„Cât de cu totul altfel e omul!”- va exclama lirosoful în Singuralitatea omului „capturat de un destin creator, într-un sens cu adevărat minunat”. După Blaga, creaţiile de cultură sunt şi pot fi judecate „după norme imanente, după norme ale căror temeiuri sunt întreţesute” chiar în „destinul creator al omului”. Rostind aceste gânduri, lirosoful se referă la „categoriile abisale ale omului”, la acele „categorii profunde ale inconştientului care alcătuiesc matricea stilistică”.
Omul, şi numai el, are „un destin creator, care-i modifică şi dezaxează chiar şi legile biologice.” Vorbind de semnificaţia şi implicaţiile acestui destin „pe plan ontologic, psihologic şi metafizic”, filosoful constată că omul, pentru a deveni „om”, a „îndurat în afară de mutaţia structurilor biologice şi mutaţie ontologică”. Anume în om se declară, „printr-o izbucnire biologic inexplicabilă, un nou mod de a exista, unic în univers: existenţa în orizontul misterului şi pentru revelaţie”. Sub unghi metafizic ar fi de adăugat: „omul creează spre a revela un mister; actul său creator depăşeşte imediatul, e însă limitat prin frânele transcendente”.
Admiraţia faţă de Goethe sau Dostoievski nu-i va diminua admiraţia faţă de expresionişti, faţă de matricea stilistică, pe care se înalţă un edificiu chiar în centrul zonelor seismice. Căutările sale filosofice nu vor fi o piedică în calea funcţionarului diplomatic care-şi doreşte „jertfirea individualităţii ca individualitate şi prefacerea ei în forţă pusă în serviciul unui gând care o întrece”. Stăpânit de apetitul formativ, de înalta pasiune a devenirii, orizontul e un cerc ce îşi schimbă centrul şi circumferinţa, este un cerc ce explodează. Ideea, în el, suferă mereu o mutaţie şi o permutaţie: ea este supusă tuturor avatarurilor devenirii astfel încât nu poate fi echivalată, aşa cum face Kant, cu funcţiunea ei dată a priori.
În ceea ce priveşte însă constatarea congruenţei tendinţelor epocii sale spre absolut, spre tipic şi anonimat, adică spre expresionism, ea pare puţin dovedită pentru a avea un caracter ştiinţific: numai urmaşii vor putea fixa cu rigurozitatea „stilul” epocii noastre.
Lucian Blaga, „păzitorul suprem al misterului existenţial central”, decriptează, în Cunoaşterea luciferică („omagiu omului, închinare dialecticianului” Nicolae Titulescu), denumirile „cunoaşterea paradisiacă” şi „cunoaşterea luciferică” , utilizate la fiecare pas în studiul dat, care „au un sens pur simbolic”. „Când ne-am hotărât să îmbrăţişăm cele două feluri de cunoaştere (dintre care a doua niciodată nu se poate dispensa de întâia, dar întâia ar putea să-şi fie îndeajuns) cu nume simbolice, ne-am lăsat desigur conduşi în alegerea numelor, între altele, de impresia de linişte nepământeană ce-o sugerează întâia şi de impresia de blestemată măreţie ce ne-o dă cea de a doua. Am numit-o pe cea dintâi „cunoaştere paradisiacă” şi pe a doua „cunoaştere luciferică” – în deplină conştiinţă că ne găsim în faţa unor porţi dincolo de care începe mitul. În adevăr, prin cunoaşterea paradisiacă ne simţim parcă în lumea graţiei, pe când prin cunoaşterea luciferică ne simţim părtaşi la nu ştim ce mare tragedie.
Cunoaşterea luciferică, „deşi diferă până la opoziţie de cunoaşterea paradisiacă” până la Blaga nu a fost cuprinsă „în tot ansamblul ei,” şi nu a fost bănuită în semnificaţia ei de „a doua cunoaştere”. Nu „geneza” conceptelor categoriale îl interesează pe filosof, ci „un anume procedeu, ce se introduce în câmpul cunoaşterii”. Făcut după chipul şi asemănarea conceptului de „devenire”, conceptul „a fost alcătuit pe temei direct de intuiţie”.
„După cum rezultă din expunerile noastre”, afirmă Lucian Blaga în Trilogia cunoaşterii, – conceptul de „cauzalitate” în ambele ei variante va avea o multiplă întrebuinţare: 1. O întrebuinţare „categorială”, în sens restrâns de „organizare”, adică o întrebuinţare „paradisiacă”, aplicându-se direct asupra materialului empiric; 2. O întrebuinţare ca „idee cu funcţie teoretică”, în cadrul cunoaşterii luciferice; 3. O întrebuinţare ca „idee” care dirijează observarea faptelor (această întrebuinţare, după cum ştim, constituie un echivalent al celei de sub 2; de aceea, vom vorbi numai despre modurile 1 şi 2.
Rostul studiului „Cunoaşterea luciferică”, după cum se destăinuie filosoful, este evidenţierea prezenţei unei profunde discontinuităţi, mai mult decât atât – a unei ireductibile polarităţi în cadrul cunoaşterii, care are două ramificaţii ce nu pot fi în nici un chip aduse la numitor comun: cunoaşterea paradisiacă şi cunoaşterea luciferică. Urmărind „diferenţele” până în ultimul lor substrat, în analizele sale, „care au avut totdeauna în vedere întregul”, filosoful a „scos la iveală deosebiri inexplicabile pe temei de derivaţie”. Astfel s-a dovedit că cunoaşterea luciferică are, în raport cu cunoaşterea paradisiacă, un caracter mai original şi o intensitate care nu permite înglobarea în câmpul cunoaşterii paradisiace. Cunoaşterea luciferică, „deşi utilizează elementele componente ale cunoaşterii paradisiace, ştie să impună însă fiecăruia în special o altă funcţie”. Astfel, cunoaşterea luciferică şi cunoaşterea paradisiacă „au o serie de aspecte polar-analogice. S-ar putea face un tablou despre aceste momente interioare, care articulează pe un plan de polaritate cele două feluri de cunoaştere”.
Lucian Blaga găsea de cuviinţă să amintească, „alături de rezultatele pozitive” la care ajungea, şi „un important rezultat negativ”, considerând, ferm în convingerile sale, că „teoria cunoaşterii de la Kant încoace, adică de la întâia ei întemeiere monumentală, s-a străduit să dea mai mult o analiză a cunoaşterii pe care noi o numim paradisiacă. Când incidental s-a bănuit câte ceva din procedeele cunoaşterii luciferice, s-a făcut în chip fragmentar şi s-a încercat o reducere la procedeele cunoaşterii paradisiace. În această eroare închizătoare de orizonturi au căzut, fără deosebire şi fiecare în felul său, pe rând – criticismul kantian, pozitivismul de toate nuanţele, idealismul epistemologic de dată mai recentă şi chiar actualul fenomenologism”. Cunoaşterea luciferică începe prin „deschiderea misterelor ca mistere”, prin provocarea unei „crize în obiect” şi sfârşeşte prin încercarea şelnic repetată, niciodată încheiată, de a scoate pe alt plan şi cu o anume dobândă obiectul din criza sa”.
Pornind de la „ştiinţa binelui şi răului”, Lucian Blaga rămâne în permanenţă umanistul binevoitor, provocător şi promotor de bine, autorul unui sistem filosofic al speranţelor omeneşti, al visului pozitiv, indiferent prin câte catacombe umblă filosoful după un concept sau altul, dar iese la lumina zilei şi mai senin, şi mai încrezător în capacităţile de cunoaștere a fiinţei, şi în capacităţile de realizare a omului prin creaţie, o omului de cultură. Socotim aşadar în stare „de graţie neviciată cunoaşterea concretă, cunoaşterea paradisiacă, cunoaşterea mitică. Conţinuturile acestor moduri de cunoaştere au ceva comun prin faptul că ele fac impresia de ansamblu că ni se dau şi că noi nu contribuim cu nimic la producerea lor. Spre deosebire de cunoaşterea luciferică, în care spontaneitatea, efortul, tensiunea, chinul şi turmentarea subiectului cognitiv devin dominante. „Cunoaşterea luciferică îşi are baza tot în „graţie”, ea iese din graţie numai ca frământare, ca tentaţie, ca încercare, ca exces. Întrucât „Lucifericul”, în sensul strict, e orice încercare de a ieşi dintr-o asemenea „matcă”.
În eseul „Mistere permanentizate” filosoful român concluzionează că „obiectul” cunoaşterii paradisiace îşi e şieşi suficient, că atât timp cât nu depăşim marginile cunoaşterii paradisiace, nu se impune conceptul „numenalului”. Dar există şi o altă cunoaştere, „luciferică”, al cărei obiect e „misterul deschis”, un obiect constitutiv, despicat în „fanic” şi „criptic”. Cunoaşterea luciferică tinde spre revelarea cripticului. În raza operaţiunilor, de o apreciabilă diversitate, ale cunoaşterii luciferice, cu „fanicul” şi „cripticul”, „fenomenalul” kantian ca şi „numenalul” se descoperă a fi cazuri cu totul speciale: întâiul al „fanicului” şi al doilea al „misterului permanentizat”.
„Dualitatea cunoaşterii e de fiecare dată adusă în directă dependenţă de dualitatea naturii în sine a obiectelor, spre care ea se îndreaptă. Nu tăgăduim legitimitatea unui dualism de procedee, de concepte, atârnând de însăşi natura lucrurilor, vom spune numai că aceste dualităţi sunt irelevante pentru dualitatea cunoaşterii aşa cum o înţelegem noi şi care nu e în funcţie de o dualitate în lumea obiectivă, ci e dată în „cunoaştere ca atare”. Motivul fiind, că orice „obiect al lumii noastre lăuntrice sau înconjurătoare” poate fi obiect al cunoaşterii paradisiace, ca şi al cunoaşterii luciferice.
În lumea plină de mistere permanentizate şi mistere potenţate pe drumul cunoaşterii luciferice, lirosoful înlesneşte stabilirea variantelor ideii de „transcendenţă”. Pornind de la zero-cunoaştere, referitor la „misterul entităţii divine”, şi a teoriei „lucrurilor în sine” din filosofia lui Kant, lirosoful român rămâne „secretul atracţiei miraculoase ce a exercitat-o timp de un veac (…) asupra gândirii de pretutindeni”. Lucian Blaga a devenit intermediarul original, aşa precum alte personalităţi ale altor popoare, având o contribuţie încă neapreciată pe deplin la „caracterizarea geniului naţional, în raport cu ceea ce este străin şi cu elementele de împrumut”. După Nietzsche, omul de cultură e prin definiţie „o categorie umană intermediară”, căci ei, artiştii, „cel puţin, propun simboluri a ceea ce ar trebui să fie – sunt productivi, în măsura în care într-adevăr schimbă şi transform”. Lirosoful oferă o lume „pregătită filosofic”, ce înseamnă după Nietzsche „creşterea valorii inconştientului”.
„Metafizicienii dinainte de Kant utilizau conceptele în chestiune într-un fel dogmatic, adică fără de luciditatea necesară a uzajului lor şi, prin urmare, cu o bună doză de iresponsabilitate. Hume întreprinde un examen menit să ducă la o nouă şi foarte supravegheată conştiinţă cât priveşte priza şi valabilitatea conceptelor. În această împrejurare istorică, plină de un latent dramatism, Kant încearcă sentimentul unei „treziri” dintr-un „somn dogmatic”. Dar cuvintele lui Kant despre somnul în care plutea şi despre „trezirea” ce-i deschidea o nebănuită zarişte sunt susceptibile de o generalizare, trecându-se de la situaţia concretă a lui Kant la toate situaţiile de răscruce din istoria filosofiei”.
Strategia esenţială a procesului de creaţie a lui Lucian Blaga, după cum au sesizat exegeţii, şi în special acad. Mihai Cimpoi, constă în faptul că „Marele subiect atacat de Blaga cu toate strategiile poetice expresioniste, general-romantice sau clasice este Creaţiunea Lumii, a cărei înfăţişare expresiv-dinamică o admiră în tablourile lui Van Gogh”. Noi vom continua ipoteza, venind în lucrarea noastră cu o noutate proprie, susţinând pentru prima dată, că marele om de cultură şi ambasadorul României unite (României Mari) a avut ca obiectiv al vieţii sale creaţiunea lumii, în care a urmat descifrarea sau chiar creaţiunea puterii creatoare ca puterea absolută. Oare nu despre sine scrie Lucian Blaga, oare sunt aliniate adăugate în timp ce-şi redacta opera filosofică şi crea sistemul filosofic. „Prin asemenea „treziri” a trecut spiritul omenesc de câte ori un mare filosof a venit cu „lumina” sa în cosmos. Orice filozofie, ce nu-şi dezminte intenţia intrinsecă ei, echivalează cu un adaos de luciditate. O similară „trezire” a avut loc când Anaxagora propunea ideea unui „spirit” sau a unei „raţiuni” care ar organiza toate lucrurile. Un mare simţământ de „trezire” comunica Platon semenilor săi când îşi desfăşura vederile despre o existenţă clădită în coordonate complexe, faţă de care omul putea să-şi lămurească aşa de categoric propriile sale elanuri, atât de confuze încă până atunci”.
În dialogul dintre sat şi creator e o revelaţie de o rară frumuseţe, o profundă filosofie, o nesfârşită perspectivă a Eului, e sinceritatea puterii creatoare care nu făcea altceva decât să se reflecte pe sine în renumele satului, aşa, cum avea să se întâmple după plecarea în nemurire de unde surâde că a avut dreptate. Noi vom scoate doar virgula din context: „Fiecare sat se simte (…) în conştiinţa colectivă a fiilor săi…” afirmă Lucian Blaga, potenţat în mileniul III în „conştiinţa colectivă” a acestor fii ai neamului său, deoarece s-a văzut şi prin anii 30 ai secolului trecut. Ci vom insista să continuăm gândul filosofului, lăsând virgula la locul ei, unde a fost pusă de stilistul Blaga: „Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii”. Aici, revenind de oriunde în centrul lumii, aici unde s-a creat puterea creatoare care a ascultat inconştientul conştient, a lăudat paradisiacul, lucifericul, mioriticul, pe fiecare în parte, a devenit omul istoric, simţindu-se în aceste noţiuni, concepţii, structuri ca pasărea în ceruri, de fapt Lucian Blaga divulgă „Dumnezeul descătuşat” al acelei puteri pentru care nu găsea timp să o potenţeze.
Prin paradoxia dogmatică, spre devenire, filosoful de la Lancrăm are în vedere; „O substanţă poate să piardă substanţă şi totuşi să rămână întreagă”. Spiritul omenesc, pus în faţa misterului metafizic, a crezut la un moment dat că ar fi îndreptăţit să-l formuleze fără de a-l înţelege. E în firea lucrurilor ca îndrăzneala să depăşească orice altă îndrăzneală caracteristică a gândirii omeneşti. Intelectul e de aşa natură că formulează de obicei numai ce e reductibil la termeni şi raporturi logice. El mai formulează şi fapte ale intuiţiei, care nu încearcă nici o formulă acolo unde nu e dată una din numitele posibilităţi. Pentru el, „formulabil” înseamnă în sens larg „raţionalizabil”: „Filosofia, de câte ori a crezut că are în faţă un obiect neraţionalizabil, fie transcendent, fie empiric, a renunţat la formulare”.
În 1916, odată cu apariţia primei traduceri a lui Aşa grăit-a Zarathustra, atestăm începuturile receptării lui Nietzsche în spaţiul românesc. Lucian Blaga publică În Gândirea fragmente masive din Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor, aforisme şi articole în care se fac numeroase referinţe la Nietzsche. Eseurile lui Blaga despre Nietzsche, apărute în presă, sunt incluse în volumele sale Fenomenul originar (1925) Feţele unui veac (1926). Apariţia lui Nietzsche în spaţiul românesc nu l-a pus în umbră pe Blaga. Căci zice lirosoful: „Shakespeare nu întunecă pe Goethe, şi nici invers. Kant nu întunecă pe Platon, şi nici invers. Leonardo nu întunecă pe Rembrandt, şi nici invers. Eclipsele sunt posibile, dar numai între corpuri cereşti apropiate, în nici un caz între sisteme solare diferite”.
Venind pe noul tărâm, Blaga „s-a strecurat printre greutăţi metafizice cu artă de mare diplomat”, sugerând că „misterul gândit de metafizica transcendentului acategorial e unic şi absoarbe în sine toate lucrurile”, altfel zis „misterul dogmatic e plural”. Oferind noţiunii „experiență” sensul cel mai larg ce poate fi dat, cel de „intuiţie organizată şi organizabilă”.
În concluzie, prin conceptele sale, actuale şi în mileniul III, Lucian Blaga completează lista de filosofi mari ai lumii, la diferiți exegeți regăsindu-se alături de Croce, Heidegger, Sartre, Noica… Lucian Blaga, e acea „inteligenţă neobişnuită”, potenţată şi azi, chiar dacă un veac ne desparte de la editarea primelor sale cărți, „avem perspectiva necesară de a-i judeca importanţa în istoria” neamului românesc, precum scrie chiar lirosoful în Stil şi conţinut. (sfârșit)
Lasă un răspuns