În ultimii ani, istoriografia românească a fost pusă într-un con de umbră de o ignoranță auto-indusă în urma unei neîncrederi letale față de interesul și importanța scrisului istoric românesc. Într-un exces științific începuturile scrisului istoric românesc au fost percepute doar într-o manieră de isagogie naivă sau bisericească, fapt ce a dezaramat de armele și instrumentarul cercetării trecutului scris sub umbrele colbului de cronici mănăstirești sau voievodale. De aceea, inițiativa Academiei Române (președinte I.A. Pop), sub patronajul acad. Victor Spinei, de a publica o istoriografie completă, o sinteză-compendiu a istoriografiei românești este lăudabilă și închide un cerc temporal spre o nouă aventură a cunoașterii scrisului istoric românesc, între bilanț și maturitate.
„Istoriografia românească”, coordonată de istoricul clujean prof. dr. Doru Radosav, editată de Academia Română, cu sprijinul municipalității clujene, este o lucrare de excepție, care surprinde și cuprinde întreaga istoriografie românească, oferind în sfârșit și o poartă pentru noi piste evolutive în evaluarea scrisului istoric din spațiul carpato-danubiano-pontic. Doru Radosav este un istoric complex și complet, cu un simț al acuității și percepere a modernizării metodologiei de cercetare istorică, care a adus din Occident noi idei și curente în spațiul românesc despre cum să se scrie istoria într-o manieră post-modernă. Doru Radosav este istoricul cel mai pertinent de a coordona, cu acribie și simț critic, o astfel de istoriografie la ceas de centenar și de reflecție la sfârșit de epocă. Istoric de sinteză Doru Radosav a realizat cea mai prestigioasă și actuală istoriografie românească, care poate deveni un manual de îndrumări și obiective de direcții asupra cercetării pentru institutele de istorie din țara noastră. Istoricul a știut să așeze monumentala lucrare la mijlocul dintre sincronism și autohtonism în abordarea metodologică despre cum și de ce s-a sris istorie pe meleagurile noastre.
Doru Radosav este un corifeu al istoricului clujean fondatoar de școală istoriografică Pompiliu Teodor, care a emis în „Evoluția gândirii istorice românești” printre primele sinteze istoriografice românești sub influența occidentală, prin școala ardeleană și biserica greco-catolică într-o perioadă când comuniștii au crezut că istoriografia clasică sau tradițională conectată la valori a murit. Merită amintiți mănunchiul de autori valoroși, care au contribuit la ”Istoriografia românească”: Valentin Burlacu, Gheorghe Cojocaru, Ovidiu Cristea, Alexandru istrate, Greta Monica Miron, Alex Mihai Stoenescu și Doru Radosav. Amprenta concepției istoriografice a lui Doru Radosav se surprinde la autorii studiilor din compendiu: profesionalismul, acribia, metoda modernă și echilibrul. Lecturând lucrarea putem observa maniera lovinesciană de sincronizare a istoriografiei românești, de la primele cronici mănăstirești sau domnești până la marile sinteze contemporane. Istoriografia noastră nu mai este surprinsă într-un manierism fetișist și nici într-o splendidă izolare față de curentele sau tendințele vremurilor, ci integrată în maniera structurală și sincronică oferită de Eugen Lovinescu. Autorii percep istoriografia începuturilor dincolo de abordările futile ale unu autarhism și un autohtonism încremenit în proiect. Se integrează cronicile medievale în curentul bizantino-slav, iar primele scrieri istorice autentice din sec. XVII-XVIII, în curentele baroce sau iluministe occidentale ale epocii. Școala Ardeleană folosește instrumentul petițional de tip iluminist în interpretarea istoriei românilor și fundamentarea drepturilor acestora în cea mai avansată manieră a epocii. Odată cu sec. XIX istoriografia românească, de la Aaron Florian, Al. Papiu Ilarian sau Nicolae Bălcescu, dezvoltată de BP. Hașdeu și de corifeii Junimii, devine sincronică cu scrisul istoric și metoda de cercetare din marile centre universitare occidentale. România istoriografică a recuperat decalajul față de Occident, devenind la începutul secolului XX, chiar un îndrumar și corolar pentru țările balcanice. Era o viziune hegeliană. Cu generația lui D. Onciul, I. Bogdan, AD Xenopol sau Nicolae Iorga, istoriografia românească iradiază și este contribuitor la mersul scrisului istoric universal. Sunt istorici, ca Iorga sau Pârvan, care sunt modele și dau direcție istoriografiei europene.
Odată cu perioada interbelică istoriografia românească atinge maturitatea, România devenind un cadru istoriografic preocupat de noi metode și interpretări ce ating filosofia istoriei. Conflictul dintre N. Iorga și „noua generație” a „Revistei Istorică Română” este de fapt despre puterea istoriografiei asupra bunului mers al universităților și societății sau despre metodele unei avangarde care nu mai aveau „răbdare cu timpul”. Constantin Giurescu, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaș, Gheorghe Brătianu, PP Panaitescu sau Victor Papacostea pun mai presus metoda și obiectivitatea decât pasiunea, deoarece proiectul unității naționale fusese îndeplinit la 1918, iar istoriografia nu mai era un instrument de lucru în fapta naționlă, ci o metodă de sincronizare în marile curente de gândire ale epocii.
Este de apreciat pentru autori cum reușesc să interpreteze perioada comunistă, într-un stil inedit. Dincolo de letala epocă Mihail Roller, ce se poate integra la epoca sovietică a istoriografiei comunsite, în această epocă totalitară istorici interbelici au revenit ca CC Giurescu sau PP Panaitescu, dar s-au ivit și noi istorici, care dincolo de presiunile de partid și de stat au reușit să mențină standardele unui scris istoric obiectiv și metodologic modern. Istoricii autentici au scris istorie adevărată. Nu trebuie confundați cu istoricii PCR, acei istorici români care și-au asumat cu curaj păstrarea adevărului obiectiv în scrisul istoric. Pompiliu Teodor, Al. Zub, David Prodan, Andrei Pippidi, Gh. Buzatu sau Ioan Scurtu au continuat să aibă contribuții substanțiale dezinhibate ideologic susținând sincronismul. De aceea ”teoria pragului ideologic” al tezelor din iulie 1971, când Ceaușescu a strâns șurubul totalitar pentru un comunism neo-stalinist de tip asiatic, nu se susține în istoriografie. Doru Radosav consideră că între anii 1965 – 1984 avem în România un curent istriografic format de istorici autentici care nu au abdicat de la instrumentele obiectivității muzei lui Clio, care au intrat în conflict cu istoricii de partid ca Fătu și Spălățelu, subordonați g-lului Ilie Ceaușescu și cuplului dictatorial. Abia după 1985, Ceaușescu a reușit să înăbușe prin pseudo-naționalism ideologic scrisul istoric românesc sincronic cu occidentul. Ceaușescu a trecut de la marxism la pseudo-naționalism pentru a își justifica și fundamenta istoriografia ca elogiu cultului personalității: noul voievod.
În decembrie 1989, în zilele revoluției istoricii profesioniști publică „Manifestul isotricilor” în Revista de Istorie a Academiei Române, în care solicită renunțarea la naționalismul demagogic și integrarea istoriografiei în curentul european. Sub semnul acestui apel este întreaga istoriografie post-decembristă. În această perioadă are loc o explozie editorială și de direcții de cercetare, câteodată haotic sau fără impact general. Autorii evidențiază direcțiile de cercetare pe centre universitare, colective, în dauna contribuției singulare a istoricilor. Direcțiile nu trebuie să înăbușe individualitatea însă. Per ansamblu avem de-a face cu un sincronim istoriografic, cu vârf de lance Clujul, prin aplicarea metodologiei americane, fapt ce a umbrit metoda europeană și cam marxistă a școlii analelor frantuzești. Scrisul istoric post-decembrist își așteaptă încă cronicarul. Exacerbarea individualității poate fi cheia înțelegerii scrisului istoric în ultimii 30 de ani?
Este de apreciat și introducerea în „Istoriografia românească” a unui capitol despre istoricii din RSS Moldova, unde ideologia marxistă și sovietismul a dus la grave falsificări ale discursului istoric. Pentru Moldova sovietică, istoria era doar un instrument al puterii URSS de a schimba cursul istoriei în favoarea ideologiei și puterii imperiale. La acest capitol isotriografia din RSR a fost superioară celei din RSS Moldova privind menținerea acribiei și metodei obiective de interpretare a faptului istoric.
„Istoriografia românească” este o lucrare a Academiei Române care poate fi considerată o bornă pe drumul emancipării istriografiei noastre din siajul ideologiei sau izolării spre un caz de contributor la mersul scrsului istoroc european și mondial, sub semnul antic ”historia magistrae vitae”. Prin coordonarea monumentalei lucrări, Doru Radosav ne lasă moștenire o nouă tendință în scrisul istoric românesc: metoda ca instrument obiectiv de revelare a adevărului.
Lasă un răspuns