O societate a câinilor…

Cine mai crede în ce face? (pentru întreprindere, ţară, cauză etc.), se întreabă autorul francez Eric Dupin în cartea sa „O societate a câinilor. Scurtă călătorie în cinismul înconjurător”. Oare un salariat trebuie să-şi propună să-şi facă bine treaba? Să placă superiorilor lui ierarhici sau măcar să nu le pună probleme e mult mai profitabil. Un intelectual trebuie să spună ce gândeşte? Să repete ce spun camarazii săi de grup e mult mai prudent. Un om politic trebuie să se dedice binelui public? Dacă se îngrijeşte de imaginea şi de comunicarea sa, e mult mai puţin riscant.

„A crede în funcţia ta socială a devenit semnul unei naivităţi patetice – continuă, devastator, autorul cărţii. Ca şi cum zarurile n-ar fi fost măsluite. Când fiecare nu-şi mai urmăreşte decât propriul interes personal, mai mult sau mai puţin disimulat, valorile devin desuete. Când toată lumea trişează (sau aproape), prost e cel care rămâne cinstit“… Dure afirmaţii. Ele stau sub semnul ideii că trăim într-o lume în care cel ce se încăpăţânează să fie onest, harnic, devotat etc. se sustrage „modului de viaţă dominant al epocii „şi trece drept „laş, pretenţios, învechit, bigot, idealist, pe scurt – cretin“. Obsesia zilelor noastre e să nu fii păcălit. Să nu fii luat drept prost. Nu mai trebuie să crezi în vechile valori morale. Trebuie să fii convins că societatea nu e decât o imensă junglă, în care supravieţuirea presupune viclenie, înşelăciune, prefăcătorie. Nu trebuie, de aceea, să te încrezi în nimeni. Să-ţi spui că lumea se împarte în cei ce profită şi cei ce pierd. Să te fereşti ca de ciumă de discursurile frumoase, dar să recurgi la ele pentru a-i duce de nas pe ceilalţi. Să cultivi un scepticism sistematic, până la limita nihilismului. Iar, în final, să nu proslăveşti decât reuşita şi banul, care a devenit „măsura universală“.

Sumbru tablou. De altfel, şi cel care-l schiţează recunoaşte că e exagerat. Pentru că, spune el, „cinicul total este, din fericire, o specie destul de rară. Bestiarul social prezintă un spectru larg de caractere şi comportamente“. Şi totuşi, cinismul a dobândit o dimensiune de masă, care reclamă o abordare de tip sociologic. La baza fenomenului se află o criză a identităţilor colective, pe care Eric Dupin a analizat-o pe larg într-o altă carte, numită „Isteria identitară“.

Dacă Francis Fukuyama vorbea de sfârşitul ideologiilor şi sfârşitul istoriei, Eric Dupin crede că e vorba, mai degrabă, de sfârşitul moralei. „Prăbuşirea ideologiilor şi a credinţelor lasă câmp deschis jocurilor din mici calcule şi mari interese. “Războiul rece s-a încheiat cu discreditarea comunismului, dar şi cu o atitudine mai blazată faţă de capitalism, mai precis faţă de latura sa umană, socială. Şi nici măcar campania mondială antiteroristă, împotriva fundamentalismului islamic, nu i-a făcut pe creştini să devină mai… credincioşi.

Criza atinge şi instituţiile. De ce să te omori muncind, dacă firma nu e percepută decât ca un loc de exploatare şi manipulare? Lumea occidentală pare că începe să adopte şi ea spusa „înţeleaptă“de pe vremea regimurilor comuniste: ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim. Şi iarăşi un peisaj dezolant: „De ce să te chinui să fii un bun profesor, dacă sistemul educativ e tot mai neputincios? Judecători sau jurnalişti, cadre sau funcţionari, mulţi sunt cei care, în sinea lor, nu mai cred cu adevărat în funcţia lor socială. Ei se refugiază, de aceea, într-un fel de joc. Deveniţi impostori fără voie, îşi mimează locul în societate. Îşi imită fără ruşine colegii. Evită cu grijă problemele care deranjează. Îşi exercită profesia cu o rutină plictisitoare. Se abţin să-şi asume vreun risc ori să ia vreo iniţiativă. Au grijă, în permanenţă, doar de situaţia dobândită. Nu fac valuri, nu procedează la introspecţii critice, nu contestă absurdităţile din jurul lor“.

Dar nu e de ajuns. Aceşti „cinici ordinari“ afişează un respect absolut pentru deţinătorii, mai mari sau mai mici, ai puterii. Şi îi dispreţuiesc la modul absolut pe neînsemnaţii pe care nu-i ia nimeni în seamă. N-au nici milă, nici pic de consideraţie pentru cei care nu le periclitează în vreun fel propria poziţie.

Acest „hiperindividualism“, cum îl numeşte autorul cărţii, se extinde în societăţile dezvoltate. Individul e ghidat în viaţă doar de propriile interese. Niciun fel de convingere (politică, socială, religioasă etc.) nu-i poate afecta „superba libertate“. Iar dacă are totuşi o filosofie, aceasta nu poate fi decât cea a „utilitarismului miop“. „Sensul vieţii“? Un concept depăşit acum, la ora postmodernismului. Convingerile trebuie schimbate fără şovăire, dacă interesele o cer. Există, pentru asemenea conduită, şi o fundamentare teoretică, bună pentru a reprima eventuale mustrări de cuget. Intr-o conferinţă rostită în vara lui 2001, filosoful şi politologul Jean-François Revel reflecta cam în felul următor: „Cea mai mare parte a istoriei umanităţii arată că oamenii au acţionat, în general, împotriva propriilor lor interese, din fidelitate sectară faţă de nişte convingeri absurde“. Cu alte cuvinte, de ce să nu te laşi ghidat mai degrabă de interese (proprii) decât de convingeri („absurde “)? Nu zicea bătrânul Machiavelli că scopul scuză mijloacele? Nu zicea înţeleptul Deng Xiaoping că „nu contează dacă o pisică e neagră sau albă, important e să prindă şoareci“?

Hiperindividualismul se însoţeşte cu hiperconsumerismul. Drept care, banul devine etalonul absolut al reuşitei. Eric Dupin: „Cinismul înconjurător este inseparabil de noul cult al viţelului de aur. Fiecare este judecat, din ce în ce mai mult, după remuneraţie. Ierarhia profesiilor nu mai e dominată de prestigiul meseriei sau al utilităţii ei sociale. Ea se declină mai întâi la modul monetar. De aici, deznădejdea profesorilor, magistraţilor şi a tuturor profesiilor care suferă din cauza decalajului între rolul pe care li-l atribuie societatea şi preapuţinul pe care li-l oferă. Îndrumarul de viaţă al acestor salariaţi ar putea fi partea intitulată de Corinne Maier „Bună ziua, lene. Despre artă şi necesitatea de a face cât mai puţin posibil la slujbă“.

Scriind un adevărat tratat despre cinismul contemporan, Eric Dupin este el însuşi un cinic. În felul său. Mărturiseşte şi de ce: „Autorul acestor rânduri a păcătuit mult prin idealism, chiar dacă a încercat să se trateze“. A fost plin de entuziasm, dar s-a scufundat în decepţii. Şi în politică, şi în jurnalism. Drept care, a devenit cinic. Cinismul e vechi de când lumea. Dar abia în zilele noastre cunoaşte „o democratizare spectaculoasă “- glumeşte amar Eric Dupin. Dacă, în trecut, luxul cinismului şi-l permiteau doar cei suspuşi, acum e aproape la îndemâna oricui. Căci ajunge să devină o reacţie de apărare a individului dezorientat de mediul său social. Ce se poate însă construi pe cinism? În cel mai bun caz, o carte bună, cum e cea la care ne referim.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*