Simt nevoia să îți scriu de foarte mult timp, pentru că, de mic copil, am fost legat de poeziile tale, de la „Somnoroase păsărele” până la „Copii eram noi amândoi”. …Și chiar ajungând la „Scrisoarea a III-a”. Știu că ai fost și prozator iar basmele tale dainuiesc încă și fac copilăria oricărui copil mai fericită. Ai fost Luceafăr pe bolta creației și, precum steaua cea mai puternică, nu te-ai oprit din strălucit nici astăzi, după aproape 170 de ani.
Ei bine, dragă poetule al neamului meu românesc, te rog cu toate gândurile mele să mă ierți că îndrăznesc abia acum, la maturitate, în acest miez de ianuarie, să-ți scriu smerită, această scrisoare.
Vreau să-ți spun că, de când ai plecat pe acel pământ rătăcitor și rece, pe-aici, pe la noi, lucrurile nu prea s-au schimbat. Cum vreme trece, vreme vine, azi fața lumii e schimbată și nu distingem răul de bine, noroiul de apa cea curată, patrioți de infractori, hoții de oameni cinstiți. Am pierdut calea cea dreaptă și cinstită iar ca popor ne-am pierdut reperele. Cei bogați adună, strâng milioane în pungă, iar mulți săraci, în disperare s-au dus să-și caute norocul prin alte țări, lăsând acasă milioane de inimi pline de dor. «Cum nu vii tu, Țepeș doamne, că punând mâna pe ei,/ Să-i împărți în două cete : în smintiți și în mișei/ Și în două temniti large cu de-a silă să-i aduni/ Să dai foc la pușcărie și la casă de nebuni… pe toți cei ce ce-și bat joc cu bună credință, de această țară, de acest popor.
Domnule Eminescu, din «Scrisorile» lăsate de tine am învățat istorie. Am învățat, am admirat și omagiem eroii ce au luptat pentru România, pentru România Mare. Nu vreau să-ți tulbur somnul tău de veci, dar mai am câteva gânduri triste pe care aș dori să le asculți. Sunt lucruri care ne întristează, pe noi, pe toți românii.
Astăzi codrul, deseori cântat de tine, doar de securi a avut parte. De treci codri de aramă, acum nu mai auzi mândra glăsuire a pădurii de argint, ci auzi mândra glăsuire a drujbelor. E tăiat pe coline și pe munți. E lemn acuma dus departe, iar teiului, ce-și ninge floarea cu gingășie, pe potecă, cei tineri nu-i mai aud chemarea… Nici lacul codrilor albaștri, încărcat cu flori de nufăr, nu mai tresaltă în unduiri ca altădată, că-i transformat în baltă, ce este invadată de gunoaie.
Iar… Limba noastră cea română, care este una dintre cele mai melodioase limbi vorbite în lume, este tot mai schilodită, mai ales în ultimele decenii. Am respect pentru toate limbile pământului, dar trebuie să ne-o păstrăm și pe-a noastră, pentru că limba este ultima redută de apărare a unei națiuni. „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii”, cum bine spuneai.
Tu ești poetul simțirii românești, poetul trăirii, poetul iubirii, poetul naturii dar și poetul muzicii ce ne-ai umplut viața cu bucuria de a ascultă melodii, pe versurile tale, de o inegalabilă frumusețe,ce au încântat generații întregi de români. «Când amintirile-n trecut încearcă să mă cheme» retrăiesc și acum acele vremuri și mă entuziasmează frumusețea parcă ireală a versurilor fiecărei melodii. Și chiar «De-or trece anii cum trecură/ Și niciodată n-or să vină iară… e ca aminte să-mi aduc/ De ține-întotdeaua» -Luceafărul poeziei româneșTi!
Dacă nu și-ar fi dedicat întreagă-i ființă poeziei și prozei, Mihai Eminescu ar fi rămas în istoria muzicii românești un mare și impunător creator muzical, precum și un interpret al artei sunetelor de un înalt și frumos profesionalism. „Regret amarnic că nu am învăţat muzică – scria el poetei Veronica Micle -, căci din copilărie mama, care avea un glas fermecător, întrecându-se cu tata, care cânta la flaut, descoperise în mine şi o ureche remarcabilă de muzician”. Într-adevăr, Eminescu cânta frumos cântece populare – scrie un cercetător, avea glas dulce de-ți dădeai cămașa să-l asculți. Mai ales îi plăcea să cânte «Frunzuleană verde baraboi Durduleană, hăi»”. Și chiar înainte de moarte, plimbându-se pe aleile spitalului, își învața frizerul, cântecul „Deșteaptă-te române!”
În încheiere, cu regret îți spun că România este încă țară promisiunilor goale și a viselor întrerupe. Deocamdată nu există nici o șansă, simplă sau imediată ca România să devină ceea ce ți-ai dorit tu, dragă Eminescule, și ceea ce ne dorim cu toții: „Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”… Pentru că viitorul României este oarecum incert întrebarea mea este: încotro merge România că nație? Noi așteptăm un semn din astre, să ne îndrumi pe calea cea bună, pentru că simt cum țara noastră plutește ca o corabie în furtună.
Dumnezeu să te aibă în paza Sa, domnule Eminescu, pentru că mult ai iubit România și poporul, iar acum ne lipsești nemărginit. Veșnicie liniștită…
Lasă un răspuns