Matinale…

Iartă-mă când uit să-ți spun cât te iubesc

Plouă tot mai rece, sufletul mi-e trist,
Gândurile îmi zboară către un cămin,
Unde focul zburdă vesel, optimist,
Tu privești cum arde, iar eu spre tine vin!

Ploaia cade rece și necruțătoare,
Pașii mei spre casă mă poartă grăbiți.
Vreau să mă întâmpini cu o sărutare
Pe obrajii umezi, reci și zgribuliți!

Nu pare nici toamnă dar nici iarnă nu-i!
Anotimpul acesta parcă-i inventat!
Nici un anotimp nu e la locul lui!
S-a schimbat și lumea dar și noi ne-am schimbat!

Lupt cu mine însămi să mă regăsesc,
Caut o ieșire dar mă lovesc de ziduri.
Simt că sunt aproape să mă prăbușesc,
Prinde-mă în brațe… nu mai sta pe gânduri!

Ține-mă la pieptu-ți până mă-încălzesc.
Sub privirea-ți caldă și ocrotitoare.
Iartă-mă când uit să-ți spun cât te iubesc
Că în noaptea vieții ești raza mea de soare!

Reflecții matinale

Îmi bate în fereastră.
grăbită ca să intre,
o rază de lumină
din ziua ce-a-început…
Pe-o geană plânge visul
ce n-ar fi vrut să plece
și corpul fără vlagă,
mai zace-n așternut.

Dar ziua e grăbită
ca să alunge noaptea
și vise speriate,
deja s-au risipit.
Departe latră un câine,
cocoșul cântă aprig
și viața reîncepe,
dând zilei, Bun Venit!

Ciudat amestec timpul…
din viață și din moarte
și totuși infinit!
Noi, călători prin timp,
de când venim pe lume,
în trecerea prin viață
murim câte un pic!

În fiecare noapte,
dormind înseamnă moarte,
pentru a renaște vii,
în fiecare zi!
Noaptea e pentru vise
Iar ziua e speranța!
Nici viața fără moarte,
nici noaptea fără zi!

Deschid acum fereastra,
lăsând să intre-n casă,
o nouă zi din viață,
un nou început…
Las visele să plece
și-mbrățișez speranța!
Cu zâmbetul pe față,
încep din nou să lupt.

În fond ce este viața?!
Un fâlfâit de aripi,
un amalgam de vise,
o trecere prin timp…
Tot viața-i bucuria,
iubirea, disperarea…
amprenta existenței
noastre pe pămînt!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*