S-a prostit și Caramitru?…

S-a prostit Caramitru? Da, dar nu de azi, de ieri. Cei care îi stau prin preajmă spun că, de vreo zece-doisprezece ani, dă dovadă, nu doar de pierderea simțului realității, ci și a unor covingeri care l-au impus atenției opiniei publice… În ce mă privește, când l-am cunoscut – cu mulți ani în urmă – mi-a făcut impresia unui tânăr modest, politicos, dar și orgolios. Voia să se afirme (foarte bine), dar nu cu orice fel de texte, și mai bine, așa că venea la Teatrul Delavrancea, unde Romulus Vulpescu era secretar literar, iar eu referent literar, să-i alegem texte deosebite, cu precădere poezii, pe care să le recite la diferite manifestări culturale… De câteva ori ne-am și dus și l-am aplaudat. Apoi, cu trecerea anilor, s-a impus ca actor, a jucat și peste hotare, iar la Revoluție – doar ați văzut! – el și cu Dinescu… Ca ministru, Comisia numită de el, mi-a alocat banii necesari tipăririi romanului „Nu ești obligat să mori tâmpit – mărturia informatorului”, în care relatam povestea mea cu Securitatea. Iar ca director general al Teatrului Național, mi-a montat piesa „Comedie roșie”, în regia lui Alexandru Tocilescu. Spectacolul a luat Marele Premiu la Festivalul de comedie – dotat și cu un premiu de vreo 3ooo de euro, din care eu nu m-am înfruptat -, iar Ion Lucian și Sanda Toma, deținătorii rolurilor principale, au fost distinși cu titlul de cel mai bun actor…

Mi s-a părut firesc ca, după un astfel de succes, Ion Caramitru să-mi ceară și alt text. Iar eu tocmai terminasem de scris unul… Dacă piesa „Comedie roșie” era clar anticomunisă, „Domnul deputat general”, este contemporană, inspirată de un fapt real. O gașcă de hoți, decide să dea o lovitură, dar sunt abordați de un deputat, care le spune că se pot umple de bani, fără riscuri, dacă îi urmează sfaturile. Ceea ce se și întâmplă. Caramitru se apucă să citească și, bănuiesc, nu i-a convenit să reflecte pe scenă un fapt care era pe prima pagină a unor ziare… Avea de terminat Teatrul Național, PSD-ul era cu fondurile, s-a abținut. Dar, cred, a fost prima spărtură în convingerile lui etice – treci peste hoție, ca și când n-ai ști de ea. L-a ajutat să refuze textul și întâmplarea cu Eduard al III-lea, în care el interpreta rolul titular.

În România liberă, unde Dan Turturică era redactor șef, apare o cronică nu tocmai laudativă, semnată de Elena Vlădăreanu. Caramitru și Tocilescu, regizorul, se plâng patronului, Adamescu cheamă la ordine: De ce vă luați de prietenii mei? Redactorul șef se apără: La noi nimeni n-are voie să intervină în părerile exprimate de alt redactor. Caramitru decide și el: Noi îl jucăm pe tat-su și fi-su își bate joc de munca noastră? Să nu mai prind picior de Turturică în Teatrul Național. Era același Caramitru, care a luptat pentru libertatea de opinie. Și care, uitați-vă la repetoriul TNB-ului, nu mai joacă nici o piesă cu adevărat anticomunisă sau profund contemporană. Ici colo ciupituri, aluzii. Sigur, el se scuză: Dacă n-am texte… N-are pentru că nu citește. Și nici Secretariatul literar. Nu mai zic de referate asupra textului lecturat, de discuții cu autorii ale căror texte promit… Liviu Rebreanu scrie că, pe vremea directoratului său, la Teatrul Național funcționa un comitet de lectură, format din intelectuali autentici, care, săptămânal, se întrunea pentru a citi o piesă nouă. Aşa au fost descoperiţi autori de seamă, ajunşi azi clasici…

Dacă îl întrebi pe Caramitru: Încotro se îndreaptă Teatrul Național, mi-e că va răspunde, cum a spus despre fiul lui: „…este o eminenţă privilegiată”… Fiecare dintre noi avem un copil, pe care îl considerăm deosebit, chiar genial, dar nu te apuci să afirmi așa ceva în public, mai cu seamă că nu există dovada peremtorie, palpabilă, a genialității lui. Niște vorbe – și alea strâmbe – care nu sprijină absolut deloc credințele tale. Mai cu seamă când insistă, afirmând senin, despre acelaș băiat: „…A venit în România, plecând dintr-o carieră care i-ar fi asigurat un venit de zeci de milioane de euro, poate, în lume, să trăiască unde voia el, să îşi ia iahturi, avioane, sau nu ştiu ce, să vină în România lângă familia lui şi să facă ceva pentru ţara asta. Şi să se izbească aici de tot ce se întâmplă, de toată această minciună sfruntată pe care o trăim…“ Minciună pe care o cultivă și el, când afirmă că Teatrul Național își îndeplinește menirea pentru care a fost creat – aceea de a stimula dramaturgia originală românească. Deci, s-a prostit și Caramitru? Nu vă luați după ce spune în diferite interviuri. Se pare că locul convingerilor lui idealiste l-au luat banii – pentru binele teatrului, se înțelege!

PS: Și, chiar! Cine a luat cei 3000 de euro, atribuiți, odată cu Marele premiu, spectacolului cu piesa mea Comedie roșie?