A trebuit să treacă mult timp să descifrez sensul unor cuvinte rare folosite de mama în copilăria mea. Erau cuvinte-pedepse, de cele mai multe ori. De exemplu, dacă cineva era îmbrăcat ridicol, mai ales cineva venit de la oraş în haine fistichii şi se prezenta astfel la biserică, „între lume” – zicea mama, care-l făcea/o făcea „de minune la lume”, mama îmi spunea cum se uitau „muierile” la respectiva persoană „ca la Maglavit”. Cuvântul Maglavit, cu sonoritatea lui simpatică, îmi părea ceva ireal, o invenţie batjocoroasă a mamei, o onomatopee parcă, adică un cuvânt sonor, care imită sunete, zgomote din natură. Numai batjocura era reală, deoarece am constatat apoi de uriaşul şi ridicolul, pentru alţii sublimul fenomen românesc din perioada interbelică, demn de Evul Mediu. Atât de uriaş a fost, încât a dominat memoria generaţiilor de demult până la noi.
Constatam adesea, mult mai târziu, cu durere, că pentru mama, Maglavit era o lume vie pe care o purta în suflet, pentru mine, copil, era o lume moartă. De aceea e atât de tragică ruptura între generaţii, pentru că generaţiile anterioare vreau să le trăiască încă mult timp lumea lor, atât de vie cândva. Şi fenomenul Maglavit se suprapunea, cu intensitatea lui, în anii 1935-1938, tocmai când părinţii mei erau la Bucureşti, când lumea românească era răscolită din temelii de acest Maglavit. Acolo, la Bucureşti, s-au întâlnit, acolo s-au căsătorit, în Sectorul Galben, parcă, dacă reţin bine. Mama era din Silivaşu de Câmpie şi tatăl meu din Sâniacobu de Mureş, nu departe de Luduş. Multe fete şi mulţi feciori din comuna mea, dar şi din alte zone ale Transilvaniei, mergeau în perioada interbelică la Bucureşti, să-şi caute de lucru. Şi la Bucureşti au auzit cu siguranţă de Maglavit. Ce se-ntâmplase acolo?
În această localitate doljeană săracă, bătută de o secetă mare, un cioban tânăr, pe nume Petrache Lupu – unii spun că era gângav şi cu probleme uşoare psihice, de aceea nu a fost luat la armată, conform foii matricole eliberată de Regimentul 31 Infanterie Calafat, alţii că a fost constatat că avea sifilis ereditar – a pretins că s-a-ntâlnit, lângă o salcie plângătoare din hotarul satului, cu „moşu” (Dumnezeu), precum Moise, în trei vineri consecutive din vara anului 1935. Şi atât i-a trebuit lumii româneşti de atunci. Presa a făcut un fenomen-minune, România întreagă s-a antrenat în această „minume”, asemănată cu cea de la mănăstirea Lourdes, Franţa, unde se spune că Fecioara Maria i s-a arătat de mai multe ori, în urmă cu 150 de ani, unei fetiţe, Bernadette Soubris. Cam două milioane de pelerini din întreaga ţară, “puhoaie de oameni”, au mers în anii 1935-1938 să vadă minunea de la Maglavit, o adevărată isterie în masă, spun unii istorici. Fervoarea religioasă, înclinaţia spre superstiţie şi naivitatea poporului aştepta sosirea unui „mântuitor”.
Au mers mulţi bolnavi să se vindece la izvorul făcut de Petrache Lupu acolo, lângă salcia plângătoare, din care se spune că a curs apă, şi unde a înălţat el o troiţă, bonavii fiind convinşi că se vor vindeca. Troiţele şi altarele s-au înmulţit acolo. Unii pretindeau chiar că s-au vindecat, alţii aşteptau acolo vindecarea, dezolantă este o imagine cu un copil sprijinindu-se cu amble mâini de cârje, prezent acolo. Cum nu erau instalaţii sanitare, se spune că mizeria era de nedescris, mii „de nespălaţi”, trupuri „îngrămădite în muta disperare de a se vindeca”etc. Petrache Lupu predica mulţimii venite acolo şi era înconjurat de dragoste şi veneraţie de pelerini (vezi foto). Unii istorici atestă cu documente cum s-au îmbogăţit preotul local cu aceast pelerinaj, un senator, negustori, presa de scandal etc. Alţi istorici de astăzi caractezizează fenomenul drept delirant şi primitiv. Societatea românească era divizată, unii l-au declarat rapid pe Petrache Lupu sfânt, alţii nebun. Biserica Ortodoxă, ca instituţie, nu s-a pronunţat până astăzi asupra lui Petrache Lupu. S-au pronunţat mari oameni de cultură români. Nicolae Iorga, întrebat de câţiva dintre cei care reprezentau diferite state europene în Societatea Naţiunilor dacă pot merge la Maglavit spre a se vindeca de diferite boli, istoricul a răspuns că acolo se vindecă numai cei cu boli mintale. Petrache Lupu a trăit 87 de ani, a murit la 14 decembrie 1994, în Maglavit, fără să i se mai arate vreodată „Moşu”. Deci despre această uriaşă aaglomerare umană de acolo vorbea mama cu expresia, încărcată de apreciere negativă, “ca la Maglavit”.
O altă vorbă batjocoroasă a mamei era când făceam gălăgie în casă şi zicea că-i “ca la turnu Vavilonului”. Despre „Vavilon” mai auzisem la biserică şi mi-am format o imagine grandioasă a antichităţii prin această expresie. Apoi am constatat că este vorba de celebrul templu numit Turnul Babel, ridicat de regele Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.), din Babilon, latura bazei pătrate avea 180 m şi înălţimea de cca 91 m, de-a dreptul grandios.
Alte cuvinte rare mai spunea mama când o întrebam ceva şi nu ştia, şi zicea: „Mai şci Highipetu!’, sau „Mai şci Han Tătar!” Sigur că „Highipetul” era Egiptul. Eghipetul este luat de mama de la biserică şi, desigur, nu din poezia lui Eminescu Egipetul. Despre Han Tătar nu putem şti de unde vine în lumea satului nostru, poate din viu grai, din generaţie în generaţie. Tătarii au făcut mai multe incursiuni în Transilvania de-a lungul secolelor. Când era supărată pe vreun animal, mama îl blestema zicându-i „Du-ce-n caladăi!”. Expresia era necunoscută pentru mine, copil fiind, mai târziu am aflat că acest cuvânt caladăi vine de la maghiarul kaloda, care înseamnă un fel de schingiuire a cuiva, prins cu capul şi cu mâinile în butuci şi lovit apoi cu vergile. Precis expresia vine din întunecatul Ev Mediu transilvan.
Sunt doar câteva cuvinte rare folosite de mama, care îmi păstrează în ele copilăria, iar pentru mama erau o legătură vie cu trecutul îndepărtat al dumisale şi al satului nostru.
Lasă un răspuns