Arhiva zilnică: 22 ianuarie 2020

Calistrat Robu, „Călător în Timp II” („Apocalipsa din Deal”)

Data: 3 octombrie 2023 by Mariana Bendou

„Apocalipsa din Deal”, semnatã de scriitorul ieşean Calistrat Robu, este cel de-al doilea volum al romanului „CĂLĂTOR ÎN TIMP” de aceea pãstreazã în mod firesc numele unor personaje precum şi firul acţiunii. Aceastã carte se înscrie într-un curent ce se contureazã tot mai clar în literatura românã contenporanã , cel al romanului de analizã şi criticã socialã. Ea porneşte de la unele texte biblice (scoase însã din context) prezentate ca subtitluri şi doar ca pretext deoarece sunt manevrate ca atare, autorul asumându-şi atât riscurile cât şi meritul. Personajele cãrţii (Sică, Plăcuță, Ministrul Geacă, Acordeon, Chiorul, Mardoiu3 etc.) deşi prezentate sub pseudonim, fac o subtilã şi abilã trimitere la personaje reale şi importante din viaţa României zilelor noastre dar instituţiile naţionale şi suprastatale sunt menţionate ca atare.

Acţiunea începe în zona Moldovei din România, mai precis în judeţul Vaslui devenit simbol actual al sãrãciei, al corupţiei şi al tuturor nenorocirilor care troneazã astãzi peste bieţii români. Prin urmare, Apocalipsa la care face referire titlul cãrţii, este de fapt situaţia României actuale (ba chiar şi a lumii actuale), o ţarã stoarsã de toate bogãţiile şi valorile sale, cu o economie adusã în pragul colapsului şi cu o populaţie disperatã ce pare a-şi fi pierdut pânã şi credinţa, nãdejdea în Dumnezeu. Aşa se face cã , deşi corupţia atinge cote alarmante, Poliţia nu intervine mai deloc sau chiar ajutã cu bunã ştiinţã la unele infracţiuni. „Proxeneții au legături la vârful sistemului și sunt apărați de către cei din politic și poliție” se specificã spre exemplu în carte. Legile servesc doar celor puternici favorizând distrugerea ţãrii şi conducând la însãşi dispariţia românilor ca neam. Privind din afarã, oricine ar fi, pe drept cuvânt, derutat. Şi nu este vorba doar despre mass media ori analiştii politici… Cum adicã, aleşii poporului sã îşi batã joc de popor ?!? Poporul în care s-au nãscut, poporul propiilor lor familii! Personajul Pashutanikov din carte întreabã la un moment dat cu uimire: „Voi reprezentați poporul, ori poporul sunteți voi. Cum să-și dea seama cineva de intenția voastră?”. Acesta mi se pare a fi cel mai trist şi mai crunt adevãr revelat al cãrţii şi pasajul care ilustreazã cel mai bine ideea unei apocalipse româneşti pentru cã apocalipsa a devenit astãzi unanim acceptatã nu doar ca o viziune fantastică a sfârșitului lumii ci şi cu o autodistrugere. Conducãtorii actuali ai României, aşa cum se spune în popor, „Nu sunt nici cu Dumnezeu nici cu sfinţii” ci doar cu propriul interes; ei se pretind , dupã situaţie şi caz, religioşi ori atei, naţionalişti ori globalişti, conservatori sau progresişti, etc. Pashutanikov este nevoit sã constate mai apoi stupefiat:  – Deci el e Dumnezeul vostru!? El e cel ce condamnă sufletele și distruge poporul vostru. El credința! El e binele și răul!? El e lumina și întunericul!? Iar voi îl slujiți? Așa este domnule Ministru?” şi sã întrebe uimit: „Dar nu vă trădați poporul? Nu-l trădați pe Mântuitorul vostru? Voi jurați credință neamului pe cartea sfântă! Sunteți botezați din fragedă pruncie, iar voi sunteți și vă declarați creștini ortodocși”.

Ideea apocalipsei apare clar precizatã chiar şi de personajele cãrţii precum în dialogul urmãtor:” – Să știi că Vij al tău are o mare pacoste, ce vine peste noi! Cred că lumea a intrat în ultima ei fază de existență. El grav o strânge lângă el protector. Ea impresionată și tremurând îl întreabă: – E semn rău? – Foarte rău! E unul din semnele Apocalipsei lui Ioan. Costache era în scaunul opus lor și nu vedea. Așa că s-a dus la geam și cum era un tip dintr-o bucată, s-a întors către ei și a decretat. – Bă e sfârșitul lumii! După cele întâmplate! E gata!” Tot despre Apocalipsã mai vorbeşte şi Strãinul în ultima parte a cãrţii precizând cã „Molima va fi nimic pe lângă foame și război, toate plăgile vor fi pe pământ.”

Calistrat Robu este un revoltat dacã nu un revoluţionar atât ca artist plastic cât şi ca scriitor, fapt dovedit din plin de acest roman. De altfel şi scrie precum picteazã! El se amuzã şi acuzã, face totul la superlativ cu fineţe dar şi cu acurateţe, fidel misiunii sale permanente, aceea de a demasca tarele societãţii româneşti. Prin urmare, în „Apocalipsa din Deal”, Pictorul se întâlneşte cu Scriitorul, îşi dau prieteneşte mâna realizând un moment emoţionant şi marcant, realizând o carte – document curajoasã şi valoroasã. Cei doi Calistrat Robu realizeazã, de asemenea, cu un stil inconfundabil şi greu de egalat, nu doar o carte ci un adevãrat „streaming” al unei epoci triste şi confuze pentru cã evenimentele cãrţii se prezintã într-o înşiruire de imagini atât de puternice încât devin perceptibile vizual şi te captiveazã.

„Apocalipsa din Deal” este clar un roman socio-politic ce face trimiteri biblice doar ca pretext, cu o ineditã mãiestrie dovedind cã autorul are achiziţii teologice dar şi analitice în ceea ce priveşte peisajul politic şi social actual. „Dealul” despre care vorbeşte autorul în titlul cãrţii sugereazã desigur o înãlţime dar , în opinia mea, aici nu este mãreţia muntelui specificã poveştilor cu sfinti, cu iniţiaţi, ci este doar o biatã colinã pe care elitele se caţãrã şi de care se agaţã mânate de iluzia puterii. Ele devin astfel victimele propriilor ambiţii şi utopii neavând rãdãcini adânci şi ancestrale, înfipte în glia româneascã, nici valorile verificate în timp specifice poporului român, popor pe care îl dominã vremelnic. Elitele legiuitoare şi conducãtoare sunt astfel primele vizate de haosul Apocalipsei dupã sintagma biblicã: „Bate-voi Pãstorul şi voi împrãştia turma”… În antitezã, „Valea”, respectiv „satul din Vale”, reprezintã naţiunea, plebea, pe cei mulţi, supuşii stãpânirii aflaţi sub cãlcâiul guvernanţilor. Cu toate acestea, conceptul de „deal” în carte parea fi totuşi mult mai complex şi plin de semnificaţii, adeseori greu de sesizat. Spre exemplu, într-una din premoniţiile sale, personajul Sicã strigã agitat în timpul somnului: „- Se apropie! Vine! În curând vor lua Dealul.”

Mi s-a pãrut interesantã prezenţa în carte a Elenei, ca personaj, pentru cã istoria românilor numãrã o serie nefericitã de ilustre Elene care numai bine nu au fãcut poporului român…

Pe tot parcursul cãrţii, unul dintre aspectele care frapeazã dar şi captiveazã este bogãţia, diversitatea, acurateţea şi valoarea informaţiilor socio-politice relevate. Pe unele deja le cunoşti dar pe cele mai multe dintre ele nu te mai saturi sã le descoperi fãcând conexiuni şi punându-ţi întrebãri. Mai ales cã fantasticul şi ficţiunea se îmbinã cu realitatea pe alocuri . Din acest punct de vedere, „Apocalipsa din Deal” ar putea fi considerat un roman metaforic şi metafizic, chiar un „metaroman”, adicã aşa cum îi stã bine romanului actual… Sarcasmul autorului se îmbinã cu umorul inteligent şi cu elementele supranaturale în carte generând un analgam literar unic şi impresionant, de un farmec aparte.

În volumul „Apocalipsa din Deal”, România timpurilor noastre este şi nu este prietena tuturora, oscileazã derutant între unii şi alţii… dar, nu aşa se face oare ea, politica? Problema dureroasã rãmâne însã legatã de avantajele acestei derute care poate genera neîncredere şi tensiuni punând astfel în pericol poporul român respectiv exact pe beneficiarul acestei politici haotice şi aparent ilogice efectuate. Poate de aceea , la finalul textului, Urmãritorul concluzioneazã simplu şi la obiect, tot cu o trimitere la creştinism: „Nu câștigi nimic, dacă îți pierzi sufletul!”…

Concluzionând, cel de-al doilea volum al „Călătorului în timp” cu titlul „Apocalipsa din Deal”, scris de Calistrat Robu, este o carte alegoricã, moralizatoare, genialã şi bine scrisã dar greu de digerat, o carte pe care o citeşti şi o reciteşti, apoi „te cruceşti” cum zice românul, întrebându-te dacã toate astea chiar s-au putut întampla şi coexista cu noi înşine, încercând sã afli cât e ficţiune şi cât e adevãr, cui a folosit şi cui îi foloseşte totul, la urma urmelor.

De la aripi la cătușe: Marea Mănăstire Mărgineni – „transformată” în penitenciarul în care a fost închis și Nicolae Bălcescu

Data: 3 octombrie 2023 by George V. Grigore

Marea Mănăstire Mărgineni a fost un lăcaș de cult ortodox prahovean, de o deosebită însemnătate, ce se afla pe drumul ce lega Bucureștiul de Curtea Domnească de la Târgoviște. Aici a fost construită inițial o mănăstire de vornicul Drăghici din Mărgineni în secolul XV, apoi a fost refăcută și mărită de postelnicul Constantin Cantacuzino (care a fost și înmormântat aici) și Pană Filipescu în secolul XVII. Edificiul a fost întărit cu ziduri de cetate în vremea postelnicului Constantin Cantacuzino (1646) şi a fiului acestuia, Stolnicul Constantin Cantacuzino (1681), devenind important pentru întreaga zonă, lăcașul a mai fost cunoscut și sub denumirile de „Mănăstirea de pe Cricov”, sau „Mănăstirea Drăghicești”, ea fiind construită pe ruinele unei mai vechi mănăstiri „rezultat al pietăţii familiei Basarabilor”. Soţiile celor doi ctitori, Elina şi Ancuţa, erau fiicele lui Şerban Basarab Voievod. Inițial Marea Mănăstire Mărgineni a fost cea în jurul căreia s-au dezvoltat satele din zonă.

Se spune că de pe vremea Cantacuzinilor (secolului al XVII-lea) localnicii practicau olăritul la curțile acestora din Mărgineni sau Filipești de Târg, făcându-se o ceramică smălțuită fină pentru nevoile curților domnești. În secolele XV –XVI boierii „at. Mărgineni” erau printre cei mai puternici din Țara Românească. Importanța acestui centru s-a reflectat și în construcțiile ce se înalțau falnice cândva pe aceste pământuri. Pe aceste moșii au existat două construcții bisericești: Mănăstirea de pe Cricov, având hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” și Marea Mănăstire Mărgineni, la N și NE de Cricov, ctitorită la 1646 de postelnicul Constantin Cantacuzino. Tot de aceste timpuri trebuie legate și Palatul Cantacuzinilor de la Filipeștii de Târg, construit de postelnicul Constantin Cantacuzino între 1633-1653, Palatul de la Florești și Palatul lui Pană Filipescu de pe „drumul domnișorului” – pe care „fugeau domnișorii și boierii țării în timpul năvălirilor dușmane” -, parcul și heleșteul, despre care Grigore Zagoritz scria că „la Mărginenii Pîrliți au stat în picioare până acum câteva decenii cele mai luxoase palate vechi și cea mai de artă dintre bisericile întregii regiuni”. Pe locul de atunci al Marii Mănăstiri Mărgineni se află astăzi Penitenciarul Mărgineni, situat administrativ în satul „I.L.Caragiale” (fost Haimanale, fost Boboci) din comuna „I.L. Caragiale” (fosta comună Ghirdoveni sau Ghizdăveni; jud. Dâmbovița). Ca istorie a locului, la Mănăstirea Mărgineni au fost deținute în arest persoane încă din anul 1840, astfel între anii 1840 și 1843 a fost închis aici revoluționarul Nicolae Bălcescu. În anul 1869, din ordinul lui Dimitrie Bolintineanu, mănăstirea a fost transformată definitiv în închisoare. Cu excepţia perioadei de timp din primul război mondial, când închisoarea a fost transformată în cetate de către armata germană, în incinta fostei mânăstiri a fost loc de deţinere. În anul 1949 a fost construit pavilionul de detenție, iar în anul 1951 s-au construit trei hale de producție industrială, cu o suprafață de 2500 m2. Construcţia Fabricii de Mobilă „I.L. Caragiale” a fost definitivată în 1963, aceasta funcţionând în decursul anilor şi ca un important centru de calificare pentru persoanele private de libertate din Penitenciarul Mărgineni şi din alte penitenciare din ţară în meserii precum tâmplar universal, tâmplar manual, lăcuitor lemn, ambalator. Penitenciarul Mărgineni este profilat pe deținerea în custodie a persoanelor care executată sancțiuni privative de libertate în regimurile de maximă siguranță și închis. Unitatea are în custodie persoane arestate preventiv și condamnate definitiv la pedepse privative de libertate, de regulă mai mari de 10 ani.

„Construită în ultimul pătrar al secolului al XV-a (1475-1495) – sub dinastia domnitorilor Basarabi – de vornicul Drăghici sin Stoica ot Mărgineni (apud Nicolae Iorga, Revista istorică, vol. XXV –n-le 7-9/1939), pe lângă rolul religios important, Mânăstirea Mărgineni constituia în acele vremi un excepţional loc strategic de supraveghere şi apărare a Cetăţii de Scaun a Târgoviştei. În a treia decadă a secolului al XVI-lea (1627/1628), o dată cu căsătoria postelnicului Constandin Cantacuzino cu Elena, fiica domnitorului Radu Şerban şi a Elinei, Mărgineanca, ultimul vlăstar din spiţa marilor boieri Mărgineni, Mânăstirea, dimpreună cu imensa avere „mutătoare şi nemutătoare” a cuplului, ajung la o înflorire fără precedent. Călător în Ţara Românească (1656-1658), sirianul Paul de Alep descrie la superlativ conacul postelnicului. „Ieşind din biserică ne-am coborât în palatul acestui postelnic (s.n.). Sunt clădiri domneşti ce uimesc mintea, fiind mai frumoase decât clădirile din oraşe. Acolo se află o baie elegantă a cărei marmură e minunată; apa care o alimentează este adusă de roţi cu găleţi aşezate pe râu; aceste găleţi stropesc şi grădinile de zarzavat şi livezi frumoase; ele pun în mişcare şi multe mori. Acolo se află case clădite ca la Istambul, căci toţi boierii din Ţara Românească au clădiri minunate în satele lor. Fiecare are lângă casa lui o mânăstire mare înzestrată cu danii şi fiecare boier se întrece cu cei de o seamă cu el în ceea ce priveşte frumuseţea clădirii şi a lucrăturii. Ei îşi pun toată mândria în aceste locuri”.

Mândria postelnicului Constandin Cantacuzino va fi fost mai cu seamă Mânăstirea Mărgineni (restaurată de el în 1654), lăcaş pe care diaconul Paul de Alep nu mai conteneşte să îl laude. Spicuiesc, în fugă. „El clădise (refăcuse, n.n.) de curând această mânăstire, clădire care minunează pe vizitatori. Ea are o turlă înaltă, acoperită cu tablă, şi trei altare, fiecare având desupra o cupolă elegantă. În faţa porţii se află o cupolă rotundă şi largă cu mai multe arcade; în mijlocul acesteia este un bazin cu mare joc de ape, alimentat de la un canal ce aduce apa de departe. De jur împrejurul acestei cupole sunt picturi în serie după acest text: ‹‹Slăviţi pe Dumnezeu din ceruri şi toate neamurile de dobitoace şi de fiare din lume, din mare şi de pe uscat şi Lăudaţi pe Domnul întru Sfinţii săi, fecioarele dănţuitoare, judecătorii, bătrânii, tinerii, tobele şi flautele etc.››. Există un lucru care minunează mintea – lucrarea unui meşter artist care a făcut şi picturile de la mânăstirile lui Vasile, domnul Moldovei (Vasile Lupu, n.n). Toate frescele de pe ziduri sunt aurite. Cât priveşte lucrarea făcută pe lemnăria de pe tâmplă, te uimeşte frumuseţea picturilor sale; dar este şi mai frumoasă cea de pe ziduri. […] Pe uşa bisericii, de o parte se află icoana Domnului nostru Iisus Hristos şi de cealaltă cea a Maicii Domnului, în foiţe de aur curat. […] Uşa bisericii este aurită în întregime. Întregul interior este proaspăt zugrăvit până în partea de sus a cupolelor, ca şi tavanele. […] Mai este încă o biserică nouă, frumoasă; apoi, pe rândul pridvorului chiliilor mânăstirii, se află o a treia biserică. Locul trapezei se găseşte lângă biserică, la catul de sus; ea dă spre mânăstire şi spre pădure. Este lungă, spaţioasă, şi cu multe ferestre cu arce rotunde. Este împodobită toată cu picturi şi cu tablouri reprezentând subiecte bine alese. […] Mânăstirea aceasta este clădită în vârful unui morman (dâmb, ridicătură, n.n.) şi în pădure. În heleşteele din jur se pescuieşte mult peşte”. Să adăugăm că, încă de pe vremea postelnicului – un mare iubitor de carte, ca şi doamna Elena Cantacuzino, soţia sa -, Mânăstirea Mărgineni avea o importantă bibliotecă de tipărituri şi manuscrise (pomenită şi de Antonio del Chiaro), bibliotecă ce va deveni celebră în tot Orientul creştin prin achiziţiile făcute de fiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. De altminteri, după uciderea postelnicului, ca executor testamentar al imensei averi a mamei sale, începând din 1682, Constantin Cantacuzino Stolnicul devine administratorul întregii „Curţi a Mărginenilor”, calitate în care, în 1687, îl aduce aici, printre alte iniţiative demne de admirat, pe vestitul meşter iconar Pârvu Mutu, cel care va restaura, la mânăstire, al doilea rând de frescă şi, de asemeni, va zugrăvi în întregime biserica lăcaşului monastic. Elena Cantacuzino şi postelnicul Constandin îşi duc împreună somnul de veci în ctitoria lor de la Mărgineni.”.

Înzestrată de noii ctitori cu numeroase moşii şi odoare, mănăstirea şi-a sporit mereu averea, inclusiv de ultimul ei egumen român, arhimandritul Cornilie. În toamna anului 1720, Nicolae Mavrocordat închină mănăstirea către aşezământul din Muntele Sinai, dar în condiţii foarte avantajoase pentru biserică şi sat. În 1821, comandatul corpului de oaste din Ploieşti, Duca, a primit poruncă de la Ipsilanti să plece cu oştirea la Târgovişte, pentru a face rost de provizii pentru 1500 de călăreţi. Mănăstirea Mărgineni era deja ocupată de arnăuţii conduşi de Farmache, iar unul din căpitanii grecilor, Sava, s-a „întărit” în mănăstire „sub cuvânt că acea monastire i putea servi ca cetate de apărare”. El a încercat să-l atragă pe Duca într-o capcană, dar acesta, bănuindu-l, a evitat confruntarea. La secularizarea din 1863, mănăstirea Mărgineni avea „22 de moşii, cu un venit de 874.200 lei vechi anual.” Începând cu 1863, mănăstirea se transformă în închisoare pentru deţinuţii politici. Cel mai notoriu deţinut al acesteia a fost Nicolae Bălcescu, închis la Mărgineni din ordinul lui Alexandru Vodă Ghica. Bălcescu a folosit timpul de încarcerare pentru a studia biblioteca stolnicului Cantacuzino şi arhiva mănăstirii, ce se mai afla în parte acolo şi care i-a folosit ca bază de documentare pentru scrierile de mai târziu. Astfel a conceput lucrarea „Puterea armată şi arta militară la români” și tot aici a scris despre biografia postelnicului Constantin Cantacuzino.

Dacă importanţa istorică a comunei a gravitat în jurul Mănăstirii Mărgineni, importanţa culturală este legată de naşterea aici a marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, care a dat şi numele actual al comunei. Unul din importanţii oameni de cultură contemporani din judeţul Dâmboviţa: Ştefan Ion Ghilimescu, într-un articol publicat la 160 de ani de la naşterea scriitorului, descria demersurile făcute pentru a identifica şi marca locul unde a venit acesta pe lume, precum şi modul în care a apărut casa – muzeu destinată lui Caragiale. Identificarea cu precizie a locului din incinta fostei Mânăstirii Mărgineni în care s- a aflat casa în care s-a născut I.L. Caragiale se va dovedi de real folos pentru Comitetul de Cultură şi Artă al Regiunii Prahova (devenită ulterior, prin Decretul 331 din 19 septembrie 1952, Regiunea Ploieşti) care, împreună cu Uniunea Scriitorilor din R.P. România (preşedinte în exerciţiu: Zaharia Stancu), cu ocazia aniversării a 100 de ani de la naşterea scriitorului, va aşeza acolo o „placă memorială” din beton de circa 130 cm înălţime şi cincisprezece grosime (amplasată la nivelul debleului Drumului Judeţean 710, executat la o adâncime de circa 3-4 metri sub nivelul „ridicăturii de teren” sau „dâmbului” menţionate în configuraţia locului descrisă de G. Zagoriţ). Văruită şi cu slovele înviorate cu catran, an de an, de forurile locale de partid şi de stat, ciudatul obiect de tristă amintire s-a păstrat ca atare pe locul respectiv până în 1992. El acredita cu litere de o şchioapă nu atât faptul că în acel loc fusese într-adevăr casa în care s-a născut scriitorul, ci concepţia realist-socialistă incipientă ce trebuia inoculată cu orice preţ omului nou, anume că I.L. Caragiale a fost nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai mare critic al regimului burghezo-moşieresc”. Aniversarea Caragiale din 1952 a avut poate, totuşi, şi o latură pragmatică: jignite de stigmatul de Haimanale al numelui localităţii, resimţit, mai mult sau mai puţin acut, ca un blam moral, întreprinzătoarele organe locale şi judeţene s-au mobilizat şi au reuşit să determine forurile de stat centrale să schimbe oficial numele localităţii. Potrivit sau nu, cert este că, din 1952 şi până astăzi, locurile natale ale lui I.L. Caragiale îi poartă numele. Adăpostită într-o frumoasă casă cu pridvor de la începutul secolului al XX-lea, situată la circa 250 de metri de zidurile care protejau incinta vechii ctitorii monastice a Cantacuzinilor, pe D.N. 72, expoziţia reuneşte o serie de obiecte, cărţi şi mobilier care au aparţinut marelui clasic, precum şi o serie de scrisori, facsimile, fotografii, afişe şi alte documente dedicate, în special, activităţii de dramaturg şi ziarist a lui I.L. Caragiale. Imediat după revoluţia din Decembrie 1989, în climatul de efervescentă emulaţie din toate domeniile vieţii social-culturale, s-a înlocuit aşa-zisa placă memorială plantată în pofida bunului-simţ de propaganda dejistă, în 1952, cu un mic obelisc (proiectat de sculptorul Liviu Brezeanu), monument comemorativ placat cu travertin pe care, cu litere de bronz, executate cu migală în Atelierul U.A.P. din Bucureşti, a fost inscripţionat poate cel mai simplu text de caldă şi reculeasă aducere aminte: Pe acest loc a fost casa în care s-a născut I.L. Caragiale (1852-1912).”

Elena Cantacuzino – cea care își leagă viața și numele de cunoscuta mănăstire – (n. octombrie 1611, Suceava – d. 2 martie 1687, com. Filipeşti, jud. Prahova) era fiica domnului muntean Radu Şerban (1602–1610) şi a Elinei, din familia marilor boieri Mărgineni. A studiat la Viena, cât timp familia ei a fost refugiată acolo, în particular şi la un pension de călugăriţe. Revenită în ţară după moartea tatălui (1620), s-a căsătorit cu postelnicul Constantin Cantacuzino, grec venit de la Constantinopol în timpul domniei lui Matei Basarab, fondatorul dinastiei boierilor Cantacuzini. A avut 12 copii, 6 fete şi 6 băieţi, pe care i-a aliat cu membrii unor familii renumite, bogate şi puternice. Toţi copiii au fost puşi să înveţe cu profesori aduşi anume din Occident, unul dintre fii, Constantin, fiind trimis să studieze la renumita Universitate din Padova. A ridicat, împreună cu soţul ei, numeroase lăcaşuri de cult, a reparat, renovat şi restaurat altele, între care Mănăstirea Mărgineni (devenită un adevărat centru cultural, dotat cu o bibliotecă, îmbogăţită cu cărţi de către stolnicul cărturar Constantin Cantacuzino), sau biserica şi palatul din Mironeşti-Coeni. La 30 decembrie 1663, boierii Băleni, conduşi de Stroe Leurdeanu, au pus la cale asasinarea postelnicului, care a fost ridicat din palatul său din Filipeşti, dus la Mănăstirea Snagov şi sugrumat. Mama şi-a prevenit fiii, care au reuşit să scape cu toţii de urgia duşmanilor. Cu ajutorul mitropolitului, a strămutat rămăşiţele soţului său la Mărgineni şi a făcut tot posibilul pentru a salva averea familiei, ameninţată cu confiscarea. Se luptă, ajunge de multe ori în faţa Sfatului Domnesc şi reuşeşte să se facă înțeleasă, nimeni neîndrăznind s-o înfrunte. Elena Cantacuzino a sprijinit urcarea pe tron a unui apropiat al familiei sale, Antonie din Popeşti (1669–1672), a cărui domnie a influenţat-o, toţi băieţii ei primind dregătorii. A reuşit să obţină, post–mortem, recunoaşterea nevinovăţiei soţului său şi condamnarea lui Leurdeanu şi a acoliţilor săi la moarte sau la muncă silnică în ocnă. Dar, odată dreptatea făcută, Elena Cantacuzino redevine fiinţa bună şi milostivă. Ea cere Divanului (Sfatul Domnesc) să transforme pedeapsa capitală a duşmanului familiei sale în obligativitatea călugăririi acestuia. Unelteşte pentru mutarea lui Gheorge Duca (1673–1678) pe tronul Moldovei şi aducerea la Bucureşti a unui domn apropiat familiei sale. Sultanul l-a numit pe fiul ei Şerban Cantacuzino (1678–1688). Este printre primele românce care şi-au întocmit testamentul, în 1682 numindu-l executor pe fiul ei, stolnicul Constantin Cantacuzino, şi justificându-şi dorinţa de a-şi păstra averile până la moarte pentru a nu ajunge „să rătăcesc căutându-mi pânea pe la copii şi astfel să cerc uşile străine, cum alţii au stat la ale mele”. Actul conţine „recomandaţii de viaţă morală şi religioasă, de bună înţelegere între fiii chemaţi de venerata bătrână la casele ei de la ţară din Mărginenii de Sus” (N. Iorga), cu scopul de a preîntâmpina certurile inerente între moştenitori, renunţând astfel la principiul primogeniturii. Însoţită de fiul ei, Mihai, Elena Cantacuzino a mers în pelerinaj la Ierusalim, Nazareth şi Bethleem, rugându-se pentru bunăstarea familiei sale, devenind astfel prima româncă ajunsă la Locurile Sfinte. La ceasul cuvenit a fost înmormântată alături de soţul ei la ctitoria lor de la Mărgineni. Despre sfintele morminte nu am reușit să aflu nimic. La fel, în legătură cu vechiul așezământ al mănăstirii. Posibil ca zidurile seculare să completeze arhitectura acestui penitenciar. Posibil și ca mormintele ctitorilor să fie aici, în fortificație. Ce știm este că multe „personalități” ale lumii interlope au „trecut” pe aici. Printre acestea s-a numărat și sirianul Omar Hayssam, în anul 2013. Astăzi încercăm să aflăm unde mai este „scânteia” care a ținut adunate atâtea lucruri frumoase în această zonă interjudețeană dintre Prahova și Dâmbovița, atât de apropiată de cea numită Valea Voievozilor, respectiv Marea Mănăstire Mărgineni și sfintele ei odoare și morminte…

Cula Glogoveanu (1770), unde Tudor Vladimirescu a fost adăpostit de mai multe ori, se restaurează

Data: 3 octombrie 2023 by Redacția

Ansamblul „Glogoveanu” este un ansamblu de monumente istorice aflat pe teritoriul satului Glogova, comuna Glogova (jud. Gorj). O legendă locală spune că un negustor sârb cu numele de Glogovan s-ar fi așezat în această zonă și ar fi întemeiat localitatea, iar urmașii lui și-au luat numele de Glogoveanu, devenind boierii acestor locuri. Localitatea Glogova a jucat un rol politic important datorită boierilor din familia Glogoveanu care dețineau aici una din reședințe. De zona respectivă se leagă și numele lui Tudor Vladimirescu, administrator al moșiilor posedate de familia Glogoveanu în zona Obârșia și Cloșani din nordul Mehedințiului istoric. Clădirea a fost ridicată în anul 1770, pe locul casei pitarului Necula Glogoveanu. Cei care au construit cula au fost Ioniţă şi Matei Glogoveanu, care făceau parte dintr-o familie de boieri înstărită. De ce se numește culă? Cula este denumirea dată unei case boiereşti semifortificate, ridicată pentru a apăra membrii familiei boiereşti şi averile acestora. Culele au fost populare și folositoare în secolul al XVIII-lea, când turcii asediau zonele României venind din sudul Dunării. Țara nu putea ridica cetăți fortificate, sau palate, așa că aceste cule au fost „pintenii” de apărare ai țării. Însă ele erau folosite şi în cazul unor răscoale ale servitorilor – în jurul culelor era câmp deschis, pentru a sesiza din timp cotropitorii. Culele erau prevăzute cu metereze prin care se trăgea cu armele, ferestrele erau foarte înguste, uşile masive, iar în beci era construită o fântână (ca într-un mic castel fortificat).

Arhitectul Iancu Atanasescu a inițiat un proiect de restaurare în anul 1964, iar după terminarea lucrărilor clădirea a adăpostit un muzeu local, iar după 1990 a fost folosită drept casă de oaspeți. Autorităţile au obţinut de curând fonduri europene să reabiliteze cula şi să o includă apoi în circuitul turistic. Licitaţia a fost atribuită şi, în curând, vor începe lucrările. Fondurile alocate se ridică la un milion de euro, finanțarea fiind asigurată de Ministerul Fondurilor Europene. Istoria acestei clădiri începe, conform tradiției locale, în secolul XVIII, când Matei Glogoveanu a construit o casă cu parter și biserica Sfântul Nicolae (1730). Fiul său, Ioniță, mare dregător, îndeplinind funcția de caimacam al Craiovei, a finalizat biserica începută de tatăl sau și după anul 1764, a construit actuala locuință, păstrând din vechea casă doar beciul. Mai târziu, clădirii i s-a adăugat cerdacul și s-a extins spre șosea. În ultimii ani ai secolului XIX, proprietarul de atunci, Gheorghe Vernescu, a inițiat o restaurare a clădirii, executată în condiții destul de bune. După anul 1951, casa a fost folosită ca sediu de gospodărie agricolă colectivă și ca local pentru câteva clase ale școlii generale din Glogova. Arhitectul Iancu Atanasescu a inițiat un proiect de restaurare în anul 1964, iar după terminarea lucrărilor, clădirea a adăpostit un muzeu local, urmând ca după 1990 să fie folosită drept casă de oaspeți. Tudor Vladimirescu a fost adăpostit de mai multe ori în casa din Glogova, fiind prieten cu familia Glogoveanu.

Cula este compusă din parter și etaj. Parterul este compus în mare parte dintr-un beci masiv, cu ziduri de 1,40-1,45 metri grosime, cu două încăperi boltite cu bolți cilindrice și cu arcuri dublouri groase, unele sprijinindu-se pe pereți și altele și pe doi pilaștri centrali de secțiune pătrată. Etajul este format dintr-un pridvor cu coloane de lemn, unic la construcțiile de acest gen din zonă, accesul de la parter făcându-se printr-o scară interioară aflată sub cerdac. Din pridvor se intră într-o sală centrală și de aici, în cele cinci camere. Decorația exterioară cuprinde pe fațadele etajului panouri dreptunghiulare mari, iar pe cele trei laturi ale parapetului, mici panouri pătrate. Cula prezintă numeroase metereze, oferind posibilitatea de a trage în orice direcție în cazul unui atac. Meterezele sunt întâlnite și la cerdac, în parapetul de zid. Acoperișul este din șindrilă.

Ca parte a complexului muzeal, Biserica „Sfântul Nicolae” a fost ctitorită de către Matei Glogoveanu cu soția, Stanca. Lucrările începute în anul 1730, au fost continuate de către fiul său, Ioniță cu soția, Maria, fiind finalizate în anul 1764. Biserica din cărămidă este în formă de navă cu pridvor deschis, pronaos, naos și altar. Deasupra pronaosului se ridică turla clopotniță cu o scară ce duce la aceasta, fiind lipită de zidul de apus al pronaosului. „Cel care a intrat cu adevărat în legenda satului Glogova a fost domnitorul Basarab cel Tânăr, cunoscut în istorie și cu numele de Țepeluș. Se zice că numele de Țepeluș i-a fost dat de către Ștefan cel Mare ironic, sugerându-se micimea personajului în raport cu marele Țepeș-Vodă. Ca și tatăl său, Țepeluș ajunsese domn al Țării Românești cu sprijinul lui Ștefan cel Mare, însă l-a dezamăgit rău pe acesta trecând de partea turcilor. Fără îndoială că Țepeluș a avut un sfârșit tragic, așa se explică de ce pe seama acestui episod final din existența domnitorului au apărut numeroase legende, narațiuni istorice, iar glogovenii se mai află și astăzi marcați de destinul acestei personalități.

Tradiția locală vorbește de faptul că „în seara premergătoare morții, Țepeluș și cumnatul său Stanciu băuseră cam mult din vinul rubiniu produs în via de la Rătez. Se spune că staul Glogova intrase mai devreme în noapte deoarece norii negri, adevărați balauri cu mii de capte se alungau pe cer, lăsând în urma lor săgețile roșii ale fulgerelor. Amețit, Țepeluș cu o lumânare în mâină s-a îndreptat spre iatacul destinat lui, din partea de nord a Culei. Nu ațipise bine când, deodată, se aud la ușa de la intrare, zâvorâtă cu un druc mare de stejar, bătăi cu bâte și topoare. Toată lumea e cuprinsă de spaimă. Țepeluș bănuiește că e cel urmărit. Cu părul vâlvoi, cu fața roșie de efectul vinului băut, domnul se îmbrăcă în grabă și, ajutat de bunul său cumnat Stanciu, se îndreptă spre tainița pe care o cunoșteau doar cei ai casei. Coborî repede în beci și se îndreptă spre cele două galerii ce porneau în direcții diferite. Alcoolul și destinul și-au dat mâna. Domnitorul alege galeria cea mare de aproape un kilometru care ducea spre malul stâng al Motrului. Era o cale sigură de scăpare, dacă un rob țigan fugit de pe moșia glogovenilor nu le-ar fi arătat urmăritorilor mehedințeni locul tainic al ieșirii din tunel. Era o liniște adâncă spintecată deodată de cântecul prevestitor de rău al unei cucuvele ce se odihnea în salcia bătrână și găunoasă aflată în apropierea ieșirii din galerie. După ce se închină de mai multe ori, fostul domn își ia inima în dinți și pășește spre a ieși din ascunzătoare. Ucigașii îl așteptau pregătiți cu topoare și săbii. Surprins și neajutorat, Țepeluș fu sfârtecat și aruncat în apa tulbure din viitura Motrului. Când cocoșii cântaseră a doua oară, ucigașii mehedințeni părăseau satul și conacul boieresc cu satisfacția că și-au făcut datoria pentru domnitorul care-i tocmise. Disperați, sora și cumnatul îl căutau bocind pe Țepeluș. Pe la prânzul mare, doi paznici de zi ai moșiei aduc vestea că trupul ciopârțit al domnitorului a fost descoperit între niște sălcii mai jos pe Valea Motrului” (culeasă de la Paraschiva Mutu, născută Dăogaru, în vârstă de 81 de ani, satul Glogova). La Glogova, Țepeluș a fost îngropat după obiceiul pământului, cu alaiul cuvenit unui fost domnitor uns al lui Dumnezeu, în fața paraclisului de la conacul boieresc: „În paraclisul culei a fost înmormântat Țepeluș Vodă, ale cărui oseminte au fost strămutate la Mănăstirea Bistrița”. Istoria nu poate preciza locul unde a fost înhumat domnitorul Țării Românești, Basarab cel Tânăr. Într-un hrisov din 1633, dat Mănăstirii Bistrița, domnitorul Matei Basarab a lăsat să se înțeleagă că în acest sfânt lăcaș, ctitorie a boierilor Craiovești, a îngropat Barbu Craiovescu pe „tatăl moșilor domniei mele, IO Basarab Voievod”. E posibil ca cele menționate să fie reale, deoarece Mănăstirea Bistrița putea să fie un loc de odihnă veșnică pentru un domnitor legat prin sânge de marii boieri Craiovești.

Biserica monument istoric din localitatea Glogova, judeţul Gorj, a intrat recent în 2018 proces de restaurare. Procesul de lucru acoperă faţada exterioară a sfântului locaş, urmând să fie completat de restaurarea picturii, realizată în tehnica fresco, în stil brâncovenesc. Biserica a fost construită între anii 1730 şi 1762 de Matei Glogoveanu, unul dintre cei trei fii ai lui Constantin Glogoveanu, consilier imperial. La ridicarea lăcaşului de cult a fost utilizată cărămida rămasă de la Cula Glogovenilor și, inițial, a fost acoperită cu șindrilă. Arhitectonic și pictural se află sub semnul influenței bizantine, planul acesteia fiind sub formă de navă împărțită în pridvor, pronaos, naos și Altar. Pridvorul deschis este susținut de 12 coloane de 1,65 m, zidurile sunt groase, văruite, având la exterior un brâu rotund, în partea superioară, străjuit de două rânduri de zimți de cărămidă, iar dimensiunile întregii construcții sunt de 18 m lungime pe 8 m lățime. Biserica are o turlă-clopotniță pătrată, situată pe pronaos, relativ nouă, deoarece vechea turlă era octogonală, cu proporții mult mai frumoase. Pictura inițială a bisericii, realizată în jurul anilor 1762-1764, se presupune că a fost făcută de e echipa de zugravi a lui Dimitrie diaconul, cel care a repictat Mănăstirea Tismana. Între anii 1914 şi 1915, în zilele Majestății Sale Ferdinand I, lăcaşul de cult a fost repictat de Ştefan Nachescu Belgum și Iliescu Vela din Craiova. După întocmirea proiectului de conservare-restaurare a picturii murale, de profesorul universitar Nicolae Sava, s-a constatat că pictura inițială era mult mai valo¬roasă, iar repictările din 1914-1915 au afectat vechea pictură. Acum, datorită fondurilor alocate, Cula Glogoveanu (1770) va „îmbrăca” noi haine, iar turiștii vor putea vizita acest punct muzeal aflat într-un viitor traseu al culelor româneaști ce au fost salvate și puse în valoare. Felicitari celor implicați! (G.V.G.)

Și punte de interes parlamentar se făcu iarăși sângele atât de mizer politic…

Data: 2 octombrie 2023 by Cezar Adonis Mihalache

Scandalos nu este poate faptul că UDMR nu a semnat moțiunea de cenzură împreună cu formațiunile din opoziție, ci motivarea publică dată pentru acest gest… O „justificare” ce ar fi putut lipsi, căci orice formațiune are dreptul de a decide ce semnează, dar prin care maghiarimea politică a vrut, de fapt, să-și reafirme poziția (de forță) neatinsă… Rămasă neatinsă… Ca în toți cei peste 30 de ani postdecembriști… Și nu, nu surprinde faptul că UDMR nu s-a aliat cu restul opoziției, într-un gest, în fond, cât se poate de simbolic, pentru că asta reprezintă moțiunile de cenzură în România, o formală disociere politică față de acțiunile guvernamentale, pentru că, în sine (pe doctrina politică fățiș și asumat antiromânească!) maghiarimea politică nu s-ar alia niciodată cu un partid românesc!… Darămite cu mai multe! Da, dacă era vorba de o aliere cu un partid de sorginte identică, maghiaro-revizionistă, atunci am fi avut toate semnăturile udemeriștilor! Dar numai la Budapesta, niciodată în vreo unitate cu vreun partid românesc de la București.

Sigur, gestul maghiarimii ar fi putut trezi opoziția, practic sfruntată de o parte a ei, să ia atitudine! Să inițieze, la fel de formal precum textul unei moțiuni, o petiție împotriva UDMR. Ca primă parte a unei lungi liste de necesare poziții și atitudini față de acest partid anti-românesc. Și ar fi putut declara UDMR ca fiind oficial în afara opoziției! Ca un soi de partid apatrid! Nu i-a păsat însă pentru că nu răfuiala, în numele românilor, cu ostila formațiune o interesează. Dar ar fi fost interesant să vedem cum se poziționează formațiunea maghiară declarată, măcar la nivel politic, ca în fiind și în afara Opoziției! Da, constituțional, nu există astfel de formule luate în calcul. Obligarea unui partid, care a ieșit de la putere, dar care nu se consideră nici în opoziție, la o poziționare. În cazul UDMR -ului, în cadrul minorităților naționale. Iar în lipsa unei asumări, într-o „barcă” sau alta, privarea de dreptul de a mai avea inițiative legislative. Pentru că un partid neasumat nu poate avea pretenția de a avea inițiative legislative. Și poate nici dreptul, dacă nu cel de vot, măcar cel de „veto”, prin care, de atâtea ori, UDMR a schimbat raportul de forțe politice în România.

Dar poate este ceva prea subtil pentru fragila noastră Opoziție!… Mult prea rafinat față de actele de huliganism verbal, politic și civic, și uneori nu doar verbal, și nu doar în Parlament, ci și prin taberele politice (aceste minireprezentări, dar cu efect atât de real, ale parlamentului)… Rămâne însă „justificarea” dată chiar de șefii UDMR -ului pentru nesemnarea moțiunii împreună cu opoziția. Și nu doar faptul real că UDMR nu a plecat de la putere, având numeroși secretari de stat și șefi de agenții la butoane, ci batjocoritoarea explicație a poziției sale. Nu faptul că nu a semnat acest act pentru că oricum opoziția nu strânge nici măcar 40 la sută din semnăturile necesare, ci pentru că a preferat să negocieze direct și punctual, cu guvernul. Nu să scrie amendamente precum ceilalți, mai trebuiau și pe românește!, ci să discute direct cu premierul (probabil, nu pe românește, și nu cu „google translate”!). Iar UDMR spune fățiș că a preferat negocieri directe pe secțiunile ce o interesau. Cert, nu pe capitolele specifice ale împunsături fiscale, pentru că formațiunea nu putea disociau apărarea intereselor unei categorii (contribuabilul maghiar) de restul plătitorilor, ci, evident, pe alte forme de reprezentare. Ălea care o interesează cu adevărat. Pentru că nu de nevoile cetățeanului ca plătitor de taxe și ale omului de afaceri al minorității îi pasă (căci, sângele mizer politic punte de trecut prăpastia următor parlamentară se face, nu?!), ci de asigurarea a ceea ce de mult era evident că nu mai există: trecerea reală a pragului parlamentar și, mai ales, la nivelul aproape întregii țări…

Şi-a luat în serios propria incultură…

Data: 2 octombrie 2023 by Maria Diana Popescu

Cunoscuta vedetă a gafelor, aşezată în loja confortabilă a Culturii de stat din România, Raluca Turcan mînuieşte caricatural rolul şi disciplina(rea), simţindu-se ca peştele în apă pe un fotoliu nemeritat. Ah, suavitatea ei de două ori rafinată prin botox şi tot pe atît de curajoasă, în a se adresa agramat poporului, în forma direct liberă şi de după blocuri a limbii noastre, stîrnind indignarea, prin stîlcirea ei ca abordare şi înţeles. Desigur, ministreasa care a afirmat pe un post Tv că are 28 de ani deşi e trecută de 47 nu e lăsată singură în „operaţiunea” măreaţă de falimentare a culturii româneşti. Ar fi nedrept, nu-i aşa? I s-au alăturat corifei experimentaţi, debordînd de spirit cultural, dorind „binele” poporului, cei gata să o apere pe Raluca de conştiinţa încă trează a naţiunii. Cine a propus-o ca ministru al Culturii, deşi a demonstrat ca Ministru al Muncii că nu-i decît o persoană incompetentă, cu pretenţii şi bucluc în Guvern, a făcut o glumă proastă. Perseverenta gafeuză şi-a luat în serios propria incultură şi cu avînt revoluţionar nebunesc s-a aruncat în cap pe biroul Ministerului Culturii, deşi biografia sa arată că în toată cariera nu s-a intersectat deloc cu centura culturală, ci mai degrabă cu cea financiară. Dacă Ministerul Culturii a fost lăsat drept moştenire pe un mandat unui astfel de personaj se înţelege că poporului român i se ia, uşor-uşor, şi porţia de cultură rămasă încă în viaţă. Dacă îi citeşti biografia te întuneci la minte: studii peste studii, unele la Moscova, altele prin lumea largă, tipic politicianului farseor român, ba chiar şi funcţii pompoase, făcătoare de bani pentru „beneficiar” şi de nimicuri dăunătoare pentru societate, bazîndu-se, probabil, pe acel „O, nimic, cât eşti de mare!” al lui Eminescu…. Discursurile sale publice demonstrează contrariul biografiei: un analfabetism frazeologic cras, o cultură de după blocuri.

De-a lungul carierei sale de carton, actualul ministru al Culturii, Raluca Turcan a ieşit în mod caragialesc în evidenţă prin discursuri agramate şi gafe impardonabile. Rar găseşti un specimen feminin atît de creativ în autobăşcălizare. De nenumărate ori, în timpul unor conferinţe de presă cucoana, finisată cu cantităţi generoase de botox de către medici, a emis fraze halucinante. Pe cînd era ministru al Muncii, întrebată de un reporter ce soluţii ar avea pentru românii cu venituri mici, a răspuns astfel: „Aş apela, în primul rând la ajutorul din partea statului, şi m-aş bucura că statul se zdrobește să găsească soluţii. După aceea e dificil, mai ales dacă ești şi bolnav”.

Altădată, întrebată de reporteri cît costă un kilogram de roşii şi zece ouă, doamna mare la stat, dar cu minim IQ, a spus aşa: „să ştiţi că am urmărit transpunerea dialogului meu cu dumneavoastră de ieri şi realmente v-am arătat toată preţuirea mea şi seara, la televizor, m-am regăsit într-un monstru care este total indiferent de ceea ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi. Eu o să vă răspund, dar e nefiresc ca dumneavoastră să vă comportaţi cu mine, ca om care sunt marcată doar de bună credinţă să schimb lucrurile în bine în ţara asta, în felul în care o faceţi. Pot să vă calculez şi cât costă 10 ouă, dacă un ou costă între 60 de bani şi un leu. Dar, pe fond, cred că avem cât mai multe lucruri de sistem pe care şi eu, împreună cu dumneavoastră, vrem să le schimbăm”. N-am înţeles nimic din analfabeticul răspuns. Sigur, nici dumneavoastră. Jenant, cît de greu se exprimă în limba română! Într-o postare pe  feisbuc(sic), Raluca Turcan i-a urat „La mulţi ani” baronului Samuel von Brukenthal mort din 1803. Tot în calitate de Ministru al Muncii s-a remarcat prin gafe ce ţin de folosirea improprie a unor cuvinte şi expresii. Referindu-se la activitatea sa în minister, doamna ministru a afirmat:  „sunt full-option în proiectul de ministru al Muncii”. Dacă tot face apel la altă limbă precum Coana Chiriţa, precizăm că termenul corect este „full-time”.

Inventatoarea cuvîntului „propaghează”, Raluca Turcan a gafat grav şi în cazul tragediei cu morţi în dezinsecţia de la Timişoara. Vă amintiţi afirmaţiile: „Adică nu se poate ca în materie de siguranţă publică să nu existe controale ale instituţiilor statului, astfel încât omul să aibă garanţia că nu se culcă sănătos şi se trezeşte, ferească Dumnezeu, mort, aşa cum s-a întâmplat în Timişoara”. O altă gafă monumentală, incidentul extrem de neplăcut petrecut la inaugurarea unui pod peste rîul Ialomița: Podul s-a prăbuşit cu toţi oficialii care au venit la darea în folosință, după ce Raluca Turcan a tăiat chiar panglica cu care erau legaţi pilonii de susţinere. Directorul firmei de construcţii a explicat că, „n-au avut cu ce să lege pilonii şi a folosit pentru a-i fixa chiar panglica tricoloră care e tăiată la inaugurări. Iar podul ar fi rezistat dacă panglica n-ar fi fost tăiată în peste douăzeci de locuri, de către oficialii prezenţi”. Ei au scăpat doar cu o scăldare neprogramată, udîndu-şi hainele de lux. „Mare noroc că panglica a cedat”, a declarat ministrul, spunînd că şi-a spălat şi hainele cu ocazia asta.

La întreg pomelnicul de gafe care au făcut-o de rîsul lumii, dar şi spre deliciul publicului, să adăugăm şi gafele recente. În actuala funcţie de Ministru al Culturii, Raluca Turcan a sărbătorit în neştiinţa şi incompetenţa sa 247 de ani de relaţii cu SUA, în realitate, fiind doar 135. Se vede clar, doamna n-are pic de cultură şi nici cunoştinţe de istorie. Ea  rîdea de Viorica Dăncilă, cu mult peste nivelul Ralucăi, însă ea este ministrul căreia niciun medic estetician nu-i poate botoxa cultura generală, în curînd, nici înfăţişarea.

După cum putem constata, la Ministerul Culturii din actualul guvern, se aplică zicala ţapinarilor: „multă minte nu se cere, prost să fii, să ai putere”. Ministreasa n-are nicio treabă cu promovarea şi respectarea valorilor culturii româneşti. Aşadar, orizontul cultural deosebit de mic al doamnei ministru al Culturii îi va permite doar o majoră şi dăunătoare schilodire a limbii române. Dacă apelăm la vechea zicală românească „cum e turcu’ şi pistolu’!”, putem afirma fără a greşi: La aşa „Românie educată” a lui Iohannis,  aşa ministru al Culturii!

Salvarea Patriei este legea supremă! (5)

Data: 2 octombrie 2023 by Ion Coja

Dintr-un text dedicat anti-românismului nu poate lipsi referința cât mai amplă la politica anti-românească a Budapestei! Această politică este subordonată în ultima sută de ani contestației tratatului de la Trianon semnat în 1920, la sfârșitul Marelui Război! Atitudinea opiniei publice ungare, ca și a autorităților maghiare, a fost destul de contradictorie și comentariul nostru ar putea începe cu rememorarea primilor pași făcuți de oficialii maghiari în momentul când, după aproape 400 de ani, apărea din nou pe harta Europei un stat de sine stătător numit Ungaria. După dezastrul militar și politic de la Mohacs, în 1527, Ungaria devenise pașalâc turcesc. Detaliu important: voievodatul Transilvania își continuă existența, fără niciun sentiment de solidaritate cu regatul ungar de dincolo de Carpați, de Tisa. Ungaria și Transilvania erau și au rămas până azi două entități complet diferite din toate punctele de vedere: etnic, politic, economic, demografic, cultural.

Faptul că conclavul internațional european a restabilit în 1920 dreptul ungurilor de a avea o patrie, un stat național, în care maghiarii să alcătuiască pentru prima oară populația majoritară, a creat derută și confuzie în clasa politică, în opinia publică maghiară. S-a produs atunci un gest cu totul neașteptat: liderii politici maghiari au alcătuit o delegație de conți și viconți de operetă care au venit la București și au solicitat audiență la regele român, Ferdinand, oferindu-i coroana Sfântului Ștefan, urmând ca Ferdinand să fie rege și la Budapesta, rege peste un regat româno-ungar, după modelul dualismului austro-ungar instaurat la Viena în 1867. Pasă-mi-te, liderii maghiari nu știau ce să facă cu suveranitatea noului stat ungar! S-au simțit incapabili să-și poarte singuri de grijă! Trecuseră 400 de ani de când nu mai guvernaseră propriu zis. Ezitau să-și asume răspunderea și riscurile suveranității, ale independenței! Interesant este că în urmă cu 40 de ani, după războiul ruso-româno-turc din 1877-78, pe harta Europei a apărut un stat național nou: Bulgaria!

Vecinii noștri din sudul Dunării nu prea aveau nici ei o tradiție a luptei pentru independență, suveranitate etc., etc. Nu aveau o clasă politică propriu zisă. Liderii pe care, de bine, de rău, îi aveau în frunte s-au simțit incapabili să gestioneze statutul de stat suveran pe care generozitatea marilor puteri îl ofereau bulgarilor, deși aceștia nu făcuseră mai nimic pentru a scutura jugul otoman! Deruta de care au fost cuprinși fruntașii bulgarilor i-a determinat la un gest surprinzător, dar semnificativ: Bulgarii au venit și ei la București cu o cerere, cu o ofertă destul de tentantă: instaurarea unui dualism româno-bulgar, reeditare a anticului țarat vlaho-bulgar al Asaneștilor. Regele Carol însă, sfătuit de Ion C. Brătianu și alți lideri politici, nu a acceptat oferta generoasă venită de la Sofia, motivul refuzului fiind teama că Rusia va pretinde să supervizeze politica statului româno-bulgar, în virtutea tradiției relațiilor dintre ruși și bulgari! Fără voia mea îmi aduc aminte de reacția multor așa ziși robi, de etnie țigănească, trăitori în Principatele Române. Când generozitatea boierilor români a decis abolirea robiei, majoritatea țiganilor au fost derutați de statutul de oameni liberi și au refuzat să părăsească ograda boierească, cerând cu insistență să păstreze vechile relații cu „stăpânul”, cu boierul care le organizase până atunci viața, existența!…

De ce spun că gestul liderilor bulgari, ca și al maghiarilor, este semnificativ? El denotă conștiința superiorității, a excelenței românești în materie politică: românii au întârziat oarecum să-și constituie un stat, au făcut-o abia în secolul al XIII-lea, dar statul pe care l-au edificat nu a încetat nicio clipă să existe, să supraviețuiască încercărilor istoriei. Puține sunt statele europene care au cunoscut o continuitate neîntreruptă din secolul al XIII-lea până în zilele noastre. Când vorbim de excelență, avem dreptul să consemnăm și această continuitate politică a statelor edificate de români. Au rezistat într-un mod aproape miraculos! Iar în 1859 s-au unit dând naștere României, stat cu o vechime aproape milenară neîntreruptă! Performanță de care n-au fost capabile multe popoare din Europa!

…Mai există o asemănare importantă între liderii politici maghiari și bulgari. În amândouă țările s-a dus și se duce și azi o politică de de-românizare a minoritarilor etnici români! E drept, această politică criminală are un caracter general, este o politică de dez-naționalizare a tuturor etniilor minoritare din Ungaria, respectiv Bulgaria! Să revenim la maghiari, la politica Budapestei față de românii trăitori ca minoritari etnici sub administrația hungară. Preocuparea guvernanților de a-i maghiariza pe români se pare că a cunoscut aspecte inedite, unice. Apreciem astfel inițiativa bizară a Budapestei de a tipări o carte, un manual îndrumător pentru funcționarii de stat, prin care aceștia erau instruiți cum să procedeze pentru a maghiariza numele românilor. Manualul a fost conceput și publicat înainte de Primul Război, în anii dualismului austro-ungar. Era un abuz fără pereche din partea oficialilor maghiari să organizeze atât de minuțios un astfel de proces care atenta la existența unui grup etnic omogen numeros, de populație autohtonă, băștinașă. Era propriu zis un etnocid, care a continuat și după Trianon, în statul Ungaria. Prin granițele decise la Conferința pentru Pace rămâneau să viețuiască în Ungaria circa 400.000 de români! Din 1920 și până azi numărul românilor din Ungaria a scăzut dramatic, statisticile oficiale mai înregistrează o minoritate etnică românească de 40.000 de suflete! Atâția mai sunt cetățenii unguri care își afirmă identitatea etnică românească! Restul românilor nu au fost exterminați, dar politica Budapestei s-a priceput să creeze un climat ostil pentru minoritari, care preferă să se declare maghiari pentru a nu intra în conflict cu oficialitățile. Intră la socoteală și șovinismul stupid al concetățenilor maghiari, al societății civile, care descurajează veleitățile etnice ale minoritarilor. Ca și interesul economic și profesional al unor români de a obține avantaje în schimbul deznaționalizării, avantaje oferite de legislația șovină maghiară! În felul acesta în Ungaria au fost maghiarizați sute de mii de germani, de slavi, de români…

E de menționat încă un gest al autorităților maghiare: în ambele războaie mondiale au avut grijă să mobilizeze pe front tineri combatanți din rândurile minoritarilor etnici! Gest de o ticăloșie descalificantă! Pentru situația românilor din Ungaria mai trebuie făcută o precizare foarte importantă: în Ungaria recensământul populației înregistrează un număr de aproape o jumătate de milion de creștini greco-catolici! Maghiari care să adere la biserica „unită”, greco-catolică, nu prea sunt de găsit! E de bănuit că majoritatea acestor greco-catolici din Ungaria ca și cei din Ucraina, poate, sunt la origină români, care își declară apartenența la biserica unită știind bine că nu vor stârni reacția discriminatorie a autorităților, a celorlalți maghiari nativi! Cei care deplâng nedreptatea făcută Ungariei la Trianon invocă și numărul mare de etnici maghiari rămași în afara frontierei de stat a Ungariei! Numai în România ar exista peste un milion de maghiari! Cifră impresionantă, care, din păcate / din fericire, nu prea corespunde realității! În realitate, peste o jumătate de milion dintre cei recenzați ca maghiari sunt de fapt secui, trăitori în centrul României, departe de frontiera cu Ungaria! În toate statisticile de dinainte de Trianon secuii erau înregistrați corect ca altă etnie decât cea ungară. După Trianon, Budapesta nu a mai făcut această distincție, considerându-i / declarându-i pe secui maghiari! Un abuz și o nedreptate! Un neadevăr! Acceptat de guvernanții de la București cu o ușurință iresponsabilă! (va urma)

Încotro, România?!…

Data: 2 octombrie 2023 by Gheorghe Piperea

Contextul economic și social în care intervine austeritatea este de la excelent în sus. Anul acesta au fost dizolvate cca 20 de mii de societăți comerciale, cu peste patru mii decât anul trecut. Totalul societăților comerciale care au dificultăți, sunt în insolvență, sunt suspendate sau sunt radiate este de peste 64 de mii, la nivel național. Nu sunt incluse în aceste statistici micile afaceri independente sau liberale ale persoanelor fizice – PFA, întreprinderi individuale sau familiale, freelanceri, influenceri, instructori, bone, menajere etc. Sunt peste 600 de mii de astfel de afaceri mici înregistrate la registrul comerțului și la fisc, dar nu avem statistici relative la numărul și starea financiară și juridică a sutelor de mii de persoane care realizează venituri nedeclarate sau sporadic declarate. Mult mai grav este că, la nivelul lui octombrie 2022 (când susțineam o conferință pe această temă la CCIR, cu participarea unor reprezentanți ai BNR, ANPC, MJ și MF), erau 410 mii de societăți comerciale cu pierderi cumulate pe ultimii 10 ani care depășeau 40 de miliarde de euro – datele rezultă din raportul pe 2021 al BNR. De asemenea, din cele 1,1 milioane de societăți și comercianți individuali înregistrați la registrul comerțului în anul 2021, numai 700 de mii depuneau situații financiare anulare, deci nici nu existau din punctul de vedere al fiscului. Aceste cifre sunt, desigur, mult înrăutățite azi, întrucât economia și societatea au păgubit în 2023, fiind evidentă contracția economică în foarte multe sectoare, dar mai ales în cel imobiliar.

Ce trebuie reținut – conform Legii societăților comerciale, aceste entități cu pierderi sau invizibile pe radarul fiscului trebuie dizolvate și lichidate, chiar din oficiu. Singura excepție este aceea în care societățile cu pierderi își determină acționarii/asociații să aducă bani suplimentari pentru reîntregirea capitalului – nu am văzut nicăieri o astfel de preocupare. Dimpotrivă, mari companii, cu zeci de miliarde de lei cifre de afaceri anuale, declară sistematic pierderi, fără a se preocupa deloc pentru reîntregirea capitalului prin apel la „punga” sau sacul enorm de bani ai acționarilor. Numai aceste pierderi cumulate în ultimii zece ani, dar neacoperite de acționari, se ridică la peste 40 de miliarde de euro pe întreaga economie. De vreme ce majoritatea acestor sume sunt pierderi simulate, menite a evita plata impozitelor în România, prin recalificare fiscală (din pierdere regizată, în profit prezumat) s-ar putea aduce bugetului statului un minim de cinci miliarde de euro. Din cei 40 de miliarde de euro pierderi, mai mult de jumătate reprezintă pierderi simulate; aplicând 16 la sută impozit pe profit și opt la sută impozit pe dividend, se ajunge cam pe acolo… Bun, iar acum, cu legea așa-zisei austerități fiscale, mai mult de o sută de miliarde de lei vor fi stoarse de la mediul privat, care este, precum observați, în această minunată stare economică și socială.

Atât de austeră este legea, pe care guvernul și-a „asumat” răspunderea, încât statul va reduce doar 16 miliarde de lei din cheltuieli. Nu sunt cifre estimate de mine, ci de Comitetul Economic și Social, în avizul negativ pe care l-a dat legii lui Ciolacu. Ce să mai spun de populație? Nici pensiile nu au fost majorate, nici salariile profesorilor nu au fost aduse acolo unde se promitea în vară, nici energia, carburanții și alimentele nu au prețuri echilibrate, nici medicamentele nu s-au ieftinit (prețurile nu au fost nici măcar înghețate la nivelul din plandemie…), nici ratele de credit nu s-au redus… Dimpotrivă, s-au dublat… În rest, conform lui Ciolacu, o ducem din ce în ce mai bine, iar legea „austerității” este, cică, pentru români… Cică nicio taxă sau impozit nu fuseră reduse… Cică banii de armament inutil și vechi, de vakseenuri – apă de ploaie și nocive, de ajutoare de stat pentru filme pe netflix sau alte „necesități” absolute sunt suficienți și f. f. bine investiți… Trai, nineacă, pe banii contribuabilului, care nu poate intra în grevă fiscală, căci este imediat executat silit, că doar nu e bancă, big pharma, companie de energie, societate de asigurări sau oenge progresist neo-marxist…

Adevăruri incomode…

Data: 2 octombrie 2023 by Diana Maria Brăgaru

De aproape optzeci de ani, poporul meu este dus spre imbecilizarea de masă. Bolșevicii ne-au eliminat la propriu elitele. Au decimat cei mai inteligenți, mai puternici, mai vii români. Pe ceilalți au încercat să îi spele pe creier, să îi facă mase de manevră și cu mulți au și reușit. Ce a rămas vârf, a fost corupt sau și-a încovoiat coloana pentru a supraviețui în frică. Comuniștii au pus bazele metodei de cretinizare a unui popor folosind teroarea. După ’89, urmașii comuniștilor, majoritatea și în sens genetic, nu doar temporal, au continuat munca de slăbire a Nației Române. Doar sursa inspirației a fost schimbată, nu s-au mai inspirat din Est, că tătucii lor, s-au inspirat din Vest. După ce predecesorii lor, jumătate de deceniu, au creat un sistem care să țină oile într-un țarc, hrănindu-le cât să nu moară și să poată fi mulse eficient, noua stăpânire, care era tot cea veche, a lărgit țarcul și peste roșul comunist a scris cu alb, „Coca-Cola”, iar poporul s-a simțit liber. Dându-și seama de ce se întâmplă sau în căutarea unui nivel de trai pe care nu putea să îl aibă în România, materia cenușie de top curajoasă a plecat în exil.

Urmașii bolșevicilor care primeau ordine de la Moscova au executat și execută în continuare ordine venite de la noua stăpânire, de la Bruxelles sau din Washington DC. După ce au dărâmat sistemul de învățământ, totul a devenit o joacă de copii. Imbecilizarea de masă a continuat, gustul pentru vulgaritate s-a cultivat și dezvoltat, sistemul de promovare pe linie de partid PCR, devenit un alt fel de PCR – pile, cunoștințe și relații – a atins noi culmi. Punerea în practică a schemei Plandemonium a creat premisele unei noi forme de teroare. Dacă în comunism adulților le era frică doar pentru libertatea și viața lor, acum s-au inoculat și se inoculează permanent noi forme de a ține paralizată populația prin groaza că o să li se părinților ia peste noapte copiii pentru a fi dați rogvaivilor sau a fi tranșați de vii și că ei nu pot face nimic pentru a se opune.

Peste pericolele reale, se aruncă sistematic noi forme de gaz paralizant, noi false probleme sunt create și prezentate în spațiul public, gaze fumigene la fel de toxice precum noua orânduire. Manipularea a atins cote de neimaginat, la care majoritatea, amputată intelectual și cu o gândire critică eliminată parcă din ADN, reacționează exact ca un șoarece în fața șarpelui – e oripilată și paralizata de frică. Noua populație a Țării are lacune majore de cultură generală, orice formă de gândire logică a fost înlocuită de analfabetismul funcțional, setea și foamea vulgului de senzațional e perpetuă, reacția viscerală a înlocuit reacția rațională, calculată.

Dacă pana în ’89 Securitatea exista ca organism vizibil, noilor dușmani reali li s-au adăugat cei invizibili. Baubaul este prezent și suntem amenințati cu el zilnic, prin toate mediile, atât de cele oficiale cât și de cele de opoziție extremă. Ce nu reușește să îngrozească media progresistă și fără creier, îngrozește facțiunea extremistă, schizoidă, panicardă și la fel de fără creier a adepților teoriei conspirației. Din ambele părți, oameni imorali, amorali, bețivi, drogați, bolnavi psihic, sociopați, curve politice sau curvele faimei, pe statele de plată ale unora sau altora la vedere ori ascunse, agitatori benevoli, influenceri acefali, toți mână cu succes ce a mai rămas din cândva verdele Popor Român.

Poporul român este dirijat să reacționeze visceral, o biată marionetă lipsită de rațiune și gândire, manipulat dibaci de mâinile psihopaților aflați în tabere diametral opuse. Terorizat, ținut sub presiune psihică din toate părțile, chinuit de unelte ale unor interese vădite sau mai puțin expuse, poporului român i se perindă prin fața ochilor scenarii apocaliptice pe care le urmărește hipnotizat. Inert. Incapabil de reacția firească în fața pericolului, de a fugi sau a lupta, poporul român și-a pierdut instinctul de conservare. Lipsit de Dumnezeu sau percepându-L strâmb și fără de încredere în Hristos care a spus poporului Său să nu se teamă, Poporul Român și-a pierdut busola. Noi nu ne mai facem bine fără intervenție divină. Cumva, pare că cei mai mulți oameni aflați în moarte cerebrală nu se află în spitale. Nu sunt candidații din care se recoltează organe. Cei mai mulți români aflați în moarte cerebrală sunt pe tot cuprinsul țării, în toată media, în Parlament, în Guvern, în Președinția României. Am devenit un popor zombificat, ai cărui membri se sfâșie și se mănâncă între ei. Și nici măcar nu ne dăm seama.

Speologul Cristian Lascu are acasă o „Colibă Cucuteniană”

Data: 1 octombrie 2023 by Redacția

Chiar dacă nu este o „afacere” rentabilă, crearea unui muzeu sau al unui spațiu expozițional care se pretează la diferite activități istorice, culturale sau spirituale a devenit un țel pentru anumite persoane cu neliniști interioare. Vedem prin țară anumite muzee apărute din inițiative personale ce ne face să le vizităm și să ne minunăm. De la cele cu specific etnografic, la cele mai sofisticate, cu colecții unicat, muzeele vin în viața noastră din dorința de a nu uita, de a păstra o legătură indestructibilă cu lumea materială și a nu ceda totul către universul virtual. Sunt zeci de muzee locale, iar noua inițiativă de a avea o „Noapte a muzeelor la sate” a aprins scânteia și speranța. De Muzeul-Atelier-Școală creat la Piscu (jud. Ilfov) de o familie cu multe inițiative creative – familia Scripcariu – știu prin specificul activității mele și a colaborărilor pe care le avem, dar un „caz” mai special mi-a fost semnalat de către „căutătorul de comori” profesorul Marius-Ovidiu Sebe, de la Casa Corpului Didactic Ilfov din Brănești.

În vecinătatea Brăneștiului, în satul Cojești din comuna Belciugatele (jud. Călărași), s-a stabilit prin anii 2000 cunoscutul speolog Cristian Lascu, achiziționând de la localnici o curte pe care mai apoi a extins-o la circa 10. 000 de metri pătrați. Impresionat de cultura Cucuteni, considerată cea mai veche civilizație din Europa, pentru care a dezvoltat o adevărată pasiune în ultimii ani, acesta a ridicat în curtea sa acum mai bine de 10 ani o locuință după toate tiparele culturii neolitice. Coliba este jumătate îngropată în pământ, ridicată pe pari din lemn, pereții din bârne, bulgăriți cu lut, iar acoperișul acoperit cu trestie. Întreaga locuință este decorată cu desenele specifice  culturii, spirale și diverse alte variante și combinații pictate în nuanțele specifice. Vatra locuinței, locul de dormit, spațiul de lucru sau de luat masa, precum și obiectele ceramice specifice perioadei, întregesc atmosfera neolitică pe care o radiază așezarea.  Casa vibrează a preistorie și te teleportează în urmă cu mii de ani. Deși a făcut obiectul mai multor reportaje TV, coliba cucuteniană nu este cunoscută și nici promovată. Mai mult de atât, proiectul se poate dezvolta în continuare, curtea fiind generoasă în acest sens. Cu puțin sprijin din partea autorităților  pentru a amenaja și facilita accesul la acest obiectiv, satul Cojești ar putea deveni un punct de interes pentru cei pasionați de istorie și nu numai. Aici se pot ține adevărate lecții de istorie, „preistoria fiind la ea acasă”. Poate o colaborare cu Inspectoratul Școlar Județean și cu Muzeul „Dunării de Jos” din Călărași ar valoriza cum trebuie o așezare cucuteniană reconstituită, cum este cea de la Cojești. Aici s-ar putea prezenta și o serie de „Seri speologice”, deoarece domnul Cristian Lascu este unul dintre cei mai cunoscuți speologi și exploratori români contemporani. A explorat numeroase peșteri, inclusiv mediul lor subacvatic și a realizat numeroase descoperiri, cea mai faimoasă fiind Peștera de la Movile din Dobrogea, faimoasă pentru ecosistemul său unic în lume și speciile de viețuitoare care trăiesc doar aici. Faimoasa  revistă „Național Geographic România” l-a avut redactor șef timp de 12 ani.

Despre activitatea cercetătorului Cristian Lascu și pasiunea sa pentru natură se poate vorbi mult. Experiența sa și rezultatele cercetărilor sale se regăsesc într-o o serie de articole și cărți publicate. Are numeroase premii naționale și internaționale ale unor instituții de prestigiu. Puțini cunosc faptul că el este inițiatorul înființării Parcului Natural Văcărești. După o activitate intesă și vastă pe tărâmul explorărilor din țară și străinătate, a decis să se retragă la țară, în satul Cojești. Aici a construit această colibă unică, inspirată din Cultura Cucuteni, care îi uimește pe toți cei care îi trec pragul. Și are atâtea de povestit…

Pe un „model” asemănător, la Sângeru (jud. Prahova), între anii 2015-2020, regretatul poet și publicist Lucian Avramescu a ridicat, pe locul moştenit de la părinţii săi un „Muzeu al Pietrei”, cu exponate atât în interior cât şi exterior. Observați și dumneavoastră câtă pasiune pot pune acești oameni în tot ceea ce fac, în tot ceea ce întreprind. Vor să lase ceva trainic în urma lor, ceva care le-a mângâiat și lor sufletul și inima și i-a făcut să poată stea vertical, cu fruntea până la stele și cu gândul până la Creator! (G.V.G.)

Canaralele de la Hârșova – o atracție turistică surprinzătoare…

Data: 1 octombrie 2023 by George V. Grigore

„Canarelele” sau „pădurile de piatră”, cu turnurile, canioanele și grotele create în calcar coraligen acum două milioane de ani sunt văi largi și adânci, specifice sudului Dobrogean. Mai sunt și stânci aflate la mal de ape, dar și „droaie”, „claie”, „gloată”, „grămadă”, „grup”, „mulțime”, „pâlc”, „stâncă”, „stol”, etc.. Stâncile acestea sunt cumva grupate. Întâi mama soacră (Maya) mi-a povestit cum se ducea  ea „pe canara” („La Colțan”), când era mică, și lua apă din Dunăre cu găleata, pentru nevoile familiei, stând pe un stei de stâncă care ieșea din apa fluviului mai aproape  de mal. După aceea, am descoperit că aceste „canarale” sunt stânci ce se ridică din malul unei ape, iar cele mai spectaculoase se află în port la Hârșova. Am pornit în călătorie spre a le vedea de la București, spre podul Giurgeni – Vadu Oii. Odată traversat fluviul, am intrat în orașul Hârșova, cel cu o istorie milenară.

Canaralele (stâncile) din Portul Hârșova (jud. Constanța), sunt obiective cu valoare peisagistică, unice pe traseul Dunării de Jos. Sunt cuprinse într-o rezervație naturală geologică și geomorfologică, cu o suprafață de 5,3ha. și care se află pe teritoriul administrativ al orașului Hârșova. Rezervația a fost declarată arie protejată încă din anul 1943 și apoi prin Legea 5/2000, în primul rând pentru a proteja ruinele Castrului roman „Carsium” ce amenința să fie distrus de către cariera de piatră din zonă. Castrul a fost construit între două stânci cu înălțimea de peste 30 metri, abrupte, care au fost ajustate încă din vechime, având aspectul unor bastioane. Aria protejată este formată din două suprafețe stâncoase (pereți de stâncă), cu înălțimi de aproximativ 30 metri și anume: Dealul Cetății (pe care este poziționat și Castrul Carsium) și Dealul Catedralei (în aval, unde se află și Biserica cu șapte turle). Dealul Cetății mai poartă și denumirea de „Canaraua Turcească”, iar Dealul Catedralei mai este denumit și „Canaraua Țigănească” („La belciug”). Aceste denumiri au fost date de localnici în funcție de etnia celor întâlniți în zonă la începutul secolului al XX-lea. Sub „Canaraua Turcească” este semnalată și existența unei mici peșteri. Canaralele de la Hârșova au origine tectonică și reprezintă faliile horstului dobrogean. Odată studiate, stâncile  prezintă și depozite de calcare jurasice în care pot fi observate urme ale unor viețuitoare ce au trăit în Jurasicul Superior (adică acum peste 152 de milioane de ani).

Climatul dobrogean favorizează o floră bogată primăvara și vara formată din nenumărate specii de flori precum ghioceii, viorelele, toporașii, brândușele etc. Fauna este preponderent formată din șerpi, fazani și iepuri. Noi am văzut o barză, blândă și prietenoasă. Iubitorii de drumeții trebuie să știe că de la Hârșova, la Ghindărești, circa 5 km amonte, sunt 5 canarale ce pot fi vizitate de-a lungul Dunării: Canaraua „La Porumbel” (Dealul Celea Mare), „Moșu și Baba” (Dealul Celea Mică), „Canaraua Turcească” (Dealul Cetății), „Canaraua Țigănească” (Dealul Catedralei; „La belciug”) și „Canaraua Roșie” (Dealul Varoș sau Dealul Hârșova).

Stâcile sunt spectaculoase. Dacă cele din „Dealul Cetății” (unde se află ruinele Castrului roman „Carsium”), fiind cele care  mai poartă și denumirea de „Canaraua Turcească” sunt într-un fel mai protejate (mai ales acum, când este implementat un Proiect European de renovarea a vechilor fortificații), cele din „Canaraua Țigănească” (Dealul Catedralei) sunt greu vizitabile, accesul la acestea fiind destul de restricționat de o proprietate privată. Păstrăm astfel ascunsă o frumusețe de care se puteau bucura mii de turiști. Nu există o alee unitară de vizitare a Canaralelor (este una pe malul Dunării, doar, la umbra sălciilor) într-un traseu unitar cu ruinele cetății Carsium, cu muzeul din localitate și cu restabilirea adevărului istoric. Am aflat de la ghidul muzeului din localitate faptul că mai important decât situl cetății romane (care ar fi din timpul împăratului Constantin și nu din timpul lui Traian), este situl neolitic din zonă (mult mai vechi și bogat în artefacte), din care am putut admira obiectele salvate aflate în acest muzeu. Înțeleg că muzeul se va muta în curând într-o nouă clădire, mult mai spațioasă, care va oferi șansa de a fi expuse mult mai multe artefacte neolitice și antice. Una dintre aceste „canarale” este „Piatra cu capac” de la poalele dealului Băroi – care are o legendă unică. Tradiția locului spune că aici a servit masa armatele lui Traian și chiar împăratul, în timpul războaielor dacice. La Hârșova s-a descoperit încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, bustul unuia dintre generalii romane care l-au însoțit pe împărat în războiale din anii 101 – 106 d. Hr..  (de la această descoperire s-a „trasat” și vârsta cetății romane, deși sunt dovezi că a fost fortificată mai târziu, de către împăratul Constantin). Canarale mai apar în localitățile Ghidărești și Celea Mare (Valea lui Ene), iar un grup de stânci célèbre sunt „Baba și Moșul” (Dealul Celea Mică), sau „La porumbel” (Dealul Celea Mare). În partea de sud a podișului românesc din Dobrogea, la granița cu Bulgaria, sunt grote și canioane în care se ascundeau femeile, copii și averile din calea invadatorilor, la vremuri de răstriște. Astfel sunt amintite „Canaraua Fetei de la Băneasa” și „Canaraua Fetei de la Dumbrăveni”, din Valea Ceairului.

La Hârșova ar trebui creată o alee de vizitare a „canaralelor” (traseu), de asemenea organizate puncte de belvedere pe înălțimi, dar și o zonă muzeistică cu artefacte din zonă și fosile ce apar în calcarele acestor stânci. Poate după restaurarea cetății romane dintre canarale, se vor face și toate acestea. Pe malul Dunării se află și o cherhana unde puteți să vă opriți la o gustare cu specific! Dacă aceste „canarale” se întind pe parcursul mai multor localități de pe malul Dunării, se pot organiza excursii cu vaporașul „La canarale”, ocazie cu care se poate trece pe sub podul Giurgeni – Vadu Oii, sau Cernavodă, sau…