Câte foneme există în limba română? (2)

Textul de mai jos consider că este important pentru discuția elementară: Câte și care sunt fonemele limbii române? În momentul de față sunt două sau trei răspunsuri argumentate științific la întrebarea respectivă.

Putem deduce că în limba română există un model ideal de a distinge singularul de plural, atât prin numărul de silabe, cât şi prin alternanţe fonetice totale, dacă se poate deopotrivă consonantice şi vocalice: poartă-porţi, coadă-cozi, carte-cărţi, munte-munţi, frate-fraţi, rangă-răngi. (Se pare că alternanţele vocalice sunt rezervate numai substantivelor feminine: cărţi, răngi, porţi etc. În pluralul feţi de la făt, avem un e etimologic. Nu însă şi în băieţi, chiar dacă nu cunoaştem etimologia băiat-ului…)

La nivelul popular, «ţărănesc», varianta căşi a literarului case dovedeşte cât este de activ acest model, nici pe departe acţiunea sa nefiind încheiată. După cum se vede, acţiunea lui -i afectează numai substantive de genul masculin şi feminin. Dar nu şi substantivele neutre, la care desinenţa -e nu «decade» niciodată la -i. La fel, diftongii care apar de regulă la singular la substantivele feminine, alternând cu o vocală la plural – poartă-porţi, moară-mori etc., la multe substantive neutre apar la plural, alternând cu o vocală de la singular: glonţ-gloanţe, soroc-soroace, moţ-moaţe, rod-roade, bob-boabe etc. Să fie «calitatea» de feminin a formelor de plural cu care se asociază prezenţa diftongilor? În schimb neutrele cu pluralul în -uri păstrează modelul şchiop originar, moştenit din latină : tempus-tempora, timp-timpuri. De menţionat că la aceste substantive înregistrăm o «varianţă silabică» maximă: N+3. Astfel, avem timp(o silabă), tim-puri, tim-pul, tim-pu-ri-le(patru silabe). Dacă ni se îngăduie, numim varianţă silabică faptul că în cursul flexiunii un cuvînt se modifică şi la nivelul silabic, al numărului silabelor din care sunt alcătuite formele sale flexionare. Chiar dacă strict morfologic acest fapt nu pare a fi relevant, el este caracteristic în plan fonologic, contribuind la ceea ce numim empiric a fi sunetul specific al unei limbi, «melodia» acesteia. Dar le putem atribui şi un rol morfologic mai subtil, adică semiotic propriu zis, acestor alternanţe …silabice.

Cât priveşte substantivele care realizează modelul flexionar ideal, ele se regăsesc şi printre neologismele ceva mai …vechi şi mai frecvente: gardă-gărzi, bancă-bănci, şpagă-şpăgi, bară-bări etc.

(E) Flexiunea imparisilabică are avantaje şi dezavantaje. Avantajul principal este că asigură, prin forme redundante, prin diferenţe mari între formele flexionare, transmiterea mai netă, mai sigură, a semnificaţiei gramaticale: coadă-cozi, casă-căşi, bască-băşti etc., forme care mai au comună nu rădăcina, ci primul fonem din cuvînt. Aproape că sunt forme supletive. Dezavantajul este că efortul mnemic, de memorare, este mai mare. Ca şi la formele supletive, frecvenţa decide: dacă frecvenţa este destul de mare, atunci ne putem permite luxul unor forme atât de redundante.

Mai contează un element, puţin luat în seamă: formele redundante – supletive sau alternanţele, îndeosebi cele care însoţesc forme flexionare imparisilabice, sunt incomode pentru cei care învaţă acea limbă, cei care au altă limbă maternă, care îşi însuşesc limba respectivă ca pe o a doua sau a treia limbă… Limba latină avea multe alternanţe silabice. Limbile romanice au abandonat acest sistem care a devenit greoi în măsura în care aceste limbi au ajuns să fie vorbite de alogeni, de vorbitori care aveau altă limbă maternă. Dintre toate limbile romanice, se pare că limba română a păstrat cel mai bine şi chiar a dezvoltat alternanţa silabică ca procedeu semiotic morfologic. Măsura în care o limbă romanică a păstrat asemenea subtilităţi idiomatice din latină credem că reflectă măsura în care latina a fost limba maternă a celor care au răspândit-o şi au conservat-o în provincia romană respectivă.

(F) Interpretăm din perspectiva celor de mai sus câteva forme flexionare mai bizare: bunăoară forma tu te legeni, în raport cu eu mă legăn. Cred că alternanţa g-ğ(gi), în interiorul rădăcinii în poziţie mediană, nu finală(!), provine din obişnuinţa şi preferinţa vorbitorului de a avea o alternanţă totală pentru a marca valoarea morfologică de plural sau persoana a II-a. Palatalizarea lui -n, tu te legăni, este simţită ca insuficientă, iar prezenţa în apropiere a lui g este «speculată», putând astfel obţine marca morfologică convingătoare: alternanţa consonantică g-ğ, totală. Oarecum asemănător, cuvîntul pieptene are două forme de plural: piepteni şi, mai rar şi neliterar, piepţeni. De unde această alternanţă consonantică în interiorul rădăcinii ? Credem că este aceeaşi situaţie ca şi la te legeni: prin alternanţa t-ţ din mijlocul rădăcinii obţinem un plural mai clar. Faptul că forma de singular pieptene nu se pronunţă niciodată piepţene denotă că ne mişcăm numai pe terenul fonologiei, al morfo-foneticii, şi deloc pe al foneticii. La fel în grăunţe, plural de la grăunte. Vocala e nu are «puterea» să-l transforme pe t final în ţ, în munte, frate etc. Nu prezenţei lui -e i se datorează pronunţia grăunţe, ci obişnuinţei de a marca pluralul printr-o alternanţă totală. Aşa explicăm şi forma inţi pentru intri, înregistrată de Puşcariu în Dicţionarul său… Forma inţi respectă probabil şi regula(?) ca verbul să aibă la pers. a II-a indicativ prezent o silabă mai puţin decât infinitivul: cânta-cânţi, plimba-plimbi, mânca-mânci, merge-mergi, ţine-ţii, veni-vii etc. (După ţ nu mai putea să rămână r, succesiunea ţr fiind imposibilă în română.) Dar cel mai impunător este cazul alternanţelor nostrunoştri, vostru-voştri, care uneori afectează un sunet aflat mai aproape de iniţiala cuvîntului decât de finală! Atât e de puternic sentimentul că valoarea morfologică de plural este legată de o alternanţă consonantică totală! Chiar şi atunci când morfemul propriu zis -i se pronunţă plin, întreg. Vezi şi fost-foşti, ăst-ăşti, veste-veşti, gust-guşti etc. (Vezi şi mai jos, cele scrise sub G.)

O ultimă întrebare, poate cea mai importantă: chiar există în limba română o serie de foneme, distincte de celelalte, vestitele consoane palatalizate? Consoana p din patru este altă consoană, alt fonem decât p din piatră sau din lupi? Desigur, contează aspectul fonetic al problemei, dar asupra acestuia nu ne pronunţăm. Aspectul funcţional, fonologic, ne este mai accesibil. Şi propunem câteva observaţii din care încercăm să deducem punctul de vedere al vorbitorului, dacă se poate spune aşa. Al limbii. Şi anume, mai întâi celebra metateză cribit pentru chibrit. Din care se poate deduce că c din chibrit şi c din cribit sunt acelaşi fonem pentru conştiinţa vorbitorului. Mai avem asemenea situaţii? Se pare că da. Mi s-a semnalat din limbajul infantil metateza oicul pentru ochiul. Iar eu însumi am auzit-o pe nepoata mea de doi anişori zicând că pe ea o cheamă Ioana Stochia, în loc, desigur, de Stoica. Aceeaşi concluzie o tragem şi din perechea tărcatTărchilă. În Tărchilă, unde esenţială este păstrarea legăturii de sens, c se păstrează nealterat. Adică c din tărcat şi c din Tărchilă sunt acelaşi fonem. La aceeaşi concluzie ne duce şi cazul lui cneaz, cuvînt împrumutat din slavă, destul de rar folosit, dar care atunci când a devenit mai frecvent şi-a românizat pronunţia prin evitarea lui cn-, grup consonantic greu de reperat în română, devenind chinez. Cei ce au creat această variantă erau încredinţaţi că c din cneaz şi c din chinez sunt sunete(şi foneme) identice. Mai amintim varianta gâci pentru ghici, din cele două forme rezultând că pentru vorbitorii limbii române g din ghici şi g din gâci sunt acelaşi sunet-fonem. Mai avem şi alte situaţii asemănătoare, din care să rezulte însă că limba română distinge pe c din chiar de c din car? Personal, nu am dat peste asemenea argumente.

De vreme ce palatalizarea consoanelor româneşti este un fenomen cu funcţii morfologice atât de evidente, ni se pare straniu să considerăm că c, g, t, d, s ar avea perechi palatalizate în cuvinte ca chior, versus cor, gheară, versus gară, teacă, versus tacă ş.a.m.d., dar nu şi în poziţie finală, cu rol fonologic. Bunăoară am un c, respectiv g palatal la final de cuvînt în unchi, în ochi sau trunchi, în unghi sau renghi. Dar acesta nu este în alternanţă cu un c dur. Căci rac face la plural raci, iar nu rachi. Ce deducem din comparaţia lui robi-robilor-robului cu unchi-unchilorunchiului? Există substantive terminate în b sau m palatalizat la singular, aşa cum cele de mai sus se termină în c sau g palatalizat? Fonemul c(palatal) din unchi se păstrează şi în forma flexionară unchiului. Găsim vreo altă consoană din seria consoanelor palatale cu un comportament asemănător? Cam nu!(Cf. pomi, dar pomului.) Şi asta ce ar putea să însemne? Că singurele consoane palatale autentice sunt c din chior, unchi etc. şi g din unghi, gheară etc? Dar am avut mai sus dovada că c din chibrit este acelaşi fonem cu c din cribit!… Şi atunci?! Ce mai rămâne din ipoteza existenței seriei de consoane palatalizate cu statut de foneme propriu-zise? (Vezi teoria lui Emil Petrovici)

O variantă acceptabilă a teoriei potrivit căreia în română ar funcţiona o serie de consoane palatale ar fi aceea că în limba română e pe cale să se nască o asemenea serie. Natura non facit saltuus. Nici limbajul. Aşa că argumentele invocate în sprijinul acestei teze, a existenței seriei de consoane palatale, pot fi mai corect interpretate pentru a identifica o tendinţă de a se constitui, în viitor, o asemenea serie. Ea este sau a fost pe cale să se nască, dar procesul e departe de a se fi încheiat. Începutul l-au făcut consoanele palatale notate de foneticieni prin k’ şi g’. Ele pot să apară la sfârşitul unor cuvinte la forma de singular, precum ochi, unchi, unghi, renghi, dar celelalte consoane palatalizate, precum b’ din robi, p’ din lupi, r’ din cari etc., nu. Alternanţele b/b’, p/p’ etc., cu rol morfologic în română, nu pot conta decât ca o promisiune, ca un început al unui proces care mai include multe etape. Consoanele k’ şi g’ au mers ceva mai departe pe acest drum, aşa cum am văzut, distribuţia lor fiind mai variată. Adăugăm în acest sens şi situaţia unor verbe ca veghea, urechea, împerechea şi altele, care într-adevăr nu se termină în diftongul -ea, ci în vocala -a, adică sunt de conjugarea I: veghez, urechez, împerechez etc. Verbele de conjugarea a II-a aşadar, precum vedea, părea, se termină aşadar în diftongul -ea, iar nu într-o consoană palatală urmată de -a. Caz în care ar fi trebuit să aparţină aceleiaşi conjugări ca şi veghea. Faptul că vedea şi veghea sunt de conjugări diferite ne spune care este părerea limbii române despre consoanele palatalizate…

Dacă avem însă diftong în vedea şi părea, atunci tot diftong avem şi în deal sau reavăn. Cu alte cuvinte, k’ şi g’ sunt mai avansate în procesul de a se constitui ca foneme distincte de c şi g, în comparaţie cu celelalte consoane pe care unii s-au pripit să le declare palatalizate sau palatale, seria palatalelor etc…

Consoanele considerate că alcătuiesc seria de consoane palatalizate au un comportament deficitar, din punctul de vedere al distribuţiei, fiind supuse unor restricţii necunoscute celorlalte consoane. De exemplu, ele nu pot fi urmate de o consoană, nu pot intra într-un grup consonantic decât ca element final. Ele apar numai la finală de cuvînt, în opoziţie morfologică cu varianta lor dură, sau urmate de o vocală, situaţie în care unii lingvişti consideră că avem de-a face de fapt cu un diftong, ea(ia), ie sau io(eo): beată, viezure, pleosc.

(G) A ţine seama de mărturia involuntară a vorbitorilor mi se pare a fi regula de aur a lingvisticii. Vorbitorul, ca medie a tuturor vorbitorilor, se arată a fi un excelent fonetician, nu numai fonolog. Am în vedere bunăoară soarta sufixului -esc, aflat în alternanţă cu -eşti, -eşte. La aceste cuvinte, de tipul citeşti, ruseşti, este surprinzătoare apariţia lui t palatalizat la forma de plural sau de persoana a doua, unde de regulă t din radical devine ţ : batbaţi, băietbăieţi etc. La fel cum şi c, în cursul flexiunii devine mereu č: saci, culci etc., niciodată c palatalizat. Găsim pe t palatalizat în teacă ori teamă, urmat de un a, dar niciodată nu găsim pe c, g, t, d, s cu pronunţie palatalizată la persoana a II-a sau la plural. Cum se explică acest t palatalizat la sufixul -eşti? Propunem explicaţia următoare: -eşti vine de la -esc + -i, care devine astfel -esci. Prin efectul propagării alternanţei, s devine ş, la fel ca ğ din legeni sau ţ din piepţeni. Forma -eşci este atestată, dacă nu mă înşel. Numai că, să nu uităm, -eşci se pronunţă în fapt -eştşi, căci semiocluziva č este o consoană compozită, alcătuită din t şi ş. Acest lucru se pare că vorbitorii români l-au intuit, l-au auzit foarte corect, căci numai aşa se explică dispariţia prin disimilare a lui ş cel de după t, aflat în pronunţia lui ci. Devenind consoana ultimă din cuvînt, t nu va avea încotro şi va prelua palatalizarea, ceea ce dovedeşte că din punct de vedere fonetic t se putea palataliza ca orice altă consoană la final de cuvînt, fără a deveni ț. Deci, în final, -eşti. În contestaconteşti, avem efectul analogiei cu seria poveste-poveşti, veste-veşti, oaste-oşti, triste-trişti, artiste-artişti, comuniste-comunişti, unde rolul morfo-fonologic principal îl are alternanţa s-ş. Merită a fi consemnată şi această coincidenţă tulburătoare: prezenţa sufix(oid)ului -esc, -eşti atât în flexiunea nominală, cât şi în cea verbală…)

Uneori lui pseudo -i precedat de o consoană îi corespunde un -i certamente semivocalic, precedat de o vocală: femei, vrei, dai, sui etc. Desigur, -i din pomi sau vezi nu este semivocalic, dar statutul de semivocală este probabil genul proxim al speţei bizare a acestui unicat fonetic şi fonologic care este mult discutatul –i final din limba română.

În concluzie, credem că trebuie acceptată existenţa acestui i afonizat, nesilabic, complet atipic, a cărui existenţă şi permanentizare în fonologia limbii române este posibilă datorită faptului că el există numai în paradigmă morfologică, gramaticală, în opoziţie cu -i plenison, îndeosebi la substantive, la nume: pomi, pomii, pomilor, la fel cum i semivocalic din femei se vocalizează şi devine i propriu zis, vocalic, plenison, prin variantele morfologice femeile, femeilor.

La verbe este mai rar realizată această opoziţie. Avem totuşi pe vezi, o silabă, şi pe vezi-ţi(de treabă), unde i din vezi- este plenison. La fel vedeţi, dar vedeţi-vă (de ale voastre)., vă plimbaţi(trei silabe), dar plimbaţi-vă(patru silabe). (Confer şi Văzutu-l-ai?) Dacă vorbitorii limbii române îl mai …ţin minte pe –u din finalul participiilor latineşti şi străromâne, nu e deloc de mirare ca vorbitorii limbii române să ştie, să simtă că în pomi avem un i şi datorită flexiunii pereche codru-codri, dar mai ales codri-codrii. Aşadar, limba română rămâne cu diftongii ei mai departe şi cu acest pseudo i, un i mai ciudat, ca semn nu numai al pluralului, ci şi al nedeterminării: pom-pomul, pomi-pomii.

Trebuie subliniat acest detaliu – semn al nedeterminării, prea puţin luat în seamă în discuţiile despre statutul lui i din pomi. Un fonetician ca Grammont ar fi considerat că opoziţia fonetică pomi-pomii, adică opoziţia pseudo -i final / -i final plenison, sugerează destul de bine diferenţa în plan semantic, dintre nedeterminat şi determinat. În vreme ce opoziţia pom-pomi nu pare a fi în nici un fel legată de diferenţa de sens(gramatical) dintre cele două cuvinte: singular-plural, caracterul vag, din punct de vedere fonetic, al lui -i din pomi se potriveşte cu sensul gramatical exprimat prin absenţa articolului, prin nedeterminare. Subscriem aşadar la ipoteza imaginată de un imaginar Grammont!… O adăugăm ipotezelor de mai sus, cu care nu intră în contradicţie, ci le completează, toate ipotezele concurând, ca o suită de coincidenţe, pentru a produce(şi explica!) împreună originalitatea limbii române în acest punct extrem de important al morfologiei sale. Şi vom conchide că fonemul i în limba română cunoaşte trei variante poziţionale: i din codri sau pomilor, i din femei sau din iarnă şi i din pomi. Ultimul fiind unul din estemele limbii române, din «brandurile» noastre.

Nota bene: Prin expresia variante poziţionale avem în vedere nu numai contextul sintagmatic, ci şi contextul paradigmatic pe care se sprijină existenţa şi funcţionarea lui -i ca morfem atât al pluralului şi al nedeterminării nominale, cât şi al persoanei a II-a.

Post scriptum : Cele de mai sus se sprijină pe ideea că în pronunţia iniţială urşi (două silabe, plural de la urs), vorbitorul are capacitatea de a sesiza caracterul redundant al lui -i final, consecinţă a trecerii lui s la ş, printr-o alternanţă totală. Că după ce a fost rostit sau auzit acest ş, atât Emiţătorul, cât şi Receptorul slăbesc atenţia şi grija cu care îl mai rostesc/aud pe -i final, devenit acesta oareşicât de prisos. Se naşte întrebarea (sau obiecţia) cu privire la durata, răstimpul dintre rostirea lui -ş- şi rostirea lui -i: are timp suficient vorbitorul ca să descopere sau să sesizeze caracterul redundant al lui -i? Eu însumi aş fi tentat să spun că răstimpul avut în vedere este prea scurt pentru ca vorbitorul să-şi facă atâtea socoteli în cap. Dar dacă totuşi nu spun asta este pentru că am avut norocul să trec cândva, nu demult, printr-o experienţă extrem de interesantă: treceam strada Academiei prin dreptul Teatrului Ţăndărică, iar din sens opus traversa o femeie cu un copilaş măricel în braţe. Când am ajuns de ne-am petrecut în mijlocul drumului, femeia a spus «Mai stăm cinci minute», adresându-se, desigur, copilului. Numai că eu mi-am dat seama de asta abia la sfârşitul enunţului, iar iniţial am avut impresia că mi se adresează mie. Primele cinci sunete rostite, m-a-i-s-t…, le-am decodat ca început al cuvîntului maistre, cu care aşadar femeia aceea am crezut că mi se adresează, apelativ care nu mi-e deloc pe plac, ceea ce m-a năpădit de întrebări: de ce mi se adresează astfel o necunoscută? Ce oare din înfăţişarea mea o făcea pe necunoscută să fie atât de familiară cu mine? Nu cumva sunt caraghios în părerea prea bună ce o am, în genere, despre mine, de vreme ce această femeie oarecare, iată, nu se arată prea impresionată de cum arăt îmbrăcat, cum sunt etc. Ţin bine minte că am avut un gând şi pentru Tudor Arghezi, care, într-un text celebru, plachetă sau fabulă, se supăra pe uşurinţa cu care i se spune «maestre» oricui, mâine-poimâine chiar şi măgarului său se va găsi cineva să-i zică maestre… Motiv pentru care per total m-am simţit şi eu aproape jignit de adresarea cu pricina, consolându-mă însă imediat cu ideea, cu evidenţa faptului că biata femeie în mod evident nu ştia cu cine stă de vorbă… Nu mă cunoştea şi nici nu m-a recunoscut, eu şi mai puţin o cunoşteam, deci s-ar putea să exagerez făcându-mi atâtea gânduri, n-am nici o vină, mi-am zis… Din fericire, cum spuneam, enunţul, rostit mai departe, a inclus succesiunea de foneme ă, m, ci, n, ci, m, i, n, u, t, eMai stăm cinci minute! Dar câte minute sau secunde s-au scurs între rostirea lui t şi a acelui ă izbăvitor din mai stăm? Cât ai clipi, este prea mult! Iar eu, în acel răgaz infinitesimal, am avut totuşi timp să mă gândesc, pe rând sau simultan?, la atâtea şi atâtea! E drept, a fost cu viteza gândului…

Sub efectul acestei întâmplări am curajul să propun ipoteza că vorbitorii limbii române au putut sesiza caracterul redundant al lui -i final în momentul când pluralul ursi începe să fie rostit urşi. Cu consecinţele prezentate mai sus. Aproape toate datorate psihologiei noastre ca fiinţe vorbitoare, mecanismelor mentale care ne guvernează comportamentul, inclusiv cel lingvistic.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*