S-a stins din viață, după o lungă și grea suferință prietenul meu, actorul și profesorul, Alexandru Lazăr. Fiu de învățători dintr-o comună din Ialomița, a fost studentul Soranei Coroamă și al lui Mony Ghelerter, promoția 1961, fiind coleg, printre alții, cu Gh. Dinică, Marin Moraru, Candid Stoica, Magda Popovici. După încheierea studiilor, împreună cu un grup de colegi, a participat la înființarea Teatrului din Piatra Neamț care ulterior s-a numit al Tineretului, devenind unul din oameni de bază ai colectivului nemțean, participând la toate succesele obținute de acesta în țară și în străinătate, apoi, după câteva decenii, a fost profesor la universitățile IATC și Hyperion, o activitate în care a obținut multe împliniri, trecându-i prin mână sute de studenți, care s-au bucurat de laborioasa sa experiență.
Preocupat de istoria teatrului românesc, a reușit să lase în urma sa lucrări deosebit de utile cercetătorilor și iubitorilor de teatru din România. Astfel a dedicat un volum fondatorului Teatrului din Piatra Neamț, Ion Coman, a scris pagini alese despre neuitatul actor Ion Manu sau s-a amuzat scriind Amintiri din secolul trecut sau tinerețea marilor artiști, în colaborare cu alți autori a scris o antologie a Teatrul Tineretului la 50 de ani, dar și despre 50 de ani de teatru promoția anului 1961 și, mai ales, a lăsat pagini însemnate dedicate promoțiilor succesive ale Institutului de Teatru, cu profesorii care au lucrat de-a lungul timpului la școala bucureșteană de artiști dramatici.
Om cu simțul răspunderii, avea puterea de a coagula în jurul lui mari grupuri de actori tineri entuziaști. A avut în viață în afară de teatru două pasiuni: soția și cărțile. Pe soție a iubit-o, iar cărțile le-a devorat ajungând să aibă dealungul anilor o bibliotecă impresionantă. A fost căsătorit cu brava lui Rodică, o minunată femeie, soție și mamă. Dumnezeu le-a bucurat viața cu doi minunați copii: Ana Maria și Ionuț.
Am petrecut împreună multe momente importante, chiar cruciale, pot spune, ale existenței noastre de tineri entuziaști îndrăgostiți nebunește de teatru și ulterior de artiști maturi, într-o vreme când România devenise capitala teatrului european, dar în același timp și extrem de grea pentru poporul român, mai ales a artiștilor, fiind vremea politrucilor care direcționau arta și întinau actul artistic cu groaznicele vizionări de spectacole. Le-am trăit împreună și împreună am supraviețuit. Deplângând azi dispariția prietenului și veritabilului om de teatru Alexandru Lazăr, îmi amintesc de farmecul unor realizări teatrale, de perioada când eram colegi la Institutul de Teatru și apoi la Teatrul din Piatra Neamț, când am locuit în același apartament, ani de emulație și tovărășie artistică pe care niciodată nu le-am mai trăit. Am debutat împreuna în piesa pe care o jucau mai toți absolvenții la vremea aceia: Nota zero la purtare, purtând în suflet și în inimă aceleași idealuri artistice. Este un doliu al acestei însorite toamne, căruia îi adaug lacrimile mele. Cu ceva ani în urma, în volumul dedicat Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, scria cu premoniție:
*
„Trecut-au anii și dintre noi mulți încă
S-au dus acolo sus să ne privească
Cum ne luptăm cu viața grea și flască
Lovită ca și valurile-n stâncă
O viață ce nu pare omenească
Cum o știam, de-o bogăție adâncă .”
Dumnezeu să-l odihnească!
Lasă un răspuns