peste procentajul reprezentat de ei în populația României“ (p. 74). Ne întrebăm, pe bună dreptate, din 22 decembrie 1989 și până azi, care a fost și este procentajul de iudei și alte minorități și cine îi susține? Dar, în următorul aliniat vine cu o precizare foarte importantă, din care rezultă profesionalismul acestora în materie de spionaj și contraspionaj, afirmând că „ofițerii de securitate români…, meseria adevărată în materie de spionaj și contraspionaj, țin să subliniez, au deprins-o de la șefii evrei“, aceștia fiind școliți în Rusia sovietică (și veți vedea cum), stat care în materie de spionaj și servicii secrete are o lungă și bogată experiență. Și nu e de mirare atâta timp cât serviciile de informații sovietice au dat, pe această direcție, un nume greu de egalat, Richard Sorge, numărul 1 în spionajul mondial, în toate timpurile.

Iarăși, foarte important, ne este prezentat jaful pe care l-a comis ocupantul sovietic doar în ceea ce privește dosarele muncii de informații desfășurate de români, pe spațiul sovietic, în epoca interbelică: „Circa 200.000 de dosare au fost duse la Moscova“ în acea vreme. Precizarea făcută de d-l general este mai mult decât edificatoare atunci când spune că „au operat sistematic, la Armată, la Externe, la Arhivele ministerelor care aveau tangență cu bogățiile subsolului, ca să știe cât mai exact pe ce pot conta“ (p. 77). Investitorii „strategici“ de azi – impuși sau aduși din afară de politicienii noștri indolenți –, în ceea ce privește  bogățiile solului și subsolului României, a activelor țării, nu fac la fel, dar într-un spirit „democratic“? Și vrem să completăm acest aspect al jafului rusesc în genere, precizând faptul că Țările Române (România din anul 1862), au cunoscut nu mai puțin de 12 invazii rusești până la retragerea sovietică din iunie-iulie 1958. Arhive întregi, bunuri importante și valoroase ale Țărilor Române au luat drumul Rusiei, în toate timpurile, de când îi avem vecini pe ruși.

Un subcapitol interesant este dedicat fostului rege Mihai I. Sunt precizări care ne completează un tablou deja bine și obiectiv creionat despre fostul suveran al României, care, după eroarea catastrofală, politică și militară de la 23 august, realizează o înțelegere cu autoritățile comuniste. Propaganda de susținere publică, oficială, a fostului monarh, după 1989, din partea multor cercuri interesate și elitiste (elite vulpi, cum le numește un reputat sociolog român), din partea unor politicieni de duzină, și ei interesați, a depășit de mult și cu mult derizoriul. De altfel, subcapitolul este numit „renta regală“ (p. 464).

Nu este uitat din acest volum, și nu se putea uita, figura exemplară, legendară a mareșalului Ion Antonescu, salvatorul Patriei în 1940, astăzi stigmatizat de „democrații“ de serviciu din interese politice meschine. Rolul jucat de acesta în salvarea multor sute de mii de iudei; recunoștința statului Israel, la un moment dat, față de memoria acestuia chiar în Israel (p. 179); implicarea mareșalului în găsirea unei soluții extreme, în Occident, în cazul în care țara va fi ocupată de Rusia sovietică (anticipată de mareșal după dezastrul de la Stalingrad), toate acestea sunt prezentate de d-l general pe scurt, pe înțelesul tuturor celor care doresc să se lămurească și să ignore în viitor informația „oficială“, în genere subiectivă/părtinitoare și, mai ales, ocultă atunci când, cu precădere, subiectul este unul major pentru națiunea română și interesul ei național.

Câteva detalii importante care completează unele aspecte știute și legate direct de Iuliu Maniu și atitudinea sa profund patriotică, … dar în slujba serviciilor secrete britanice, sunt descrise la p. 341 și nu sunt deloc de neglijat.

Unele aspecte ale lucrării în cauză se raportează la viața de familie a piciului/copilului Aurel Rogojan, care se ține de fustele mamei și veți constata ce asemănare izbitoare este între descrierea lui Marin Preda din Moromeții și a domnului general Rogojan, la un anumit moment dat. Nu lipsesc din carte nici detalii haioase din copilărie sau din vremea serviciului. Un exemplu fiind cel în care adolescentului Aurel Rogojan i se întocmește o notă informativă la Beiuș, de către un anume maior Șuster. Tânărul Aurel Rogojan, după recitarea unei poezii din Coșbuc, era considerat instigator, iar autorul poeziei, „numitul George Coșbuc“, urma să fie identificat (p. 309). Ori scena teribilă cu porumbeii din Ambasada României la Praga (p. 681), relatată cu atâta umor. Bineînțeles, nu sunt uitate nici amintirile pline de haz din școala militară, care sunt descrise suculent și frenetic.

Plata datoriei externe a României, anunțată de Nicolae Ceaușescu în martie 1989, a avut un ecou teribil nu doar în plan local, ci și în plan internațional, iar exemplul lui Ceaușescu, al României, nu era de bun augur pentru finanța/oculta mondială, prezentă, după 1989, destul de des în România. Despre finanța mondială Ceaușescu a vorbit deschis la plenara din iulie 1989, arătând cine sunt cu adevărat și care este adevărata lor față. Dar câți l-au înțeles?! Care au fost unele dintre aceste dedesubturi, le veți găsi în lucrarea propusă (p.223) și ce însemna exemplul României, pe această temă, în lume.

Dezvoltarea economiei României sub Nicolae Ceaușescu și pătrunderea pe piețele externe reprezintă un alt subiect detaliat de d-l general și nu este de neglijat pentru că, în acest mod, printr-o lectură atentă și înțelegere obiectivă se observă puterea și forța unei națiuni a cărei industrie și independență economică și politică fuseseră realizate doar în 24 de ani. Starea aceasta de lucruri putea fi continuată și putea fi benefică națiunii române după 1989. Fără a idolatriza o epocă ce ne-a fost impusă, pentru că greșeli, vinovății și erori au fost, și nu puține, trebuie să recunoaștem, obiectiv, că au existat multe realizări și atitudini importante din anii de dinainte de 1989, cu precădere în vremea lui Nicolae Ceaușescu, de care trebuia să profităm din plin. Nicolae Ceaușescu „ne-a fost măcar odată baci/ Şi noi i-am fost măcar o dată turmă“, scria Adrian Păunescu, iar versurile sale sunt pline de adevăr. Realizări asemănătoare obținuseră, pentru națiunile lor, Ramses al II-lea cel Mare (Sese), Ecaterina cea Mare a Rusiei, Mustafa Kemal Atatürk, Gamal Abdel Nasser, Mahatma Gandhi, Golda Meir sau Ariel Sharon ș.a. Și nu facem comparații inutile pentru că, din lecturile avute la dispoziție, și nu puține, precum și din copilăria mea petrecută la țară, în cea mai mare parte, am cunoscut și am aflat și eu, de la bătrâni, cum arăta România înainte de Nicolae Ceaușescu. Relațiile externe ale Securității, dezvoltate cu parteneri străini, interesați în mod direct de acest fapt, datorită profesionalismului desăvârșit al unora dintre ei (generalul Iulian Vlad se distinge în mod special), au fost apreciate la superlativ și în primul rând cele cu China, Pakistan etc. Iar acest subiect este foarte interesant pentru că R.P. Chineză, „la un anumit moment dat a fost un garant al independenței și suveranității României în fața … hegemonismului sovietic“ (p. 362). Nu uită, domnul general Rogojan, nici poziția României vis à vis de China în disputa ei cu sovieticii, o poziție care a fost exprimată foarte clar, fără dubii, în „tezele din aprilie 1964“, din care se desprinde ferm ideea că „nu există și nu poate exista un partid părinte și un partid fiu, partide superioare și partide inferioare“ (p. 405). Iar acest punct de vedere al României în disputa dintre China și U.R.S.S., în anii ’60, China nu l-a uitat.

Sunt evocate unele întâmplări referitoare atât la momentul 1968, anii ’70, dar și la vizitele lui Gorbaciov în România, ale cărui scopuri erau bine definite în ceea ce privește eliminarea lui Ceaușescu din scena politică a lumii. Și, completăm noi, atitudinea Chinei vis à vis de România într-un alt moment crucial, și anume decembrie 1989. În acest scop, Gorbaciov, pentru a-l determina pe Ceaușescu să plece odată, a folosit inclusiv problema Ardealului, atât de mult și permanent agitată de extremismul maghiar și politicienii maghiari în Occident (atunci și acum). În opinia noastră, coroborat și cu unele detalii ale cărții în cauză, extrem de utile, suntem de părere că Mihail Gorbaciov a fost adus la conducerea U.R.S.S. cu scopul de a evita explozia Rusiei sovietice, de jos în sus, dar și pentru redefinirea sferelor de influență. Destructurarea U.R.S.S. trebuia făcută de sus în jos, cu pași mărunți pentru a evita repetarea unui alt Octombrie Roșu. Eforturile lui Gorbaciov, coroborate cu ostilitatea constantă a Occidentului față de România, sunt încununate de succes „printr-o strategie comună sovieto-occidentală, care a izolat România de restul lumii“ (p. 246). Și, totuși, în opinia noastră, după 1989, relația cu Federația Rusă trebuia revizuită în sens pozitiv și menținută în parametri diplomatici acceptabili și avem convingerea fermă că România avea de câștigat cu mult mai mult decât a câștigat prin alianțe și subordonări inutile cu, și în fața Occidentului. Azi, e puțin cam târziu, iar răul e făcut și, din păcate, e continuat cu o rigoare… nemțească.

Așa-zisa negustorie cu „etnici evrei și germani“ este și ea tratată în lucrare și denigrările care au apărut pe această temă la adresa României și a lui Nicolae Ceaușescu, la acel moment, dar și ulterior. Care au fost adevăratele culise, le veți înțelege la momentul oportun (p. 227). O precizare este necesară la acest subiect și anume, să ne reamintim de la cine a pornit și din ce cauză a fost denigrat în Occident Vlad Țepeș, un alt apărător al statalității Țării Românești, a independenței ei, a Bisericii strămoșești și a creștinismului european.

O recenzie de Adrian Gh. Iscru

One Response to O carte de referință: Puterea umbrei (1)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*