Mănăstirea Pissiota…

În mijlocul câmpiei, silueta zveltă a turnului mănăstirii Pissiota, din Poienarii Burchii, Prahova, surprinde plăcut ochiul obişnuit până atunci cu defilarea caselor mărunte aliniate de-a stânga şi de-a dreapta drumului. Ctitorul mânăstirii, Nicolae Pissiota, a părăsit meleagurile natale ale Greciei și s-a stabilit în România, iar propria afacere – o antrepriză de construcții – i-a adus numeroase satisfacții. Nicolae Pissiota s-a născut în Grecia în 1860, în familia unor aromâni crescători de animale (vechi vlahi) din Hrupiște, lângă Lacul Kastoria. A fost un elev silitor şi, după terminarea liceului, a plecat cu o bursă la Paris, la Şcoala de Drumuri şi Poduri („Ecole Nationale des Ponts et Chausssées) între anii 1888-1892. În timpul studenţiei a avut o cumpănă grea – s-a îmbolnăvit de tuberculoză – şi a fost nevoit să se întoarcă acasă pentru a se trata.

După ce s-a vindecat şi şi-a terminat studiile, Nicolae Pissiota s-a hotărât să se stabilească în Regatul României şi s-a angajat la Căile Ferate Române. Tânărul inginer a prosperat repede. După ce s-a căsătorit cu Zoe Eustaţiu, fiica unui diplomat de carieră, Nicolae Pissiota şi-a înfiinţat propria antrepriză de construcţii, care a realizat mari lucrări în epocă.

Inginer şcolit la Paris, Nicolae Pissiota şi-a legat numele de „Atelierele Griviţa”, de podul de cale ferată peste râul Buzău și de cunoscutul „Hotel Cişmigiu” din București. „Hotel Cişmigiu”, numit iniţial „Palace Hotel”, a fost construit în 1912 pe Bulevardul Regina Elisabeta din Bucureşti.  Arhitectul clădirii a fost Arghir Culina, dar structura de rezistenţă a fost concepută chiar de Nicolae Nacu Pissiota, care a fost şi proprietarul construcţiei. Hotelul avea 200 de camere, fiind considerat hotel de categoria a doua pentru că avea şi camere cu patru paturi. Familia Pissiota a deţinut hotelul până în 1948, când a fost naţionalizat de regimul comunist. Atunci i-a şi fost schimbat numele în „Hotel Cişmigiu”, de la parcul situat în apropiere.

Astfel, inginerul Pissiota a ajuns unul dintre cei mai bogaţi oameni ai vremii şi a hotărât să înalţe o mănăstire pe moşia de la Poienarii Burchii, pe care o cumpărase în 1920 de la generalul Angelescu, fost ministru de război. Mânăstirea a fost ridicată după proiectul arhitectului Ioan Giurgea. Mănăstirea Pissiota a fost sfinţită pe 8 septembrie 1928. În arhitectura bisericii mănăstirii se regăsesc stilul renaşterii italiene, elemente bizantine specifice bisericilor româneşti, dar şi linii care amintesc de sobrietatea unei biserici anglicane. Construcţia se remarcă prin silueta romantică a campaniei – turnul cu ceas -, înaltă de 20 de metri, care domină împrejurimile. Interiorul bisericii este de o frumuseţe deosebită. Frescele, impresionante prin seninătatea chipurilor şi prin prospeţimea culorilor, au fost pictate de Costin Petrescu (acelaşi artist care a realizat şi frescele de la „Ateneului Român” și „Catedrala din Alba Iulia”) şi de ucenicul său Gheorghe Eftimiu. Catapeteasma este făcută din lemn de trandafir şi de cireş, iar mobilierul a fost sculptat de Anghel Dima. Pardoseala bisericii este din marmură roşie de Carrara.

În pronaos se află portretele ctitorilor, precum şi cele ale patriarhilor Miron Cristea şi Justinian Marina, realizări excepţionale semnate de Vasile Rudeanu în 1956. Interiorul bisericii este dominat de icoana Maicii Domnului cu Pruncul, făcătoare de minuni. Icoana a fost pictată de Gheorghe Eftimiu şi este de o frumuseţe tulburătoare. Istoria Mănăstirii Pissiota a fost destul de agitată. În primele două decenii ale existenţei sale a fost mănăstire de călugări. În 1948, Patriarhul Justinian Marina a transformat-o în mănăstire de maici. În 1962, Mănăstirea Pissiota a fost desfiinţată, iar maicile s-au risipit care încotro. Lăsat în paragină, lăcaşul a avut mult de suferit. Biserica s-a degradat, iar clădirile din jur s-au năruit. Abia în anul 1993, în poarta mănăstirii părăsite de atâta amar de vreme s-au oprit trei călugăriţe. Veneau de la Ghighiu şi erau hotărâte să reînvie strălucirea ctitoriei lui Nicolae Pissiota.

Maica Mihaela Novacovski fusese casiera Mănăstirii Ghighiu. Pe la începutul anului 1993, ea l-a rugat pe patriarhul Teoctist să-i dea binecuvântarea de a readuce la viaţă Mănăstirea Pissiota. Primind acceptul Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, maica Mihaela, împreună cu două ucenice ale sale, maica Alexia Călin şi maica Irina Călin (mamă şi fiică), şi-au făcut bocceluţele şi au pornit spre Poienarii Burchii.

Credinciosul care se roagă în frumoasa biserică a mânăstirii descoperă comorile culturale adunate aici. Dintre acestea, cea mai importantă este icoana Maicii Domnului cu Pruncul, renumită pentru minunile pe care le-a făcut de-a lungul timpului. Icoana a fost pictată de Eustațiu Stoenescu (1884-1959), după o tehnică impresionantă. În orice loc stă credinciosul în biserică are impresia că ochii Maicii Domnului îl însoțesc cu privirea. Icoana aceasta a plâns de mai multe ori. În 1996, în timpul Postului Mare, timp de o săptămână întreagă, Maica Domnului din icoană a plâns cu lacrimi de mir. De atunci, fizionomia Născătoarei de Dumnezeu s-a schimbat. Colţurile gurii sale, care până la acea dată erau uşor ridicate într-un surâs abia perceptibil, s-au lăsat, iar chipul său a căpătat o expresie de tristeţe, care devine de la an la an tot mai evidentă.

În 1998, tot în timpul Postului Mare, icoana făcătoare de minuni a început să izvorască mir din vârfurile a trei degete de la mâna stângă a Maicii Domnului. De atunci, în fiecare an, în ajunul praznicelor împărăteşti, icoana izvorăşte mir. Tot aici există și o raclă cu moaștele Sfinților Dimitrie, Izvorâtorul de mir, Teodor Stratilat, Trifon, Ioachim de Vatoped și al Cuvioșilor uciși în Sinai și Rait. Biserica mai adăpostește un muzeu subteran în care este expusă o piesă rară – o mică icoană, pictată pe lemn de Nicolae Grigorescu. La intrarea în mănăstire, în stânga porţii, s-a construit o clădire care adăposteşte pangarul, lumânărarul şi un agheasmatar. La etaj se află muzeul mănăstirii, iar deasupra acestuia se înalţă noua clopotniţă.

Maica Irina are de gând să amenajeze un muzeu al monahismului românesc. S-a construit mult la Mănăstirea Pissiota în ultimii ani. S-a triplat suprafaţa trapezei mari, care a ajuns acum la o sută de metri, s-au mărit spaţiile destinate chiliilor, atelierelor şi stăreţiei. Visul Maicii Irina este să finalizeze aşezământul social. Acesta este un obiectiv foarte ambiţios şi este expresia grijii pe care Biserica Ortodoxă Română o poartă oamenilor sărmani şi neajutoraţi. Clădirea este deja ridicată. La etaj va fi un azil de bătrâni cu 30 de locuri. Camerele vor fi de tip hotel, cu câte două paturi, cu vestibul, baie şi balcon proprii. Tot la etaj va fi amenajată sala de mese şi va exista o bibliotecă. La parter va funcţiona o policlinică în care bătrânii care trăiesc în azil, dar nu numai ei, vor beneficia de consultaţii medicale şi tratament. Tot la parter vor fi amenajate trei camere în care vor locui „locatarii” imobilizaţi la pat. Aşezământul social necesită investiţii mari. Maica Irina a făcut toate demersurile pentru a accesa fonduri europene. Abia la a treia încercare proiectul a fost acceptat şi se pare că acum lucrurile au intrat pe făgaşul cel bun. Tot în scopul colectării de fonduri, maica Irina a înfiinţat o asociaţie caritabilă care, desigur, ţine tot de Mănăstirea Pissiota. În statutul asociaţiei este specificat că membrii fondatori nu au nici un drept asupra „părţilor imobile” construite din fondurile strânse, iar aceste imobile intră în patrimoniul mănăstirii. Pentru a spori confortul viitorilor beneficiari ai azilului, maica Irina mai vrea să obţină în concesiune încă 2.500 de metri pătraţi prin care să extindă curtea aşezământului social. Pe acest teren intenţionează să amenajeze un părculeţ.

În lucrările istoricilor C. C. Giurescu, D. Giurescu, N. Simache sunt consemnate date importante despre localitatea Poienarii-Burchii. Asemenea istoricilor au întocmit monografii ale comunei și personalități locale precum prof. M. Stoica care a scris monografia comunei în anul 1978, înv. P. Popescu și Tudorica S. (vol. I și II, manuscris 1982), inst. E. Postelnicu care a întocmit lucrarea de licență în drept administrativ cu titlul „Aspecte demografice ale comunei Poienarii-Burchii”, în 2005 și prof. R. Mercan care a întocmit lucrarea științifică de acordare a gradului didactic I cu titlul „Descoperiri arheologice de epoca bronzului în județul Prahova”, în anul 2008. Cel mai vechi sat al comunei Poienarii-Burchii este satul Tătărăi, atestat documentar acum 437 ani printr-un hrisov domnesc emis în ianuarie 1575 de către domnul Țării Românești Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577).

Documentul original, scris în slavonă pe pergament, se găsește în Arhivelor Statului din București. Satul Poienarii Burchii (reședința comunei) este atestat documentar din 21 septembrie 1594, pe fosta moșie Poeana care a aparținut doamnei Stanca, soția domnului Țării Românești Mihai Viteazul (1593 – 1601). În apropierea satului Poienarii Apostoli, pe Valea Cricovului Secat, în punctul „Siliştea” a fost descoperită o aşezare datând din epoca bronzului. Cercetarea de suprafaţă a fost realizată de L. Nănău și M. Stoica care au descoperit o serie de artefacte precum: fragmente ceramice din pastă neagră ce aparţin unor vase cu torţi supraînălţate caracteristice epocii bronzului, dar și fragmente ceramice datate în sec. II î.Hr., specifice culturii geto-dace şi secolele III-IV d.Hr., specifice culturii daco-romane.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*