La răscruce de imperii hrăpărețe…

Sursele documentare existente probează că atât Ion Antonescu cât și Mihai Antonescu se străduiau să facă distincție între angajamentul împotriva U.R.S.S., alături de Germania și participarea la război contra întregii coaliții aliate, chiar dacă oficial și în mod formal ne găseam în luptă cu S.U.A. și Marea Britanie. Atunci când afirma că România este aliata Germaniei contra Rusiei, neutră în conflictul dintre Germania și Marea Britanie și favorabilă S.U.A în războiul cu Japonia, Ion Antonescu definea o conduită de stat, nerealizabilă, din păcate, din cauza lipsei de mijloace materiale pentru a fi promovată cu eficacitate. Indiscutabil, Conducătorul spera într-o victorie totală germană în Est, urmată de o pace de compromis anglo-germano-americană în Vest, păstrându-şi această convingere până cel puţin în ianuarie 1944.

Era o construcţie logică, rod al unei gândiri geostrategice clasice şi totodată un model ideal de combinaţie politico-militară pentru salvarea României. Totodată, prin continuarea războiului în Est s-a urmărit modificarea statutului teritoriilor din Transilvania aflate sub ocupaţie horthystă. în februarie 1942, conducerea de stat a României va asocia participarea la războiul din Est dincolo de Nistru cu situaţia din Ardealul de Nord şi aportul militar al Ungariei şi Bulgariei. „Am subliniat că Ungaria şi Bulgaria au avut mari beneficii, şi acum Japonia în Extremul Orient care depăşesc limitele aspiraţiilor”. Pentru ca la încheierea discuţiilor Ion Antonescu să recunoască cu amărăciune: „Am ţinut să fac afirmaţia aceasta: nu acceptăm definitiv arbitrajul de la Viena, în speranţa de a obţine de la el o afirmaţie de revedere a arbitrajului. Nici cu această ocazie nu am primit vreo speranţă de la Führer”.

Führerul se străduia să ne împingă mai adânc în Est. De acum înainte vom urma traiectoria Germaniei depinzând de victoriile şi dezastrele sale militare în Rusia, în ciuda rezistenţei regimului de la Bucureşti şi a mesajelor sale disperate de câştigare a ajutorului occidental, faţa de România, Rusia şi Germania continuau sa fie punctele de referinţă, inclusiv în Marea Britanie şi S.U.A. Translaţia de la statutul de ţară semiocupată la cel de satelit şi angrenarea în Campania din Est, mai ales dincolo de Bug, au reaşezat România pe locul din 1918. Speranţele de viitor depindeau de rezolvarea ecuaţiei cu două necunoscute: zdrobirea U.R.S.S. în 1942 şi o pace de compromis între anglo-saxoni şi Axă, cu sau fără Hitler.

Pierderile fără precedent precum și scăderea bruscă a moralului trupelor române de pe front, l-au determinat pe mareșal să hotărască, în toamna anului lui 1941, remanieri masive la nivelul condducerii armatelor române de pe frontul rusesc. Au fost înlăturate de la comanda Armatei a 4 a generalul Nciolae Ciupercă și șeful de stat major, generalul de brigadă Nicolae Pălănceanu. În locul lor au fost numiți: generalul de corp de armată adjutant Iosif Iacobici, care deținea și funcția de ministru ala Apărării Naționale și respectiv, generalul de brigada Nicolae Tătaru, care era în același timp și subșef al amrelui Stat major al Armatei. De asemenea, au fost retrase în țară un număr de 12 Divizii, o brigadă de munte și o brigadă de cavalerie, rămânând pe front doar Corpul de munte și Corpul de Cavalerie cu 6 brigăzi. În țară, s-a trecut la refacerea și completarea Diviziilor retrase și la pregătirea unor mari Unități, solicitate mareșalului de către Fuhrer în vederea pregătirii ofensivei de primăvară.

Era după prima mare înfrângere suferită în aceeași toamnă a anului 1941, în fața Moscovei. Ca de obicei, Antonescu l-a asigurat pe Hitler de întregul său sprijin. El îi făgăduia pentru ofensiva din primăvară, circa 10 Divizii într-un prim eșalon și ulterior, alte 5 Divizii. La începutul anului 1942, generalul Iosif Iacobici, în calitate de șef al Marelui Stat Major, l-a avertizat pe mareșal că: „participarea trupelor române la o ofensivă ce duce forțele noastre departe de țară” și i-a cerut ca participarea armatei la preconizata campanie de primăvară „să fie în principal, cât mai redusă posibil”.

Antonescu, puternic șocat de opinia divergentă a unuia dintre cei mai apropiați colaboratori militari ai săi, n-a ezitat în a-și ține promisiunea față de Hitler. El a aprobat demisia înaintată de generalul Iacobici și a dispus înlocuirea sa în funcția de șef al Marelui Stat Major, cu generalul de divizie Ilie Șteflea, care până atunci fusese comandant al Diviziei a 3 a Infanterie. Mai bun diplomat, generalul Șteflea a fost menținut în funcție cu toate că el a încercat să schimbe hotărârea mareșalului. El a reușit în schimb ca, prin eschivări destul de primejdioase pentru propria-i situație, să înjumătățească, fără știrea lui Antonescu, efectivele trimise pe front.

Ce a adus anul 1942 pentru mareșal și armata română, este binecunoscut. Trupele române de pe front intrând în mod nemijlocit în peninsula Kerci, Harkov sau cele din zona fortăreței Sevastopol și până la sud de Harkov, pe direcția Don și chiar Caucaz. Toamna anului 1942 a găsit trupele române (Armata a 3 a si Armata a 4 a) concentrate în zona Stalingradului. A urmat marea contraofensivă a trupelor sovietice de la Stalingrad în sectoarele Armatei a 3 a și Armatei a 4 a Română, în perioada 19-20 noiembrie, încheiată cu o adevărată catastrofă (pierderi de peste 100.000 de oameni) pentru armata română.

În urma dezastruoasei înfrângeri de la Stalingrad, Marele Stat Major a luat hotărârea să aducă în țară efectivele care mai rămăseseră din compunerea celor două Armate Române. Până la 17 aprilie 1943, au fost aduse, cu mari sacrificii, în interiorul țării, aproape toate efectivele Marilor Unități ce fuseseră subordonate Armatelor a 3 a și a 4 a Române, pe fronturile din Cotul Donului și din Stepa Calmucă, care scăpaseră cu viață din această groaznică încleștare.

Împovărat de răspundere pentru soarta celor două armate române, Ion Antonescu fără a încerca să se disculpe, îi scrie generalului Ilie Șteflea la Marele Cartier General, în zona frontului: „Ca soldați disciplinați, trebuia să executăm ordinul (…) răspunderea în fața istoriei o port eu pentru că nu am făcut mai mult decât am făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită ușurinței cu care a procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere și a pasivității cu care a primit semnalele de alarmă și pregătirile știute din vreme ale inamicului”.

După această catastrofală înfrângere suferită atât de Armata Germană, cât și de cea română, strategul și soldatul de talia mareșalului, a înțeles că Germania nu mai poate câștiga războiul și tot ce mai putea face era să împiedice România de a pierde propriul ei război. Ca urmare, el a dat practic mână liberă opoziției să încerce să salveze țara. A acceptat și a facilita contactele din exterior, permițând călătoriile mesagerilor opoziției în străinătate și folosirea de diplomați în diferite cercuri europene, pentru contracararea cercurilor politice din Vest. Așa se face că de-a lungului anului 1943, s-au intensificat acțiunile diplomatice pe numeroase canale în vederea scoaterii țării din război și salvării a ceea ce se mai putea salva. Mareșalul personal și-a elaborat propriul program de acțiune. În primul rând, a stabilit noi măsuri organizatorice privind restructurarea și adaptarea organismului militar la noile condiții.

După mai multe tatonări și rezolvări parțiale, din inițiativa sa, a fost elaborată și publicată în octombrie 1943, Legea nr. 720 privind Organizarea Forțelor Armate. În paralel cu aplicarea prevederilor acestei Legi, în raport și cu desfășurarea evenimentelor, destul de nefavorabile pentru armatele germană și română, la sfârșitul anului 1943 și primele luni ale anului 1944, Antonescu a fost preocupat ca, o dată cu încheierea aducerii în țară a trupelor române încercuite în Crimeea, să constituie un nou front în Moldova și Bsarabia, pe linia Iași-Chișinău și ulterior pe Carpați și linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, cu trupe puse în subordinea celor două comandamente de armată (Armatele a 3 a și a 4 a).

Personal mareșalul a încercat să contacteze pe unii dintre reprezentanții coaliției antihitleriste, căutând soluții care să fie cel mai puțin păgubitoare pentru țară și demnitatea ei. Contactând guvernul sovietic, Ion Antonescu a obținut cele mai avantajoase condiții pentru armistițiu dintre toate forțele și partidele care s-au angajat în asemenea tratative. Între timp, în primăvara anului 1944, trupele sovietice și partidele care s-au angajat în asemenea tratative. Între timp, în primăvara anului 1944, trupele sovietice ale fronturilor 2 și 3 ucrainean au pătruns pe teritoriul de nord-est al României și au ocupat localitățile Bălți (26 martie), Dorohoi (5 aprilie), Botoșani (6 aprilie), Odesa (10 aprilie) și au trecut din 6 mai  1944 la organizarea apărării pe acest aliniament. Tot în luna aprilie, aliații (aviația S.U.A. și a Marii Britanii) au efectuat un puternic bombardament aerian asupra principalelor obiective din România. În aceste condiții, s-au intensificat acțiunile forțelor hotărâte să scoată țara din razboi și să semneze armistițiu, indiferent de condițiile impuse României de către Puterile Aliate.

În luna august, grupările din opoziție și Regele Mihai au decis „trecerea la acțiune” cu prețul unei lovituri de stat soldată cu sacrificarea mareșalului, stabilită pentru ziua de 26 august 1944. La 20 august s-a declanșat operația ofensivă sovietică Iași – Chișinău de către fronturile 2 și 3 ucrainean. Mareșalul Ion Antonescu a plecat personal pe front. După ce a inspectat trupele celor două armate din Moldova și a purtat o discuție cu Comandantul German al Frontului, generalul von Friesner, a hotărât să continue lupta alături de Germania, cel târziu până la 26 august 1944. Pentru după miaza zilei de 23 august a programat o întâlnire cu Karl Claudius, reprezentantul Legației Germane la București, pentru a-l ruga să-l informeze pe Fuhrer de hotărârea luată. Este de acum bine cunoscut că mareșalul Ion Antonescu reușise, în urma contactelor și a discuțiilor purtate prin intermediul Ambasadei Sovietice de la Stockholm, să obțină condiții mult ai bune de armistițiu decât opoziția. Din rațiuni strategice, Stalin personal acceptase propunerile lui Antonescu și anume, convorbiri române cu Hitler cu scopul ca acesta să-și retragă trupele din România, un coridor prin care Armata Sovietică putea traversa țara și o zonă liberă de orice influență rusească și complet controlată de guvernul român; deciderea situației Basarabiei și Bucovinei de către conferințele postbelice, cum a cerut mareșalul României cu fermitate și demnitate. În același timp, Ion Antonescu îl avertiza pe Hitler cu prilejul ultimei lor întâlniri, că dacă Germania nu găsea soluții pentru a opri Rusia să calce în picioare România, mareșalul își rezervă larghețea de a adopta soluții politice proprii, menite să garanteze viitorul țării.

Cu o zi înainte de 23 august, el a așteptat acceptarea finală a condițiilor propuse rușilor și tot atunci a purtat o convorbire cu Clodius, rugându-l ca la audiența pe care acesta o avea programată la Hitler, pe 23 august la ora 6, să-l abordeze în problema garantării retragerii trupelor germane, urmând ca după primirea răspunsului pe care-l aștepta din oră în oră de la Moscova să realizeze alăturarea lor trupelor sovietice. Documentele cercetate dovedesc că răspunsul așteptat a fost primit în ziua de 23 august dimineața la Ministerul de Externe, dar Grigore Niculescu Buzești nu i-a înmânat mareșalului, până la evenimentele de după amiază, telegrama prin care Stockholm-ul îl anunța că rușii acceptaseră condițiile lui de armistițiu.

În ziua de 23 august, reprezentanții opoziției și Regele Mihai I, au devansat lovitura de stat hotărâtă pentru 26 august 1944. La orele 17.00 – Ora „H”, chemați la Palat, au fost arestați mareșalul Ion Antonescu și Mihai Antonescu. Cu aceasta, cariera militară a mareșalului Ion Antonescu, s-a încheiat. În luna septembrie, el împreună cu foștii colaboratori apropiați, au fost predați reprezentanților trupelor sovietice de ocupație din București și transportați la Moscova. În perioada septembrie 1944 – mai 1946, mareșalul și principalii componenți ai echipei sale guvernamentale, au fost ținuți în închisorile sovietice.

La 6 mai 1946, au fost aduși în țară și supuși unui simulacru de judecată de către așa-zisul „Tribunal al Poporului” din București. La 17 mai s-a pronunțat sentința de comdamnare la moarte a mareșalului și a colaboratorilor săi cei mai apropiați. Toți condamnații au făcut recurs, cu o singură excepție – mareșalul Ion Antonescu. Dar recursul nu a fost acceptat și pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu și generalul C. Picky Vasiliu, sentința a rămas definitivă și la 1 iunie 1946, la Jilava, gloanțele plutonului de execuție i-au trecut în eternitate.

Ca un joc tragic al destinului, ultimele cuvinte ale acestui brav militar au fost o comandă, atributul și dreptul de care a uzat cu atâta pasiune de-a lungul unei vieți închinate armatei. Supraviețuind primei rafale a plutonului de execuție, mareșalul a avut puterea și curajul să comande pentru ultima dată: „Ochiți cum trebuie! Trăiască România! Foc!”.

Prezentând pe scurt, o biografie militară a mareșalului, nu am dorit decât să punem în fața celor care vor citi aceste pagini, mai ales a celor ce și-au ales cariera militară, un model de curaj, asumarea răspunderii, patriotism și competență profesională. Suntem conștienți că personalitatea lui Antonescu, atât de controversată astăzi, nu a fost perfectă. El însuși a recunoscut-o, nu o dată. Așa spre exemplu, s-a manifestat de multe ori mult prea autoritar și chiar dictatorial. Să nu uităm însă, condițiile în care a făcut-o!

De altfel, nu stă în puterea noastră, cel puțin deocamdată și nici nu ne propunem să epuizăm subiectul „Antonescu”  cu toate urcușurile și coborâșurile personalității sale. Ne facem însă o datorie de camarazi, încercând să-l prezentăm cât mai aproape de realitate, așa cum a fost, beneficiind în acest sens de nenumărate mărturii, în majoritatea lor inedite, pe care le-am adunat din arhive și documente inaccesibile până nu demult. Ne exprimăm, în acest context, speranța că documentele ce le publicăm în continuare și care văd pentru prima dată lumina tiparului, vor aduce un plus de limpezime privind istoria militară românească din perioada interbelică, starea armatei și rolul generalului Ion Antonescu în revigorarea organismului militar în general, în salvarea țării într-unul dintre cele mai grele momente ale istoriei noastre contemporane.

Personalitatea sa s-a impus, a fost necesară pe firul istoriei atât de zbuciumate a acestui neam și pământ românesc, așezat parcă anume la răscruce de imperii hrăpărețe.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*