Suflet românesc de o energie şi lumină geniale

Una din cele mai mari glorii ale neamului românesc, genialul pictor Nicolae Grigorescu, s-a născut la 15 mai 1838, în satul Pitaru (jud. Dâmboviţa), în numeroasa familie a lui Ion Grigorescu. La 1843, tatăl moare; mama Ruxanda cu cei şapte copii s-a  stabilit la Bucureşti. Acolo, spunea marele pictor, „Cu acul ne-a crescut biata mamă. Şi o dată nu am auzit-o plângându-se”.

„Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici… Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi plăceau şi mie icoanele când eram mic…”. O predispoziţie familială spre expresia plastică.

La 1848, anul revoluţiei democratice, Grigorescu a intrat ucenic la pictorul Anton Chladec, ceh de naţionalitate, stabilit în Muntenia. Cehia, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, se ridicase, după o îndelungată evoluţie, spre culmile Renaşterii culturale naţionale. Posibil ca valoarea spiritualităţii naţionale, din patrimoniul ideologiei Renaşterii cehe, să fi fost pusă în lumina sfaturilor lui Chladec.

Peste doi ani, Nicolae a terminat ucenicia. Face singur icoane, pe care le vinde. Mai târziu, marele pictor îi povestea prietenului şi biografului său, Al. Vlahuţă: „Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi când m-a întrebat îngrijorată de unde-s – că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat ceva să zică şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost poate, cea mai fericită zi din viaţa mea…”.

Între anii 1853-1860, a pictat icoane pentru biserica din Baicoi, pentru mănăstirea Căldăruşani, Zamfira, Agapia. „Meşterul Nicu” deveni unul din cei mai căutaţi zugravi de biserici.

Tânărul Grigorescu dorea să studieze pictura în instituţiile de peste hotare. El s-a adresat, la 1856, domnitorului, apoi caimacanului Ghica cu solicitarea sprijinului pentru a putea studia în Academia de pictură din Roma. Fără rezultat. În anul următor, pe motiv că nu avea certificatul de studii, a fost respins la un concurs pentru obţinerea unei burse de studii în Italia. Eforia şcoalelor a oferit bursa unui protejat cu certificat.

La 1861, marele om de cultură şi politician, Mihail Kogălniceanu a remarcat talentul deosebit al lui Nicolae Grigorescu în picturile de la mănăstirea Agapia şi l-a ajutat să obţină o bursă de studii peste hotare. La intervenţia lui Kogălniceanu,  Guvernul Moldovei  i-a dat lui Grigorescu o bursă de studii la Paris. Ce înseamnă să ai oameni culţi şi patrioţi la conducerea ţării!

În martie 1862, N. Grigorescu a fost admis, după un concurs, ca elev al Şcolii de arte frumoase din Paris. A frecventat atelierul lui S. Cornu (în 1862-1863), fiind coleg cu P. Renoir – viitor pictor celebru al Franţei. Vara, pregătindu-se pentru proba concursului de peisaj, a pictat în satul Barbizon, localitate intrată în istoria artei  ca „Şcoala de la Barbizon”.

Şcoala de la Barbizon a fost reprezentată de un grup de plasticieni-peisagişti francezi care lucrau în satul Barbizon de lângă Paris, adresându-se direct naturii, redării luminii şi aerului. Grupul de la Barbizon a avut un rol important în dezvoltarea artelor plastice, pictarea realist-poetică a peisajului.

La 1864, N. Grigorescu a  revenit în ţară, prin Galiţia şi Moldova, călătorind timp de câteva luni pentru a găsi peisaje, tipuri, costume  româneşti. El  pregătea material documentar în vederea realizării unui tablou pentru viitoarea Expoziţie Universală de la Paris din anul 1867. Într-o scrisoare adresată Ministerului Instrucţiunii, N. Grigorescu scria: „Patria noastră prezintă destule subiecte vrednice de studiu, destule frumuseţi originale şi artistice spre a-şi putea avea locul în galeria oricărui muzeu din lumea occidentală”. Artistul  promitea să fie interpretul acestor frumuseţi ale Patriei.  

Întors, la sfârşitul lui 1864 în Franţa, N. Grigorescu a renunţat la studiile clasice, alăturându-se pictorilor independenţi de la Barbizon. Acolo, lucrând după natură în aer liber (pictura de plein air), Grigorescu şi-a revăzut viziunea asupra picturii şi şi-a perfecţionat mijloacele de expresie plastică în peisaj.

Şederea la Barbizon a fost benefică. „Toată seva picturală, bogată ca o revărsare florală de primăvară în dumbravă, şederii lui în Barbizon i se datoreşte” (Francisc Şirato). Perfecţionarea  mijloacelor de expresie plastică se datoreşte  lucrului de sine stătător în galeriile de artă Luvru şi Luxemburg. N. Grigorescu executa copii după Gericault, Rubens, Rembrandt, S. Rosa , Courbet ş.a.

Excepţionalele aptitudini artistice de care a făcut dovadă Nicolae Grigorescu la începuturile sale i-au permis să pătrundă esenţa creaţiei marilor pictori ai lumii.  Din operele marilor  maeştri  a făcut N. Grigorescu şcoala sa fundamentală.

În lunile mai-septembrie ale anului 1867, N. Grigorescu călătoreşte prin România, pictează. La vârsta de 29 de ani, N. Grigorescu este în deplina posesie a mijloacelor artistice. El pictează lucrări – capodopere ale poeziei, emoţiei, adevărului: „Maternitate”, „Baratia din Câmpulung”, „Mocanul”, „Seara de la Căldăruşani”. Findcă i s-a prelungit bursa, la 1867, Grigorescu revine în Franţa.

La Expoziţia Universală din Paris (1867), N. Grigorescu a expus şapte tablouri. La expoziţia pictorilor din Barbizon, unde marele artist a fost invitat să participe cu lucrări, împăratul Franţei, Napoleon III i-a cumpărat lucrarea „O glastră cu flori”. Pentru prima dată, Grigorescu a expus o lucrare („Ţigancă tânără”) la prestigiosul Salon din Paris (1868). La 1869 – două  lucrări.

Revenit în Ţară (mai, 1869), Grigorescu  este elogiat ca mare artist.

La cea de a treia „Expoziţie a artiştilor în viaţă” (1870) Grigorescu a fost prezent cu 26 de lucrări. Pentru portretul  lui  Năsturel Herescu, lui N. Grigorescu  i-a fost acordată medalia de aur, confirmându-i-se meritul de mare portretist.

Expune, la expoziţia organizată de „Societatea amicilor bellelor arte din România”, 146 de tablouri (a.1873). Erau lucrări de o viziune completă,  cu deschideri de noi orizonturi pentru peisagistica românească.

În 1873-1874, N. Grigorescu a călătorit prin Italia, Austria, Grecia. La expoziţia Universală din Viena, secţia consacrată României includea câteva pânze grigoresciene. Pictorul revine acasă prin Constantinopol  şi, cu mici întreruperi, lucrează la Bacău şi în îmrejurimi. Aici găsise subiecte preferate – imagini şi caractere ale lumii tradiţionale („Bâlciul de la Bacău”, „Evreul cu caftan”) . Cu lucrări realizate în Italia şi la Bacău, N. Grigorescu a participat  la a treia expoziţie a „Societăţii amicilor bellelor arte” (1878), apoi, la sfârşitul verii, a plecat în Franţa. Pentru prima dată, a pictat în târguşorul medieval Vitre. În legătură cu războiul de independenţă, războiul româno-ruso-turc, la apelul Guvernului român, N. Grigorescu a revenit acasă şi a plecat pe front ca reporter artistic.

La o expoziţie din 1878, Grigorescu a prezentat unele lucrări inspirate de acţiunile militare din războiul de independenţă a României. Opere de o mare sensibilitate la suferinţele ostaşilor. Lucrările au atras atenţia lui M. Eminescu: „E de prisos de a mai aduce laude deosebitului talent al d-lui Grigorescu…”. Grigorescu deţinea atelier şi la Paris. Lucrează împreună cu Ion Andreescu la Barbizon – vara (1879,1880 şi mai târziu).

La 1881, nemulţumit de atitudinea birocraţilor români, Grigorescu  „se hotărăşte să vânză tot şi să plece din ţară…”(N. Petraşcu). Pictorul a organizat o expoziţie de vânzare a tablourilor sale şi a colecţiei sale de obiecte de artă. Totuşi, nu a rupt legăturile cu Ţara. Grigorescu, între anii 1881-1887, a lucrat alternativ în România şi în Franţa. În Franţa, picta preponderent la Vitre din Bretania, unde mai găsea o arhitectură umană medievală şi relaţii umane patriarhale, cu bună înţelegere. Acolo apărea necesara dispoziţie de lucru. Acolo a pictat luminos-vibrant. Câţiva ani, din 1887, Grigorescu venea vara să picteze pe Valea Prahovei. Expune la Paris (1887, 1889). 

Elogieri ale francezilor la adresa lui N. Grigorescu după   expoziţia din 1887: „tablouri de o virtuozitate rară”, cu „nota sa viguroasă, lumina tablourilor sale şi fermitatea penelului” . Despre marele pictor român, A. Alexander scria că e foarte modest,  nu ştie ce e reclama –  „un om blând, mai tânăr în privire…, cu o vioiciune pătrunzătoare şi care vorbea despre arta sa cu o pasiune pe care mulţi tineri ar fi invidiat-o…”.

În 1889, Grigorescu a expus lucrări la Salonul Ateneului Român şi la Expoziţia Universală din Paris. Grigorescu a mai avut expoziţii personale la Ateneul Român în 1891, 1895, 1897, 1900, 1901, 1902, 1904. În 1898, a expus lucrări la societatea „Ileana”.

Creaţia genialului pictor român era apreciată în Ţară, la 1889, astfel: „…Grigorescu a făcut de toate: numărul pânzelor sale este peste măsură de mare, şi subiectele sunt atât de variate, încât mai-mai nu a rămas subiect netratat de el. A parcurs întreaga gamă a naturii: de la natura moartă până la om, în compoziţii mari.  A parcurs întreaga gamă a procedeelor (…). Această infinită varietate de subiecte, de procedeuri, de maniere (…) dovedeşte un temperament viu, bogat, impresionabil” (Barbu dela Vrancea).

La 1891, N. Grigorescu şi-a cumpărat la Câmpina casă şi a aranjat acolo atelier.” De când Grigorescu se mută la Câmpina, – scria la 1896 V. Cioflec- biografia lui este un izvor de apă limpede pe care toţi îl cunosc. Se aşază definitiv în mica lui căsuţă pitulată între dealuri”.

N. Grigorescu pledează pentru afirmarea artei independente, protestând împotriva artei oficiale. El a luat parte la inaugurarea „Expoziţiei ariştilor independenţi”(1896). Proces tipic pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Anterior, acest gest îl făcuse „peredvijnicii” (pictorii ambulanţi) ruşi şi impresioniştii francezi… În anul 1899, N. Grigorescu a fost primul artist plastic ales membru al Academiei Române. Grigorescu pictează la Agapia şi Văratec (1904). Tot în acest an, marele pictor  şi-a construit la Câmpina o casă care „era pentru el un liman departe de orice zgomot, oferindu-i liniştea, atât de iubită şi atât de prielnică viziunilor sale de artist” (N. Petraşcu).

La Bucureşti, a fost organizată o expoziţie de retrospectivă a lucrărilor lui N. Grigorescu (1906).

Despre opera admirabilă  grigoresciană s-a scris mult. Iată aprecierea lui A. Baltazar: „ Sub mâna dibace a maestrului, lucrurile prind o viaţă, o căldură ce se traduce la suprafaţa tabloului prin mii de scânteieri care prin imperceptibila lor radiere te fascinează, te pironesc locului, că te minunezi mereu d-atâta iscusinţă, d-atâta frumuseţe…”. Marele pictor a decedat la Câmpina, la 21 iulie 1907. Pe şevalet a rămas neterminată pânza „Întoarcere de la bâlci”. Spre cimitir a fost dus de un car tras de patru boi.

La dispariţia lui Nicolae Grigorescu, alt geniu român, Nicolae Iorga i-a formulat portretul istoric: „Una din cele mai mari şi mai curate glorii ale patriei şi neamului, un mare erou modest al artei, un uriaş lucrător (…) cu suflet românesc de o energie şi lumină geniale…”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*