Lupta pentru supravieţuire…

Navigând pe internet, am dat de o scenă zguduitoare dintr-o pictură de la sfârşitul secolului al XIX-lea, intitulată Lupta pentru supravieţuire, a norvegianului Christian Krohg (vezi pictura în anexă). Poate în vremuri bune nu aş fi fost marcat atât de tare de această scenă la care a fost martor însuşi pictorul, într-o dimineață de iarnă, devreme, pe strada Karl Johan, stradă la acea vreme principală, din Oslo. Strada era aproape pustie, în adânc de iarnă, însă, în prim plan, la o fereastră a unui magazin de pâine se înghesuiau cu putere, să apuce o pâine gratis, mai multe femei cu coşuri goale în mâini, un băieţel era aproape sufocat prins la perete de acest grup dezlănţuit, se vede o mână ieşită pe geam cu o pâine şi din grup mai multe mâini ridicate să o înhaţe, dar cel mai dramatic este micul grup de copii săraci de la coadă, cu vase cu toartă în mână în care să pună mâncarea. Bieţii copilaşi ingenui privesc deznădăjduiţi, lipiţi şi ei de grupul femeilor, dar se vede că nu au nicio şansă. Pâinea era de ziua precedentă, acum învechită, şi brutarul o dădea gratis doar pentru că nu o putea vinde. Te doare sufletul de aceşti copii săraci şi flămânzi, care sub ochii tăi pierd această luptă pentru supravieţuire.

În Duminica Orbului sau mai bine zis a Orbeţilor de dinainte de instalarea Stării de Urgenţă din 16 martie, am fost şi eu martor la o scenă, totuşi, zguduitoare, de abandon în lupta pentru supravieţuire. M-am dus şi eu, ca toată lumea, orbeşte, să-mi procur ceva provizii, şi am luat-o pe lângă gardul de fier frumos lucrat al Şcolii “Agârbiceanu”, pe Fabricii, şi la colţ cu Grădinarilor am vrut să o iau la stânga, să intru la magazinul alimentar cel mare de acolo şi m-a izbit faptul că era acolo o coadă de vreo cincizeci de metri afară, mulţi tineri cu căruciorul aşteptând la rând, la o distanţă de cel puţin un metru unul de celălalt. Mi-a atras însă atenţia un bătrân de vreo 80-90 de ani, care sta în colţ Fabricii cu Grădinarilor privind la şirul enorm de tineri cu cărucioarele aşteptând să intre în magazin, dar şirul nu se prea mişca, era de-a dreptul descurajator să te gândeşti să iei căruţ şi să te aşezi la rând. Bătrânul era slăbit fizic, parcă tremura. Dar atât era de indecis, de te durea sufletul: să stea la rând, sau să plece acasă. Eu m-am depărtat, să plec la un magazin mai mic, spre sensul giratoriu şi, de departe, dinspre biserica mică de pe Fabricii, l-am văzut pe bătrân că se întoarce încet spre casă. Iată, în ce hal a ajuns Omenirea – mă gândeam – că trebuie să te lupţi pentru supravieţuire, în plin mileniu III, parcă toate legile umane făurite de istorie sunt suspendate, şi aceasta, graţie conducătorilor lumii, nu mai zic şi conducătorilor noştri. O lume clădită numai pe profit, pe înşelarea unuia de către celălalt, ne-a adus aici.

Un episod din fragedă tinereţe. Ţin minte că eram în practică şi toată ziua umblam cu o pungă de monezi în buzunar, destul de grea, bani de cinci, 25, 50, un leu şi parcă erau şi de 15 bani. De ce? Părinţii mei m-au învăţat să fiu de o cinste ireproşabilă. Fiind cel mai tânăr din grupul de muncitori, toţi mă trimiteau să le cumpăr alimente pentru ora de masă 10 00: salam, parizer, un sfert de pâine, conservă de carne, de peşte, prăjitură işler sau de care era, îngheţată parfe, îngheţată Polar, care în anii `70 erau extraordinar de bune şi fără E-uri etc. Ei, dar socoteala era “la sânge”: dacă trebuia să le dau restul cinci bani, apoi cinci bani le dădeam, deşi unii încercau să mă „corupă”, să reţin micul rest pentru mine, dar nu le ţinea figura. A venit însă capitalismul sălbatic peste noi şi mulţi români se luptă pentru supravieţuire. Dar iată că episodul coronavirus a dezlănţuit pe alocuri fiara din unii, în loc să ne comportăm cu calm, ca japonezii în timp de cutrenur.

Ce bine ar fi ca lumea să fie organizată altfel, nu pe profit de capitalism sălbatic, pentru a fi un respect maxim faţă de fiinţa umană. S-a ajuns acolo încât cei de la conducerea statului român au acceptat umilirea românilor de a fi plătiţi de mulţinaţionale la noi acasă cu un salariu mult mai mic decât în Occident, nerespectându-se, în mod grosolan şi pe faţă, Declaraţia universală a drepturilor omului, care prevede la art. 23, punctul 2, următoarele: „Toţi oamenii, fară nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală”. Apoi ar trebui abolite pe veci condiţiile umilitoare pentru om de a lupta disperat pentru supravieţuire, asigurându-i-se din start o securitate sanitară şi un venit decent de viaţă, în orice condiţii. Ce cumplit ar fi, de exemplu, ca toate româncele noastre care îngrijesc bătrâni în Occident să-i părăsească acum şi bieţii de ei să lupte singuri pentru supravieţuire.

Să sperăm că după această groaznică experienţă a Omenirii se va reconstrui o lume mai bună, pentru a se evita asemenea situaţii, chiar şi alte surprize catastrofale.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*