Risipiri…

Și ce folos…

Și ce folos că e afară timp frumos
Când lumea mea e-un loc atât de tenebros
Și-n suflet mi se-așterne lunga iarnă
Și totul are iz de putregai și karmă…?

Și ce folos că soarele azi încălzește cerul
Dacă în inimă simt cum mă arde gerul,
Am risipit rugi în extaz și-n lung delir
Am băut otrava  din micul meu potir?

Și ce folos dacă există raiul pe pământ
Când iadul meu lăuntric mi-a înfrânt
Și ultima iluzie că mi-aș găsi scăpare
Să evadez spre-o lume primitoare?

Și ce folos dacă iubirea încă mai există
Când ochii văd oriunde numai viața tristă,
Un peisajul perpetuu în cenușiul pastelat
Ce-a rezonat cu sufletu-mi neîmpăcat?

Și ce folos că mai există măiastra natură
Când ura maladivă rupe orice legătură,
Când punțile de evadare au treptele lipsă
Creând monștrii cu chipuri de-apocalipsă…?

Și ce folos că soarele azi încălzește cerul
Dacă în inimă simt cum mă arde gerul,
Am risipit rugi în extaz și-n lung delir
Și am băut otrava din micul meu potir?

Și ce folos dacă există raiul pe pământ
Când iadul meu lăuntric mi-a înfrânt
Și ultima iluzie că mi-aș găsi scăpare
Să evadez spre-o lume primitoare?

Și ce folos dacă iubirea încă mai există
Când ochii văd oriunde numai viața tristă,
Un peisajul perpetuu în cenușiul pastelat
Ce-a rezonat cu sufletu-mi neîmpăcat?

Și ce folos că mai există măiastra natură
Când ura maladivă rupe orice legătură,
Când punțile de evadare au treptele lipsă,
Creând monștrii cu chip de apocalipsă

Măiestria lirică 

Nu oricui îi este hărăzit să aştearnă pe hârtie
Versuri migăloase, rime cu talent şi frenezie;
Măiestria lirică nu-i un basm lesne de citit,
Ci este harul iscusinţei poetului dăruit

Cu graţia înnăscută de a versifica frumosul
Fără poticnirea minţii, ci cum îşi află rostul.
Poezia-i rugăciune când este trăită în spirit,
Capodopera iubirii înalţată de geniul lui liric.

Un poet creează versuri inspirat de harul celest,
Meşterind stihuri ritmate prin condei dumnezeiesc
De trubadur cu suflet gingaş, cunoscător al vieţii,
Serafim lipsit de vârstă purtat de valul tinereţii.

Universul s-a născut dintr-o poezie scrisă
Într-o carte unică care a fost apoi deschisă
Celor care din iubire preţuiesc versificarea
Ca pe o epopee sacră, legământ cu neuitarea…

Metamorfozare

Am momente când vreau să mă transform
În fluture, pasăre, insectă sau pește,
Să nu trăiesc prea mult, dar să mă bucur
De zborul ce atinge cerul, sau pribegind prin ape,
Să văd pretutindenei frumusețea naturii
Lipsită  de tristeți și de samavolnicii.
Există fericirea veșnică doar dacă treci de iad,
Dar fluturii nu simt, ei văd doar armonia.
Omului nu îi e dat să guste din veșnicia creației
Supus oropsirii încă din pântecul mamei.
Pentru că rațiunea este pricina multor rele,
Iar necuvântătoarele au nemurirea lor
Peștii respiră sub apă și iubesc viața aventurieră,
Și păsările zboară fără să se prăbușească din cer,
Pot evada oricând spre libertățile extinse
Care nouă, oamenilor, ne sunt interzise.
Mă simt încătușată într-un labirint poros,
Legată cu un lanț ce se desfășoară limitat.
Viața fluturilor este scurtă, aparent pentru noi,
Dar îndeajuns de lungă s-o trăiască intens
Străbătând natura, savurând aromele fericirii.
Lumea lor reală este lipsită de relative constrângeri,
Zburătoarele sunt îngeri diversificați prin regn.
Am visat adesea că am aripi de pasăre sau fluture
Cutreierând deasupra cerului, adulmecând seninul…
Mă visez uneori în deplina libertate de care
Ar trebui să aibă parte neîngrădit și omul.

Mi-e viața plină

Mi-e viața plină cu de toate…
O cupă cu licori amestecate,
Coctailuri cu otrăvuri rafinate
Ce lent ucid pe neașteptate.

Mi-e viața plină de imprevizibil,
Doar ce-i la suprafață este vizibil,
Tortura psihică este un drog oribil,
Cu cât mă strădui, alunec în penibil.

Mi-e plină viața de scene ciudate,
De caractere pline de răutate,
Nu am răbdare când îmi sunt furate
Speranțele născute pentru libertate.

Mi-e viața plină de regrete,
Că n-am fost una dintre fete
Ce n-au știut să se deștepte
Și au ales doar să aștepte…

Nu am iubit decât himere,
Mici pasiuni fugare, efemere,
Închipuiri din vis, halucinații,
Mentale otrăvuri pentru false vibrații.

Lui Enescu

Tu, trubadur efeminat
Ce cânți poetic la vioară,
Destoinic și înflăcărat,
Balada pentru-a mia oară.

Profund, magnetic, inspirat,
Ținând arcușul magistral,
Ți-e scena locul destinat,
Unde ești fără de egal.

Elogios cânți rapsodii
În ritm armonic  de orchestre,
Tandem de-alese simfonii,
Lumină lumii, ești maiestre!

Compozitor de opere,
Ai pus pe muzică poeme,
Lirism de capodopere
Cântat pe minunate teme.

Titan al muzicii măiastre
Încoronat pe veșnicie,
Născut în raiul țării noastre,
Iubit cu mare strășnicie.

Artist romantic și dramatic,
Folcloric și bethovian,
Sonetu-ți curge emblematic
În stilul cel mai artizan.

Noblețea ta de om ales
Ai dus-o-n filarmonică,
Poetul cu baghetă-n vers
Reverberând armonică.

Boem cu ochii migdalați,
Cu chip angelic de feciori,
Tu, dintre cei aplaudați
Frenetic, viu, de mii de ori!