Arhiva zilnică: 5 martie 2019

Trei brățări celtice vechi de 3000 de ani aduse înapoi în România

Din cele 25 sau mai multe brățări dacice de aur sustrase din cetatea strămoșilor noștri daci, în muzeu putem vedea 13. Am tot așteptat ca acest număr să se schimbe, urcând către 25. Dar nu s-a mai întâmplat nimic. Așteptăm încă și scuturile de fier din Cetatea Piatra Roșie. Sentimentul de neputință mă învăluia încet, până când iată, un anunț avea să îmi dea noi speranțe: „România a reintrat în mod oficial în posesia a trei brățări celtice, extrem de valoroase.” Sunt bijuterii, vechi de trei mii de ani, care au fost descoperite la o licitație de autoritățile judiciare belgiene și care au decis că locul lor este aici, în țara noastră! Cele trei brățări zise „celtice”, ce datează din anul 1000 î.Hr. sunt deja pe teritoriul României. Au ajuns în țară cu un transport special, după ce au fost predate de autoritățile belgiene, în cadrul unei festivități la Muzeul din Amber. După aproape cinci ani de discuții, aceste obiecte de podoabă extrem de valoroase sunt din nou în proprietatea statului român. Vor fi date în custodie Muzeului Național de Istorie a României, acolo unde vor fi refăcute și expertizele. Iată, așadar, se pune capăt unei povești extrem de spectaculoase. O poveste ce a debutat în anul 2020, atunci când două dintre cele trei brățări au apărut pe coperta unei case de licitații din Monaco. Fuseseră oferite la vânzare pentru prețul de pornire de 80.000 euro, până la 100.000 euro, iar la vremea respectivă, arheologii belgieni credeau că au dat lovitura, crezând că aceste obiecte de patrimoniu, aceste podoabe, ar proveni din situri locale. Până la urmă, adevărul a ieșit la iveală. Și-au dat seama și belgienii de originea lor românească, după ce au făcut investigațiile necesare. Cercetările s-au soldat la un moment dat inclusiv cu arestarea unui belgian de origine franceză și au ajuns la concluzia că locul acestor obiecte de valoare, care cântăresc fiecare peste 200g de aur masiv, este în România. De acum, ancheta Parchetului General va continua. Se încearcă identificarea persoanei care a excavat aceste brățări celtice și mai ales a celor care le-au dus peste graniță pentru a fi traficate, acuzații pentru care în România sunt pedepse cu închisoare.

Cât de rare sunt brățările „celtice” din posesia României? Un expert a răspuns: „Există doar 20 în întreaga lume. România a recuperat în mod oficial trei brățări celtice, foarte valoroase, descoperite la noi, pe care traficanții încercau să le valorifice.  Autoritățile din Belgia le-au confiscat chiar înainte de a fi vândute la o licitație, însă a fost nevoie de patru ani de negocieri și multe dovezi pentru a le convinge că provin de la noi. Arheologii spun că în lume există doar 20 de astfel de brățări și aproape toate provin din România. Cele trei brățări celtice din aur masiv care datează din anul 1000 înainte de Hristos au fost predate oficial, de ministrul belgian al Culturii ambasadorului României la Bruxelles. A fost momentul care a încheiat aproape cinci ani de dispute între România și Belgia. Ambele țări au revendicat acest tezaur valoros nu doar din punct de vedere archeologic.”

„Brățările din aur se deschid în semicercuri și au fiecare la capăt o pereche de suluri plate așezate simetric. Fața exterioară a fiecărei brățări poartă un decor în stil primitiv”, spun experții unei case de licitații. Eugene Warmenbol, arhelog la Universitatea din Bruxelles a ținut să menționeze: „Piesele acelea sunt într-adevăr tipic balcanice. Nu te poți înșela”.(…) Printre altele, acea decorare în spirală este foarte tipică Balcanilor. Dacă vreți mai multe detalii, se știe că există vreo 20 de brățări ca acestea, dacă îmi amintesc bine. Dintre cele 20, 19 au fost găsite în România.”

Lucas Verhaegen, ofițer de poliție: „El (suspectul) a dat drept origine Flandra și au fost găsite accidental în timpul curățării șanțurilor. Au fost prezentate apoi că brățări celtice de aur.” Cea de a treia brățară a fost găsită la percheziții, acasă la un localnic care a fost arestat preventiv și între timp a murit. Bărbatul susținea că le are din 2000 și că ele provin din Flandra. De atunci, brățările cu diametre interioare de până la 6 centimetri și care cântăresc peste 200 de grame de aur masiv au fost păstrate în siguranță. Acum se întorc în patrimoniul național. Cel mai probabil brățările vor fi predate Muzeului Național de Istorie a României. Între timp, procurorii Parchetului General care instrumentează ancheta din România încearcă să afle cine și când le-a scos din adâncuri și din țară. La noi, traficul de bijuterii de patrimoniu extrase neautorizat se pedepsește cu închisoare.

Trei brățări dacice din aur din Tezaurul de la Sacoșu Mare (secolul al XIII-lea î.Hh., din perioada de încheiere a epocii bronzului şi de trecere spre epoca fierului), alte brățări din Tezaurul geto-dacic din aur de la Hodiș și Tezaurul de la Firiteaz aflate în diferite muzee de istorie sunt asemănătoare până la identificare cu brățările „celtice” aduse din Belgia. Toate brățările din aur cu capete volute sunt un simbol al celor două sensuri pe care le poate avea Forța Vieții (cele două coarne: Cornul abundenței și Cornul războinic). De la orice cap am lua timpul – viața, la un moment dat el – ea, se va „înmelcii” șerpește în două direcții (timpul beției, al amețelii când vei vedea dublu, când timpul cel nou îl va „dubla” pe cel vechi). Aici se va afla nodul sofisticat al lui Hercule („Gordian-ul”). Același simbol al „înmelcirii” îl aflăm în piesele Tezaurului de la Sarasău (aflat în muzeele din București și de la Budapesta). Și brățările dacice de aur „șerpești” descoperite în capitala regatului dacic „vorbesc” tot de o spiralare „la două capete”. Mă bucur de această superbă recuperare și de abia aștept expunerea lor în cadrul Muzeului Național de Istorie din București, spre a le vedea „pe viu”. Cred totuși că cele trei brățări de aur aduse din Belgia sunt „neaoșe”, adică dacice… (G.V.G.)


Idel Ianchelevici – sculptorul român care are trei muzee dincolo de frontiere

În oraşul La Louvière (un oraș francofon din regiunea Valonia din Belgia), nu departe de Bruxelles, se află „Muzeul Ianchelevici”. Poate vă întrebați ce legătură are cu România acest muzeu. El este dedicat operei sculptorului român născut la Leova (oraș în sud-vestul Republicii Moldova, reședința raionului Leova), în Basarabia, în anul 1909, Idel Ianchevici. Idel Ianchelevici (1909-1994) şi-a construit un personaj prin intermediul operei sale, dar de fapt cunoaştem foarte puţin personalitatea sa reală. Gândiți-vă totuși ce lucru extraordinar: un muzeu întreg aflat în străinătate, într-o clădire a unui fost Palat de Justiţie, poartă numele unui artist român şi asta de peste 30 de ani. Născut în Basarabia, pe atunci aflată în Rusia, într-o familie înstărită și cultivată de evrei așkenazi, a devenit român, ca și țara natală, în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial De aceea devine și trilingv, studiind în idiș, rusă și română. Prin urmare, în gimnaziu și liceu, a învățat cu ușurință și germana și franceza. La vârsta de 19 ani știa deja că nu era făcut pentru medicina sau ingineria pe care părinții săi intenționau să le facă. Pentru a-și putea trăi pasiunile – sculptura și desenul – a existat o singură soluție: imediat ce serviciul militar s-a încheiat, a părăsit România pentru Occident.

Cu ajutorul unuia dintre frații săi și-a părăsit țara pentru a se cufunda în cercurile artistice din Europa de Vest. Astfel, Ianchelevici a ajuns la Liège, Belgia, în 1928, unde s-a înscris la Academia de Arte Frumoase din oraș și unde a câștigat premiul întâi pentru statui în 1933. Se căsătorește în același an 1933 cu Elisabeth Frénay, apoi, având deja o oarecare notorietate, participă în 1935 la realizarea pavilionului românesc al expoziţiei universale de la Bruxelles. Expozițiile sale „solo” au urmat apoi la Bruxelles, Paris, Amsterdam și Tel Aviv. Deşi provine dintr-o familie cu o existenţă confortabilă, burgheză, Ianchelevici manifestă o simpatie reală faţă de luptele sociale şi ideile de stânga care traversează Europa occidentală a anilor ’30. Transpunerea acestor idei o regăsim în opera sa într-o formă de expresivitate profundă, ca acelea ale unor personaje populare, puternice („Piet riant”, „L’Harmonica”, „Les Révoltés”) sau opere monumentale, cum ar fi „Monument naţional au prisonnier politique” (ridicat la Breendonk în 1954) şi „L’Appel”. Încă din 1939, sculptorul și-a încercat mâna la compozițiile de grup și a lucrat în format mare, acesta a fost momentul „Apelului”.

Din 1945, a început să sculpteze cu precădere în marmură şi piatră, materiale dificil de lucrat și care necesitau o simplificare a formelor. Totodată, „una din principalele caracteristici ale sculpturii lui Ianchelevici începând cu această perioadă, este că anumite personaje dau impresia că se desprind din blocul de piatră, ca şi cum ar fi existat déjà, aşteptând mâna maestrului să le dea viaţă. Muzeul nostru deţine 200 de sculpturi şi peste 2.000 de desene ale artistului, ceea ce reprezintă de departe cea mai importantă parte a operei sale”, ne spunea doamna Valérie Formery, directoarea muzeului Ianchelevici de La Louvière. În operele sale sculpturale nu există vid, nu există goluri: masa și volumul direcționează compoziția (paternă). În același timp, temele se schimbă și sunt inspirate de siluetele tinerești ale modelelor cu forme emergente (Eva). Cariera artistului a marcat un punct de cotitură important. Ianchelevici nu a încetat niciodată să simplifice și să schematizeze trăsăturile faciale. Membrele se întind, devin mai lungi și mai flexibile. Această nevoie de purificare a corpului uman își găsește cea mai bună împlinire în figurile de bronz (Tânără femeie și copil). În plus față de munca sa de sculptor, Ianchelevici nu a abandonat niciodată creionul, deși a considerat sculptura și desenul ca fiind două discipline independente. Desenele sale nu sunt schițe care pregătesc opera sculptorului, ci lucrări în sine („Întoarcerea pajiștii”). În timpul ocupației, Ianchelevici s-a refugiat la Maransart, în casa de copii „La Clé des Champs” a lui Betty Lavachery, care a condus o rețea de rezistență alături de Zénitta, mama lui Haroun Tazieff, și aceasta din urmă. La „La Clé des Champs” Ianchelevici a creat bustul lui „Rosette”, pseudonimul fiicei lui Eugen Fried, delegat al Internaționalei a III-a la PCF, și a Anei Pauker care, după ce s-a refugiat la Moscova, a devenit ministru de externe al României comuniste după război. Familia Tazieff se număra printre cei mai apropiați prieteni ai lui Ianchelevici la acea vreme. În 1945, Ianchelevici a dobândit în cele din urmă cetățenia belgiană și faimoasa sa statuie „Chemarea” a fost inaugurată oficial în orașul „La Louvière”. Zece ani mai târziu (1955), Ianchelevici a obținut o bursă pentru Congo Belgian (Africa), unde a proiectat trei statui pentru a completa faimosul monument al lui Henry Morton Stanley din Léopoldville (acum Kinshasa) și a făcut niște desene foarte frumoase. Întors din Africa, expune în multe țări, inclusiv în țara sa natală, România. În 1987, Muzeu Ianchelevici își deschide porțile pentru publicul larg în La Louvière.

Un Centru Cultural îi este dedicat și în Franța, în Maisons-Laffitte, unde s-a stabilit în 1950 și unde a și murit la 26 iunie 1994, la vârsta de 86 de ani. Acest parcurs i-a adus admiratori fideli în diferite ţări. Simplu, discret, sculptorul a creat mult: există muzee care îi sunt consacrate în Belgia (la La Louvière), în Olanda (la Goudriaan), în Franţa (la Maisons-Laffite). În România, muzeele naţionale din Bucureşti şi Galaţi expun din operele artistului. Multe dintre creaţiile sale monumentale se află peste tot în lume, iar mii de desene fac parte din colecţii publice şi private. Pentru Idel Ianchelevici, sculptura și desenul au fost pasiuni pe care le-a manifestat încă din copilărie, mânat de nevoia de exprimare. Ianchelevici a realizat sute de sculpturi și mii de desene. Cea mai mare parte a lucrărilor sale poate fi găsită în La Louvière, deoarece artistul a decis să își doneze opera unei fundații. O colecție importantă de desene a fost, de asemenea, donată Universității din Liège și este acum păstrată la Muzeul Wittert (Muzeul de artă al Universității din Liège). În 1984, neavând moştenitori, a inclus întregul patrimoniu Fundaţiei Ianchelevici, pe care a donat-o ulterior muzeului de La Louvière, care şi-a deschis porţile în 1987. Lucrările de artă modernă ale lui Ianchelevici se regăsesc în colecții din numeroase ţări, cum ar fi România, Israel, Franţa, Statele Unite, Belgia, Olanda, Luxemburg, Moldova, Congo. Pentru întreaga sa activitate a fost declarat Membru de Onoare al Academiei Române în anul 1992.

Pe 17 iunie 2010, ora 18:00, în Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă al României (str. Ştirbei Vodă nr. 1-3, Bucureşti) a avut loc proiecţia filmului „Ianchelevici – o viaţă, o operă” realizat de RTBF cu ocazia centenarului naşterii sculptorului. Proiecţia a avut loc în prezenţa realizatorilor filmului, Bernard Balteau, jurnalist-realizator la RTBF şi Yvon Lammens. Proiecţia a avea loc în versiune originală în franceză, cu subtitrare în română. Evenimentul a fost organizat de Delegaţia Valonia-Bruxelles la Bucureşti şi Muzeul Naţional de Artă al României. Filmul a fost realizat în Romania, Belgia, Franţa şi Olanda. Ianchelevici este unul dintre reprezentanţii principali ai sculpturii figurative clasice a secolului XX. Credo-ul său artistic a fost: „O sculptură trebuie să fie atât de plină de viaţă, încât să coboare de pe soclul său”.


O succintă analiză a compasului moral…

Un pastor m-a sunat să întrebe dacă am aflat vestea că Natanyahu, prim-ministrul Israelului l-a recunoscut pe Iisus Hristos drept Mesia și că el e alesul care pregătește țara pentru a doua venire a Mântuitorului pe pământ. Am rămas surprins, știind că evreii nu-l recunosc pe Iisus ca Mesia, așa că i-am promis că o să încerc să aflu această minune, acest miracol. Tot așa e și „miracolul” că Harari Yuval ar fi vândut peste 40 de milioane de copii la „The Sapiens” când eu nu am decât patru vizualizări și câteodată 5, atunci când securiștii nu știu ce să creadă și-l cheamă pe șeful de echipă. Desigur că izolarea oamenilor cu păreri diferite de cele ale sistemului se face prin algoritm. Trăim într-o lume manipulată prin poveșți în care toți dumnezeii sunt inventați cu excepția dumnezeului tău. Cea mai mare fiind banul. Sunt povești bune, benefice societății și sunt povești rele cum este cea din Gaza care aduce războaie. Statul a fost capturat prin povești, iar alegerile și întregul aparat au fost compromise, ne spune scriitorul Arundaty Roi la o conferință cu public al filmului documentar din India, iar toate partidele sunt mânjite cu vinovăția de a participa amorțite la aceste schimbări. Suntem manipulați la maxim, dezbaterile au fost ucise din cauza invaziei evenimentelor false. Cei ce controlează tehnologia, controlează și tema dezbaterilor. De exemplu, în Israel nu se vorbește în mass-media deloc despre masacrul din Gaza, despre genocid. Dacă nu ar exista Internetul, toate guvernele lumii ar cădea în zece minute, încheie Roy. Îmi scria poetul Ioan Miclău din Cringila: „Căutăm respectul și buna cuviință primită de la părinții noștri care nu aveau prea multă carte, dar nici mintea în digitalele care ne răpesc inteligența naturală, sănătoasă. Înlocuirea Cărții cu mobilul este calea din care nu se va mai putea reîntoarce omenirea, e calea prăpastiei. Poate se vor trezi și oamenii de știință, conștienți că nu e bine să se joace cu creierul uman. Ar fi mai fericită omenirea”.

Acum 40 de ani, Netanyahu a fost ambasadorul israelian la Națiunile Unite. Când l-a întâlnit pe Șeful Rebbe, întemeietorul Mișcării Chabad din New York, acesta i-a prezis că va ajunge la ONU, – casa întunericului – o numea Rebbe și că va ajunge priministrul Israelului cu misiunea de a pregăți țara pentru a-l primi pe Moshiach. Înainte de a muri în 1994, Rebbe i-a spus: Tu vei lupta împotriva a 119 membri în Knesset, ne spune istoricul Osgur Dikman, PhD Stanford University și că tu ai fost ales să creștinezi mai mult Israelul pentru pregătirea țării de a-L primi pe marele mântuitor Mesia. Tu vei fi ultimul prim-ministru al Israelului, după care vei preda conducerea lui Mesia. „Deci fă ceva Netanyahu pentru al convinge pe Mesia să vină”, au fost ultimile cuvinte înainte de a muri ale Rabinului în 1994.

Președintele Ronald Reagan a declarat ziua de naștere a Șefului ca Zi Națională a Educației și Împărtășirii Americane. Șeful Rebbe s-a născut pe țărmul Mării Negre în orașul Nicolaev, a emigrat în America unde a înființat mișcarea cu scopul de a-i readuce pe evreii pierduți înapoi la Iudaism. Rabbi Rebbe nu a fost niciodată în Israel, însă din Broklin a continuat să-l dirijeze pe Netanyahu: „Nu face concesiuni nici unui teritoriu!”

Netanyahu ajunge prim-ministru în 1996 folosindu-se de recomandările șefului Rebbe al mișcării Chabad, mișcare cu centrul în Broklin N.Y. care are centre importante în Europa și Israel și în peste o sută de alte țări din lume. În 2009 ajunge a două oară prim-ministru, iar în 2022 pentru a treia oară. Când din lăcomie și viclenie a început să acapareze mai multă putere pentru guvernul său, israelienii s-au ridicat să protesteze cerându-i să abdice și atunci, ca o întorsătură de cărți, la 7 0ctombrie 2023, Hamas (o organizație teroristă cu sponsori suspecți) a lansat un atac surpriză. Lumea a dat vina pe Netanyahu și atunci el ca să se apere a apelat la limbajul biblic precum vulpoiul: „There is time for Peace and a time for War – This is War” (Există un timp al păcii și există și un timp al războiului. Acum ne războim). Acesta ești tu, Netanyahu, un om fără suflet care nu crede că toți morții se vor întoarce împotriva ta și a tribului tău.

Acest tip de limbaj este recunoscut de toți creștinii lumii (vers cules din Ecliziastics 3) și Netanyahu crescut și educat în America este ferm convins că știe cum să controleze și să influienteze America. Un reporter israelian i-a reproșat: „Americanii nu sunt de partea noastră”. El a răspuns: „America nu este un stat unitar, un bloc unit. Noi controlăm Senatul, Congresul prin Lobiul Evreesc American. Deci: We have strong support of America (avem sprijinul puternic al Americii) prin influență. America nu are nici o putere asupra noastră”.

Folosindu-se de starea vârstei președintelui american Biden, el promite israelienilor că: „Avem suportul americanilor și a multor alte state din lume. Vă asigur că războiul va continua până când îi vom elimina complet pe Hamas din Gaza. Îi vom șterge de pe suprafață pământului!”. Netanyahu compară războiul din Gaza cu lupta biblică împotriva Amalak. Rabbi Elhanan Beck ne spune într-un interviu că Amalak erau cei care se luptau să ne sustragă de la credința în Dumnezeu (cum se luptau și bolșevicii în comunism). Cum îndrăznește Netanyahu să compare acest război cu Biblia, când el nici măcar nu crede în Dumnezeu. Netanyahu face exact ce făceau Amalak: îi rupe pe evrei de la credință în Tora. Netanyahu nu crede în Tora, dar i-a văzut valoarea în a se asocia cu Rabinul Rebbe. Creștinii susțin Israelul pentru Iisus Mântuitorul, nu pentru unul care nu crede în El. Netanyahu nu crede în Dumnezeu, dar se vrea a fi un Mesia tot așa cum mulți membri ai mișcării Chabad credeau că Rabinul Rebbe e nemuritor iar după moartea sa îl așteaptă să revină ca Mesia. Netanyahu continuă: „Noi împărtășim aceleași valori cu Creștinii prin moștenirile comune”. Cât de mult va dăinui această poveste/anomalie a conștiinței umane? Se întreabă Arundati și tot ea răspunde: Nu cred că mult. Pentru că se va prăbuși sub greutatea prostiei, incapacității și inculturii sale. Deci tot ce s-a construit în mii de ani este distrus de prostimea cu bani. Mass-media nu este apărătorul societății ci este complicele și parte din proiectul fascist. Nu mai avem guverne azi la conducere ci mai mult organizatori de evenimente distructive. Dacă ai un mort în camera de vis-a-vis poți oare să-ți mai continui activitatea în apartament? Soldații după ce omoară, își fac poze cu cadavrele copiilor și le afișează pe tik-tok fălindu-se cu ele. E groaznic unde s-a ajuns. În Gaza nu sunt știri adevărate despre ce se întâmplă acolo. Ce rușine pentru Netanyahu să pretindă că pregătește terenul pentru venirea lui Mesia omorând în halul ăsta. El anunță cu mândrie distrugerea moralității umane: From the River to the Sea Israel va controla totul.

Distrugerea cuvintelor, a ceea ce înseamnă ele. Ioan 1:1-14 VDC La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; … Scriitorul adevărat încearcă să apropie cuvântul de gând nu să-l înstrăineze cum fac noile guverne și corporațiile care ordonă devalorizarea cuvintelor prin decapitare. Lipsa de naturalețe a internetului este ca și cum ai acoperi întreaga planetă cu „ecuator”. (O uniformizare a climei – caldă sau rece polară.) Natura s-a organizat sănătos în favoarea vieții, cultivând specific pentru sănătatea omului: portocale la ecuator și urși polari la poli. Nu poți crește portocale sau smochine la Polul Sud sau Nord, așa cum nu poți avea urși polari hoinărind pe plaja ecuatorială. Globalizarea prin internet cântă, iar întreaga specie dansează. Dacă Dumnezeu voia globalizare, făcea doar o fermă de găini albe. Cei ce se cred dumnezei, asemenea lui Netanyahu sunt într-adevăr oameni nefericiți.

Trebuie să avem în noi încredere și speranță. Schimbarea poate apărea în fiecare secundă și tot așa, cum spunea scriitorul Arundati Roy: Nimeni nu se gândea cu luni înainte că este posibilă prăbușirea Sistemului Apartheid în Africa de Sud, că va cădea și tot așa se poate întâmpla și în Gaza. Marilor gânditori ai lumii le e frică să protesteze și să vorbească împotriva Genocidului pentru că le este frică de capitalismul de azi. Li s-a indus frica de a-și pierde serviciul și viitorul copiilor etc. Protestele au devenit activități sponsorizate și, tot ce este sponsorizat este ușor condiționat, controlat și destinat dispariției. Când ne obișnuim să fim plătiți și dintr-o dată se opresc banii, se oprește și lupta pentru pace.Legile și justiția trebuie reinstaurate pe rând, încetul, nu toate deodată pentru a se evita prăbușirea totală a civilizației.

Sper că am răspuns domnului pastor.


Hidra neputinței de a ieși din nedesăvârșirea de acum…

În oricare alt loc și-ar fi găsit rostul ca „mesaj”, fie și unul efemer… Ar fi putut deveni chiar un manifest al societății de acum… Un fragment de „radiografie” al nonsensului ubicuitar de astăzi… Al nonsensului ca rost al nostru, dacă vom rămâne zăcând în aceeași clepsidră înfundată… Ar fi putut fi interpretată ca parabolă, ca o simbolistică mai mult sau mai puțin reușită a unui concetățean ratând aleile marilor sculpturi. Strivind vorbele pietrelor pe care le-au făcut a glăsui înaintașii lui în țipetele unor paparude, nude la interior, goale de o minimă conștiință, de o trăire, isterizate în butadele unui kitsch grobian… Ar fi fost o exprimare a mârlăniei și ticăloșiei, ce au luat locul valorilor, de ar fi fost pusă într-un colț de dugheană, chiar și de primărie, de birt sărăcit de lume și, mai ales, de oameni… Atunci ar fi fost poate de folos… Ba, „Hidra” de la Iași ar fi putut fi amplasată în fața parlamentului de la București… Și ar fi devenit o iscusită oribilitate-concept redând tocmai urâțenia politicului… Și ura lui față de această țară… Ar fi putut fi „zidită” la Cotroceni pentru a slăvi serviciile secrete protejând, prin capetele-i hidoase, drumurile fără cap ale călătorului fără de urmă… Putea ajunge și la Sibiu, măcar pentru asemănarea cu grofii din vremuri, ori putea fi pusă lângă mai multele decât propriile-i capete felurite răsaduri de monumente pentru felurite seminții ale autovictimizării… Căci, în fond, tot ceea ce slăbim pe semețiile de furt și jaf ale altora, străini de ființa noastră, reprezintă câte un cap al hidrei…

Oriunde i-am fi găsit un mesaj simbolic de Agoră… De cetate asediată, și de șapte seminții felurite, și de șapte servicii antinaționale, și de șapte tipuri de politicieni lichele… Dar „lucrarea”, zaharisită parcă din grețurile matinale postschizoide ale unui mahmur maltratând dalta (mirifică în mâinile sculptorilor-cioplitori de suflet de neam și țară, dinspre țară spre piatra șoptind și vorbind prin cuvintele înțelepte născute tocmai din atingerea divinului din materia vie a pietrei, a lemnului, a fierului chiar) a fost amplasată, și nu întâmplător, în fața statuilor Voievozilor Neamului… În Parcul Voievozilor din Iași… Parcă pentru a fi, prin fiecare cap al hidrei, o otravă vărsată peste istoria, cultura, faptele și însăși viețuirile voievozilor, peste imaginea din mentalul public al fiecărui mare domnitor… Și nu încape vorbă că poate autorul kitsch -ului nu a avut habar de adevărata hidoșenie din sine… Căci tot ce a suflat el a presupus har de meșteșug a ajuns la noi ca putoarea vizuală a unui duh duhnind a modernisme de culturi epurate… Mai lipseau doar eșarfele curcubeu prinse de fiecare gât-braț al hidoșeniei și lucrarea ar fi fost pe deplin desăvârșită în felul de desăvârșire a neputinței de a ieși din actuala noastră nedesăvârșire…

Sau ar trebui să vedem „Hidra” de la Iași ca acele brațe din brațe de deculturalizare, de smulgere a viului din simboluri, de descărnare a însăși fundațiilor noastre strămoșești, ce se vor nărui oricum ele singure decât să sufere astfel de amputații din rostul lor, nu?!… Căci nu întâmplător ni se prăbușesc monumentele, căzând ziduri de cetăți sub nepăsarea noastră din paragina abandonului față de acel necesar „a fi” de mâine… „A fi”, căci „a deveni” este deja o neputință…

Și poate că, de fapt, un cap de hidră se ascunde în fiecare dintre noi ca nepăsare… Nepăsare, nu neputință, căci, de ar fi fost așa, ne-ar fi ajutat cumva viul străbunilor, mai viu decât tot ce mai avem noi în noi, să izbândim în apărarea Istoriei, a reperelor și a valorilor… În a ne apăra, dacă nu pe noi, măcar pe cei ce ne vor urma… Căci o Hidră a distrugerii e și în noi… Și nici nu trebuie să-și scuipe zăbalele de otravă pentru a ne prinde în pânzele de golire, de descărnare din sine… Pentru că noi singuri ne ucidem… Lăsăm zidurile de cetăți să se prăbușească pentru a deveni doar resturi, pentru a nu mai fi ruine respirând istorie… Betonăm batjocoritor efigii, îngropând în pământul de sub ele tainica legătură cu ființa noastră… Maltratăm bojdeucile și casele memoriale ale cronicarilor de suflet românesc… Ne lăsăm mutate, strămutate, demolate, dezidite, monumentele întregitorilor de glii, de neam și țară, pentru a face loc scârbavnicilor să ne inunde cu putoarea lor aistorică, anațională, aculturală… Pentru a nu mai avea nici un sens mâine, ci doar un scop de nimicire al acumului, al acelui aici al prestanței, demnității, dreptății…


2024: criză economică în Germania?!

Financial Times anunță pentru 2024 o criză economică în Germania mai mare decât cea din 2008, ocazionată de falimentul Lehman Brothers. Exporturile germane au fost pe minus în ultimele șapte luni din 2023, producția industrială fiind scăzută la nivelul din 1995. De ce? Politica economică stupidă și împrumuturile hiper-masive din plandemie, green deal – ul impus de birocrații de la Bruxelles (care a fost atât de deștept încât a făcut necesară redeschiderea unor mine de cărbune și chiar construcția unor termocentrale pe locul unul câmpuri de eoliene), oprirea importului de gaz ieftin din Rusia (și a îndelungatei și fructuoasei colaborări cu oligarhii ruși), susținerea financiară și militară a Ucrainei, creșterea costurilor cu înarmarea la 100 de miliarde de euro pe an. Iată câteva motive care sar în ochi… România exportă bunuri și componente industriale de 16 miliarde de euro pe an în Germania. Dacă aceste exporturi vor fi reduse ori stopate, criza economică din Germania va fi importată în România. Ca și când nu am fi avut deja propria noastră criză… O criză cu multiple fațete și straturi: economică, bugetară, de nervi, de competență, de onestitate, de responsabilitate și, mai nou, judiciară & arbitrală.

Ca în Germania, și la noi se mizează pe „stabilitate”: să nu cumva să îndrăznească cineva să își propună să înlăture politic actuala prostocrație, că e un extremist și un populist. Să facă bine să lase birocrația de la Bruxelles și din OMS să se ocupe de marile probleme ale umanității captive în lumi simulate și hiper-îndatorate, că minunată e și salvatoare e zisa birocrație. Nu e nici coruptă, nici pseudo-științifică, nici în permanent conflict de interese, fiind pe ștatele de plată ale big pharma, tech, finance & military. Iar clasa politică europeană deloc hoață, coruptă, incompetentă și în conflicte de interese, să continue să vândă experților, consultanților și oengeurilor goobaliste exercițiul sarcinilor esențiale ale statului (se numește externalizare) și să meargă din inerție spre neo-comunismul fascist în zbor. (stabilitate = inerție, blocare în proiectul anului 1995, imunitate la răspundere, pandemie de sărăcie și foamete; ne-populism = cinismul menținerii anti-democratice la putere a vulpilor viclene menite a perpetua la infinit privilegiile, rentele, monopolurile și exclusivitățile simbioților malefici ai economiei neo-feudale actuale).

Or, când asemenea lucruri se întâmplă, este de extremă urgență ca leii să alunge vulpile viclene, să neutralizeze simbioții și să de-viruseze societatea. Acesta nu este extremism, ci medicament de imunizare. Când poporul ajunge la capătul răbdării, elitele negative trebuie alungate. Au spus-o și Vilfredo Pareto, și Eminescu. A spune și a face cum cere poporul nu e populism, este definiția democrației. E revoluție. În astfel de momente cruciale ale istoriei, a ștampila acest curent drept populism înseamnă a fi convins că poporul este prost. Și chiar nu suntem… Leii nu se tem de lupi și nu pot fi păcăliți de vulpi.


Într-o altfel de căutare a lui Brâncuși…

Fiecare dintre noi, din momentul în care începe să conștientizeze ce se întâmplă în jur, își alegea un model, un exemplu, un prototip al său, după care să se orienteze în perspectivă. Un reper ideal de viață, după ale cărui capacități să-și coordoneze propriile caracteristici. Respectiv, acele calități deosebite, în care divinitatea – dacă apreciază că este cazul – picură un strop de har, pe care ne place să-l numim înțelepciune. Nu știu în ce măsură Dumnezeu m-a binecuvântat cu înțelegerea sa, dar din primii ani ai copilăriei, când învățătorul ne-a vorbit despre marele sculptor gorjean, Constantin Brâncuși – fără să pricep ce înseamnă a fi „sculptor” și să pronunț corect termenul – am simțit cum în căpșorul năpădit de ineditul informației mi se instalase o feerie aparte. O priveliște ca de basm, în poiana căreia cuvintele ardente ale bunului dascăl scânteiau și-n în mine, mistuind în adânc. Vorbea frumos, vorbea cu patos învățătorul nostru, avea o intonație pătrunzătoare, ca de apostol, vălurind fermecător printre circumvoluțiunile noastre în formare. Întreaga clasă a patra, până deunăzi gălăgioasă, încremenise parcă pe masa tăcerii, dincolo de care imaginile se răsuceau printre modulele coloanei fără de sfârșit, pe care nu o văzusem niciodată. Așa s-a petrecut primul meu contact cu geniul unei personalități, peste a cărei fotografie, agățată de colțul unei hărți, dascălul îngemăna clepsidre virtuale și dăltuia trepte scară înspre cer. Atât și nimic mai mult, poate doar acea reflectare de tip senzorial, care – firesc ori nu – m-a urmărit până peste ani, cu senzații aparte, cărora nu le-am dat prea multă atenție.

Probleme absolut omenești și greutăți inerente într-o familie greu încercată de nevoi, m-au îndepărtat de orice reprezentare. O satisfacție măruntă și liniștită, fără de nicio detașare de normal, mă încerca totuși atunci, când – după ploaie – frământam în lutul din buza ogașului de lângă casa noastră tot felul de figurine, fără să am un obiectiv anume. După care, ca și când cineva m-ar fi plesnit peste minte, orice urmă de Brâncuși mi s-a șters din memorie. Abia când am luat contact cu o parte din opera, care dă splendoare municipiului Târgu Jiu, reverberațiile din adânc au țâșnit ca dintr-un havuz prea îndelungat stăvilit, chiar dacă într-un alt fel.

Atunci, după obținerea diplomei de bacalaureat, în părculețul de la intrarea în oraș, privind înspre infinitul uneia dintre lucrările reprezentative ale artei moderne – despre care se spune că alogenii au dispus să fie smulsă din piedestal – mi-am propus să merg, dacă nu pe urmele lui Brâncuși, să ajung cumva la Paris, în citadela care i-a fost părinte drag strălucitului demiurg. Ca-ntr-un final, peste doar câțiva ani, să și ajung. Nu pe jos, firește, ci în virtutea unor interese de serviciu, peste care cineva – cineva de dincolo de priceperea mea – mi-a suprapus curiozitatea, dorința și nesațul. Lăcomia de a vedea, de a ști și de a percepe, într-un alt fel, totul. Totul despre cel care a conferit artei o altă viziune și un alt rost, iar mie o alt fel de orientare.

N-am reușit însă să mă acomodez decât cu o parte a exponatelor așezate cu o grijă deosebită din partea organizatorilor, în incinta Centrului Pompidou. În rest, când programul îmi permitea poposeam minute întregi în fața vreuneia dintre piesele, care impresionau vizitatorii și, în lipsa maestrului, mă străduiam să le deslușesc tâlcul. Chiar dacă, adesea, într-o interpretare simplistă, superficială și neavizată. Astăzi, după o serioasă documentare în temă, aidoma lui Nicolae Titulescu – un titan al diplomației mondiale, cu origini în Gorj, după mama din Urdari – afirm, fără de nicio reținere: Constantin Brâncuși, în domeniul său, a fost un adevărat zeu al creației, un întemeietor, nu numai al artei sculpturale moderne, ci și al unei filozofii de viață, de un specific cu totul aparte. Dar, și mai mult, a fost și va rămâne un adevărat luceafăr într-o imensă constelație de valori, în care mi-aș fi dorit să fiu un simplu grăunte de pulbere stelară.

Revenind la ce avea să-mi hărăzească Dumnezeu, ca ideal și țintă, chiar dacă într-un altfel de domeniu, am să încerc să redau, cât mai exact și, tot pe-atât de succint, prietenia mea cu un alt sculptor, unul fără de atestare academică, dar cu o experiență de peste o mie de lucrări. Din simpla împrejurare, că împărtășea aceleași crez, ca și mine, în privința inegalabilului Brâncuși. Numele său, fără prea multă notorietate în țară, dar cu largă recunoaștere peste hotare, a fost Pierre Georgescu Deddy, pentru Occident și Petre Georgescu Dedy, în România.

El care, la nici douăzeci de ani, i-a sculptat pe George Enescu, pe Emil Racoviță și pe C. I. Parhon. După care s-a lansat peste hotare, continuând cu marchizul Armand de Gontaut Biron, președintele Festivalului internațional „George Enescu”, în ediția din 1958, pe Charles de Gaulle, pe cei din familia princiară Monaco, pe fiul lui J. F. Kennedy, pe regele Belgiei, pe Picasso (cu care era prieten), pe un maharadjah al Indiei și pe foarte multe dintre ilustrele personalități ale secolului trecut, din țară și din străinătate. Un personaj insignifiant pentru autoritățile române, dar recunoscut și apreciat într-o serie de state occidentale și orientale, dar important pentru noi. Fie și din considerație pentru părinți săi, care l-au cunoscut îndeaproape pe tânărul Brâncuși, l-au primit în casa lor și l-au găzduit, după ce a fost izgonit de la biserica din vecinătate. Iar, în continuare, l-au ajutat și i-au fost vizitatori la Paris, fără să se consemneze undeva.

Este vorba despre familia Ludmila (fostă solistă a Operei Române, care a evoluat și la Scala din Milano) și Pascal Georgescu, arhitectul Bucureștilor din timpul lui Ion Antonescu, distinșii lor fii având de suportat, ulterior, rigorile unui regim dur și închistat, în care originea și trecutul contau mai mult decât valoarea omului. Pentru ce a însemnat Brâncuși pentru familia lor, toată aprecierea românimii; iar, din punctul de vedere personal, o nețărmurită prețuire.

Petre Georgescu Dedy, care se considera discipol al lui Brâncuși – pe care sunt sigur că nu întâmplător, Dumnezeu mi l-a scos în cale – într-o convorbire ocazională, mi-a destăinuit că are în proprietate formele originale, în care s-au turnat lucrările intitulate „Ziua” și „Noaptea”, pe care Brâncuși i le comandase „drosierului” său (un turnătorul în metale) și m-a invitat acasă, ca să mi le arate. Astfel că, într-o bună zi, l-am vizitat pe Dedy la atelierul său, iar aici, deși nu am observat nicio formă, dintre cele la care mă așteptam, am avut nespusa fericire să-mi delectez privirea cu replicile a două din variantele „Domnișoarei Pogany” – cea de zi și cea de noapte -, pe care turnătorul în metale le executase, la solicitarea maestrului, în bronz. Le executase în trei exemplare, dintre care, am înțeles că două au fost înmânate lui Brâncuși, iar pe una „drosierul” și o oprise, pentru orice eventualitate, fără de știrea maestrului.

„Exponatele acestea – îmi dezvăluia Petre Dedy – au fost executate din același material, la aceeași matriță și în același timp cu cele înmânate lui Brâncuși și nu se detașează de valoarea celorlalte, decât prin lustru. Fiecare variantă, în parte, reprezintă complementaritatea celeilalte. După formă, tot ce se poate, ca una dintre versiuni să fie aidoma celei create în 1912, iar cealaltă să fie în corespondență cu versiunea creată în 1919. Mai ales că, din punct de vedere artistic, statuetele sunt realizate în varianta «zi-noapte», fapt unic, care amplifică simbolistica, ca și semnificația gestului creativ al genialului Brâncuși”.

Acasă la Dedy, în corespondența familiei – într-una dintre vizitele care au urmat – am văzut o felicitare semnată de Brâncuși și adresată arhitectului Pascal Georgescu. La fel, una sau două fotografii ale lui Brâncuși cu Picasso și mai multe poze ale lui Picasso împreună cu Dedy. Și, cu toate că ansamblul muzeal al fostei familii Georgescu fascina prin frumusețea și valoarea atâtor sculpturi, statuete și tablouri originale, mintea mi-a rămas agățată de splendidele replici ale „Domnișoarei Pogany” și, nu știu de ce, refuza să se mai desprindă. Brâncuși, încă o dată, mi se înstăpânise spiritual și mă îndruma cumva înspre o altă direcție, probabil, predestinată. Categoric, nu înspre sculptură; căci, la acea dată, eram depășit de orice încercare de convertire înspre un domeniu spre care n-aveam nicio înclinație, iar vârsta nu-mi mai permitea așa ceva. De urmare, am început să scriu și să aprofundez în tot ceea ce constituia „fondul Brâncuși”, în mai toate bibliotecile bucureștene. Am făcut-o cu mult drag și încă o fac. Așa mi-am petrecut vremea în căutarea lui Brâncuși, gorjeanul meu de suflet și călăuzitor din Ceruri al unui altfel de destin – despre care nu mai este cazul să detaliez – ca evit orice speculație. Dar, pe care – oricât aș fi de modest – sincer, îl consider onorant pentru ceea ce ar fi așteptat de la mine luceafărul artei sculpturale moderne, părinții, ca și comunitatea natală.

La 16 februarie s-au împlinit 148 de ani de la nașterea celui care, printre atâtea capodopere, a dăruit acestui popor minunat impunătorul complex de la Târgu Jiu, iar în 19 martie sunt 67 de ani de la trecerea în eternitate a omului de geniu, care-și rezuma credința, truda și filozofia, în concepte atât de simple, dar de simbolistică și o măreție celeste: „Nu am făcut niciodată nimic pentru vâlvă […]. Dimpotrivă, am înăbuşit cu încăpăţânare, pe cât mi-a stat în putinţă, orice soi de spectacol […]. Fiindcă gloria este poate cea mai mare înşelătorie pe care au inventat-o oamenii. Oamenii se iau pe ei înşişi chiar prea în serios. Ei vor mai întotdeauna să fie cineva!… Însă această glorie îşi bate joc de noi, atunci când ne tot ţinem după ea, iar de îndată ce îi întoarcem spatele, ea este cea care… aleargă în urma noastră”.


Trădarea și oportunismul la români de-a lungul istoriei s-a strecurat ca o viperă și în Academia Republicii Populare Române (2)

Începută în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcare cu caracter național și social, iscată ca o reacție a iobagilor români din Ardeal, disperați de situația lor economică și socială tot mai greu de suportat, s-a încheiat după foarte scurt timp, la sfârșitul lunii decembrie a aceluiași an, când cei trei conducători au fost prinși și executați. Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totuși, susținuți de majoritatea oamenilor din popor – conștienți de faptul că li se apărau interesele -, ei n-au putut fi capturați de autoritățile austro-ungare altfel decât prin trădare. S-au găsit câțiva țărani care, ispitiți de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunși, în vreme ce preoții români care se raliaseră mișcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea să se poată duce din nou – pentru a cincea oară – la Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în fața împăratului austro-ungar, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s-au apropiat de Horea și Cloșca – aceștia stăteau ascunși într-o colibă de crengi, în codrul Scorăgetului, din Munții Gilăului – și, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiți în colibă de cei doi. La un semnal, s-au năpustit asupra lor, i-au legat și apoi i-au predat autoritatilor. Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, și Crișan. A urmat judecata, apoi execuția lui Horea și a lui Cloșca printr-o pedeapsa extrem de cruda – tragerea pe roata. Crișan se spânzurase cu nojițele de la opinci în închisoare. Moartea lui Tudor Vladimirescu și înfrângerea revoluției conduse de el, în 1821, s-au datorat trădării de către cei cu care se aliase, eteriștii conduși de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizație europeană dedicată eliberării creștinilor – și îndeosebi a grecilor – de sub stăpânirea otomană – a avut filiale în multe țări ale Europei, iar în Țara Românească influența ei s-a manifestat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din 1821. Prin trădare, Tudor Vladimirescu – pe care poporul ăl numea deja „domnul Tudor”, – a fost ridicat de la Golești și apoi asasinat la Târgoviște.

La Câmpia Turzii, în dimineața zilei de 9/19 august 1601, o trupă de soldați germani și valoni au venit cu ordin de la Basta să-l aresteze pe Mihai sau, în caz de nesupunere, să-l ucidă. Aflat în cortul său, luat prin surprindere, Mihai s-a opus, iar în clipa în care a pus mâna pe spadă, a fost lovit mortal cu o halebardă de căpitanul valon Raucigny (după alții, de comandantul valon Beauri), după care i s-a tăiat capul cu propria spadă. Se spune că Basta ar fi ordonat ca trupul său să fie dat la câini. Cronicile povestesc că „trei zile corpul decapitat și fără mâna stângă a rămas în țărână, până ce un român milos l-a îngropat creștinește”. Capul lui Mihai Viteazul, „retezat de securile mișeliei și trădării”, a fost luat de către frații Buzești și dus in Țara Românească, la Mănăstirea Dealu, unde se află și acum sub o lespede pe care este săpată o coroană din bronz cu inscripția „Primului întregitor de neam glorie nemuritoare”. Radu Buzescu, unul dintre vestiții căpitani ai lui Mihai, a așezat o piatră frumoasă pe acest mormânt, cu epitaful: „Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, marele voievod ce au fost domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei”. Cronicarul George Brancovici spune că trupul lui Mihai, cu îngaduința lui Basta, a fost adus și înmormantat la Alba-Iulia în Mitropolia Bălgradului.„Muri astfel cel mai mare dintre luptătorii noștri, în faptul unei zile de Duminică, la răsăritul soarelui, de mâna acelor pe cari-i dusese abia la biruință, din porunca unui oaspete pe care-l iertase de răul făcut.” (N. Iorga)

Unii istorici spun însă că marele voievod a fost ucis de Basta: „Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie și pe neașteptate, fără nici un motiv. Numai din invidie profundă l-a ucis pe acest domn renumit, celebru, de care se temea însuși sultanul”. Se pare că și Constantin Brâncoveanu a fost trădat de rude și serviciile sale secrete. Alteori, succesele repetate ori victoriile nesperate sau siguranţa excesivă pot conduce la comiterea unor erori grosolane, la atitudini paradoxale, de încălcare a unor principii elementare sau la acte de ignorare şi bagatelizare. A informaţiilor. În legătură cu încălcarea acestor principii stau mărturie dovezi din care rezultă că la Curtea lui Constantin Brâncoveanu: „…nu se ştie ce este secret de stat. De abia descălecau curierii sosiţi din Constantinopol şi se şi răspândeau prin dughenele oraşului noile ştiri venite de la Poartă, iar zvonurile se întindeau până peste hotare”.

Spre sfârşitul domniei, acelaşi domnitor, ce datora mult serviciilor sale secrete, avea să ignore o informaţiei sosită din Constantinopol de la fostul său medic, Anton Carai. Din informaţie rezulta că împotriva domnitorului se pusese la cale un complot şi că Poarta ar fi decis surprinderea sa şi a familiei. În pofida acelui serios avertisment, din care rezulta experienţa unei conjuraţii sprijinite din afară, Constantin Brâncoveanu avea să-l consulte din nou pe vechiul său sfetnic, Constantin Cantacuzino, cel care acţiona împotriva sa încă din 1706. Aparent, nimic anormal, dar acestuia, în 1707, „îi luase puterea” pentru uneltire; în noiembrie 1709 îi fixau domiciliul obligatoriu la Afumaţi, pentru că solicitase anterior ajutorul lui Francis Rohacsi II pentru înlăturarea sa. Aceluiaşi om, în 1712, îi fixau domiciliul obligatoriu la Filipeştii de Târg, pentru vina de a nu-l fi informat în legătură cu intenţia nepotului său, Toma Cantacuzino, de a fugi la ruşi. Gestul domnitorului, de uşurinţă sau gravă superficialitate, nu poate fi interpretat decât ca un act de supraevaluare a potentelor serviciilor sale secrete şi a puterii aurului, un act bazat pe metode încercate anterior, de ieşire din situaţii dificile, critice. De sesizat, de asemenea, că domnitorul este sabotat şi trădat de oamenii săi apropiaţi, de rudele sale, în care încă mai avea încredere din moment ce, spre exemplu, Constantin Cantacuzino este repus, de fiecare dată, în funcţie, considerându-se probabil ca „lecţiile” date au fost şi îndestulătoare.

Ion Gheorghe Duca, prim ministru al României ajunge în gara Sinaia pe la 21.55. Ceilalţi trei îşi ocupaseră deja locurile: Belimace stătea în partea de sud a peronului, unde urma să fie anexat vagonul ministerial, Constantinescu, la mijloc, ascuns într-o nişă situată în dreapta uşii principale, iar Caranica – la nordul peronului. După ce coboară din maşină, Duca îi telefonează soţiei şi-i transmite: „Acum plec“. Nu-l avertizează nimeni că poate să meargă prin biroul şefului de gară – drept scurtătură pentru a ajunge mai repede la vagonul său – aşa că foloseşte intrarea principală. Merge câţiva paşi de-a lungul trenului, când o petardă explodează pe peronul acoperit instant de fum. Constantinescu îl prinde de umăr şi-i trage cinci gloanţe în ceafă, unul după altul. Ion Gheorghe Duca moare într-o clipă. Crima a produs consternare naţională. Reconstituirea asasinatului prim-ministrului I. G. Duca a ţinut prima pagină a ziarelor din următoarele zile, oferind noi informaţii şi despre legionarii ucigaşi prinşi la scurt timp după atentat. „La ora 5 jum. s-a făcut pe peronul gărei Sinaia reconstituirea crimei. Asasinul a fost calm, dând explicaţii cu foarte mult sânge rece“, scria în ziarul „Ultima oră“ de a doua zi. Pe 30 noiembrie 1938, în dreptul pădurii Tâncăbești, liderul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, era asasinat de către jandarmii care îl escortau spre închisoarea Jilava. Alături de Codreanu, jandarmii i-au asasinat prin ștrangulare pe alți 13 legionari: Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru – „Nicadorii”, Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ștefan, Pele Ioan, State Gr. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu – „Decemvirii”. În comunicatul Parchetului Militar al Corpului II Armată de a doua zi, procurorii au mințit, povestea oficială despre eveniment fiind aceea că inculpații ar fi încercat să fugă de sub escortă, jandarmii fiind nevoiți să-i împuște. Victor Iamandi Intră în viața politică, este ales deputat din partea Partidului Liberal și devine Ministru de Justiție. A fost arestat și ucis la penitenciarul Jilava, în cadrul masacrului comis de Garda de Fier.

În data de 26 noiembrie 1940, Închisoarea Militară Jilava se afla sub comanda colonelului Opriș, iar paza deținuților, reținuților și condamnaților era asigurată de o gardă legionară. Garda avea șapte posturi în trei schimburi, un caporal de gardă, un comandant, un planton/trei schimburi în corpul de gardă, plus patru oameni auxiliari. Personalul gărzii era furnizat în general de Corpul Muncitoresc Legionar. Paza închisorii era asigurată de militari. Echipa de legionari ce urma să schimbe garda din 25/26 noiembrie, având drept comandant pe un anume Ion Tapangea, s-a format în jurul orelor 20, la Prefectura Poliției Capitalei, fiind condusă de comisarul legionar Gheorghe Crețu. Schimbul anterior, din 24/25 noiembrie avea drept comandant pe un anume Constantin Savu, care a rămas în continuare în incinta fortului. Garda legionară, sub comanda comisarului Gheorghe Crețu s-a deplasat la Jilava, folosind o mașină a poliției. Aceasta a fost însoțită de un autoturism în care se aflau Dimitrie Grozea (Dumitru Groza), comandantul Corpului Muncitoresc Legionar (CML), chestorul legionar Romulus Opriș și de comisarul legionar Pavel Grimalschi. Odată ajunși la Închisoarea Militară Jilava, s-a procedat la predarea-primirea schimbului (schimbarea gărzii), fiecare legionar trecând la post. În jurul orelor 24, Dimitrie Grozea i-a strâns pe toți legionarii în corpul de gardă, explicându-le că trebuie uciși în acea noapte toți cei 64 deținuți politici, pentru a răzbuna moartea Căpitanului. Ulterior, comisarul legionar Gheorghe Crețu avea să declare că se luase această decizie, deoarece aflaseră că în ziua următoare garda legionară urma să fie înlocuită cu una formată exclusiv din militari. Dimitrie Grozea avea deja o listă cu împărțirea pe celule a legionarilor ce urmau să execute prizonierii(text preluat integral din Ordonanța definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucție, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu).

A fost decan al Facultăţii de drept, în 1919 si Ministru de Stat (28 Decembrie 1937 – 10 Februarie 1938). A publicat poezii în revista Convorbiri Literare, Arhiva, Făt-Frumos, etc. Din 1939 devine membru al Consiliului de Coroană. În anul 1943 își părăseşte casa din Iaşi din cauza invaziei sovietice şi se autoexilează nu prea departe, tot în Ţara pe care a iubit-o până în ultima clipă a vieţii sale, în Ardeal, la Sibiu. La 23 februarie 1945, guvernul român a anunțat că a fost anulat titlul de profesor onorific al lui Alexandru Cuza; la data de 6 aprilie 1945 Alexandru Cuza a fost arestat la Sibiu. A murit în anul 1947 la Sibiu şi este înmormântat în Cimitirul Central. În întreaga sa carieră politică mulți l-au vândut, dar nimeni niciodată nu a reuşit să îl cumpere!

După ce am rezumat o scurtă istorie a trădării în istoria neamului nostru, am să relatez un fapt de oportunism și trădare în cadrul Academiei Republicii Populare Române. Constantin Brâncuși devenise foarte cunoscut în lumea artelor de pe mapamond din timpul vieții și apreciat de specialiștii în artă din întreaga lume. Din păcate era hulit în țara lui natală fiind caracterizat că opera lui este „formalistă și cosmopolită”. În acest context, în anul 1951, într-o ședință a Academiei RPR, academicienii au criticat opera lui Brâncuși. Printre aceștia erau George Călinescu, Mihai Sadoveanu, Iorgu Iordan, A. Toma, George Oprescu, Panaitescu-Perpessicius, Al. Graur, Geo Bogza, K.H. Zambaccian, Jalea , așa cum se specifică în Procesul verbal nr. 10. Toți acești academicieni au criticat în timpul ședinței opera lui Brâncuși. Mai mult, George Călinescu spune că Brâncuși nu poate fi considerat „creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte”. Alexandru Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al RPR a operelor sculptorului Brâncuși. Procesul verbal este semnat de Mihai Sadoveanu.

La instaurarea regimului comunist în România, după 1945, intelectualii cu viziuni diferite asupra societăţii au fost nevoiţi să-şi decidă soarta. În special cei cu simpatii monarhiste, legionare sau în orice caz de dreapta au preferat să abandoneze tot ce aveau în ţară şi să plece în vestul democratic. Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost „traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţii. Unii scriitori români au pactizat cu regimul comunist, s-au supus, au închinat ode liderilor şi chiar au contribuit la arestarea dizidenţilor. Mulţi au fost nume mari ale literaturii române, precum Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi sau Camil Petrescu.

Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost „traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţi. La instaurarea regimului comunist în România, după 1945, intelectualii cu viziuni diferite asupra societăţii au fost nevoiţi să-şi decidă soarta. În special cei cu simpatii monarhiste, legionare sau în orice caz de dreapta au preferat să abandoneze tot ce aveau în ţară şi să plece în vestul democratic. Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost „traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţii. Aceşti scriitori, care înainte de 1945 aveau concepţii politice şi ideologice diferite de ale tovarăşilor simpatizanţi ai doctrinei staliniste, au schimbat brusc macazul şi au compus ode iubiţilor conducători socialişti, au ridicat osanale noului regim şi în unele cazuri au contribuit activ la „construirea” României Socialiste şi anihilarea duşmanilor poporului. Printre aceştia s-au aflat şi trei titani ai literaturii române, prezenţi şi astăzi în programa şcolară obligatorie cu operele lor. Este vorba de Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi Camil Petrescu.

Mihai Sadoveanu s-a vândut comuniştilor, care îl percepeau ca pe un bun şef de propagandă, pentru a-şi păstra averea şi pentru recunoaştere. „Se găsea într-o postură de semizeu al regimului comunist, omagiat, decorat, supraonorat, decretat oficial drept cel mai mare scriitor în viaţă, un bun al întregului popor şi al blocului sovietic. Era răsplata liderilor Kremlinului pentru că în 1945 în octombrie a scris actul său de capitulare şi trădare a poporului său, despre care scrisese pagini extraordinare până atunci”, scria Stelian Tănase despre destinul lui Sadoveanu în Epoca comunistă. A continuat să ridice osanale comunismului şi prin romanul ideologic „Mitrea Cocor“. Mai mult decât atât, a colaborat la cel mai înalt nivel, sovietizând practic România, alături de alți intelectuali. A şi condamnat oameni la moarte, duşmani ai noii sale doctrine ideologice. Şi asta în noua sa calitate de preşedinte al Adunării Deputaţilor din 5 decembrie 1946 până în 24 februarie 1948, având sinistra misiune de a desfinţa cele două camere şi a forma Marea Adunare Naţională ca for legislativ. În noua sa calitate, dobândită după supunerea faţă de regim, Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsă cu moartea şi a scos în afara legii Partidul Naţional Ţărănist. „Atunci «s-a dat cu ruşii», cu forţele de ocupaţie, cu Armata roşie care tocmai se deda la violuri, la jafuri şi îngenunchia România. A fost un colaboraţionist de cel mai înalt rang şi a adus neumărate servicii sovieticilor şi slugilor lor de la Bucureşti cauţionându-i prin prestigiul său de mare scriitor, (şi era), de scriitor naţional. Efectul dezertării sale, al pactizării cu ocupantul asupra societaţii româneşti, a fost devastastator”, preciza scriitorul Stelian Tănase. Şi a fost recompensat pe măsură de regimul pe care îl slujea. Devine reprezentantul culturii româneşti în toate forurile şi primeşte numeroase premii şi distincţii.

A şi condamnat oameni la moarte, duşmani ai noii sale doctrine ideologice. Şi asta în noua sa calitate de preşedinte al Adunării Deputaţilor din 5 decembrie 1946 până în 24 februarie 1948, având sinistra misiune de a desfinţa cele două camere şi a forma Marea Adunare Naţională ca for legislativ. În noua sa calitate, dobândită după supunerea faţă de regim, Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsă cu moartea şi a scos în afara legii Partidul Naţional Ţărănist. „Atunci «s-a dat cu ruşii», cu forţele de ocupaţie, cu Armata roşie care tocmai se deda la violuri, la jafuri şi îngenunchia România. A fost un colaboraţionist de cel mai înalt rang şi a adus neumărate servicii sovieticilor şi slugilor lor de la Bucureşti cauţionându-i prin prestigiul său de mare scriitor, (şi era), de scriitor naţional. Efectul dezertării sale, al pactizării cu ocupantul asupra societaţii româneşti, a fost devastastator”, preciza scriitorul Stelian Tănase. Şi a fost recompensat pe măsură de regimul pe care îl slujea. Devine reprezentantul culturii româneşti în toate forurile şi primeşte numeroase premii şi distincţii.

Aşa a păţit şi Arghezi, care a avut chiar o tentativă de a scrie împotriva noului regim. După 1947, nu mai putea scrie nicăieri, a rămas chiar şi fără cartela la mâncare. Opera sa este desfiinţată în presa vremii. Bartolomeu Anania, în mărturiile sale, îl descrie într-o mizerie cumplită, speriat de Securitate. „Trăia greu, i se luase cartela de alimente şi nu o dată îmi luam raţia de zahăr de pe cartela mea şi i-o duceam lui, ca să aibă cu ce-şi îndulci copiii. (…) Situaţia materială a scriitorului însă continua să devină din ce în ce mai precară. În gospodăria lor, principala sursă de hrană deveniseră vreo cinci-şase capre, cu ai căror iezi mă jucam şi eu, deseori, in iarba din livadă”, scria Bartolomeu Anania în „Memorii”. După 10 ani de îndurat, Arghezi cedează însă şi se arată dispus să colaboreze cu regimul. Este reabilitat în 1954. Preţul este însă cunoscut. Înalţă osanale noului regim. Începe să apară din nou şi în presă. „1954 este anul reintegrării lui Arghezi, fapt vizibil nu numai prin înmulţirea prezenţelor sale publicistice, ci şi prin schimbarea registrului publicaţiilor. De la ziare gata condamnate, „pătate” politic ca şi el, şi de la prezenţe orale, reluate ulterior în publicaţii marginale, Arghezi revine încet-încet în paginile ziarelor şi revistelor de prim-plan”, scrie în România Literară, în numărul 29 din anul 2011, criticul şi scriitorul Răzvan Voncu. În schimbul osanalelor şi a muncii de propagandă în favoare partidului, comuniştii îl recompensează pe Arghezii. Prietenul său Bartolomeu Anania vede cum, în doar 10 ani, situaţia poetului se schimbă, de la agonie la extaz, cel puţin din punct de vedere material. ”La cererea lui, Guvernul îi pusese la dispoziţie un spaţios şi splendid apartament la şosea – pe lângă maşină şi şofer – iar el îmi injura la ureche guvernul, care «trăia numai din experienţe nefericite pe spinarea bieţilor cetăţeni». Poetul făcuse concesii totale, încasa bani foarte mulţi şi avea puternice şi dramatice crize de conştiinţă; odată m-a luat de umeri şi mi-a mărturisit, cu buza tremurândă, că-i vine să se sinucidă”, precizează Anania în „Memorii”. Cu toate acestea, osanalele curg, la fel şi beneficiile. În 1955 a fost ales Membru al Academiei Române, este declarat poet naţional şi aniversarea de 85 de ani este transformată în sărbătoare naţională. La moarte, este înmormântat cu onoruri naţionale.
Iniţiatorul romanului modern Camil Petrescu a fost şi el unul dintre scriitori români care nu au dorit să plece în exil. Pentru a supravieţui şi mai ales în bune condiţii a decis însă să fraternizeze cu regimul. Născut în 1894, la instaurarea regimului comunist Camil Petrescu era un scriitor consacrat, acel formator de opinie de care se temeau atât de mult tovarăşii şi pe care încercau să-l îngenuncheze. În 1930, Camil Petrescu publica „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, după care, în 1933, „Patul lui Procust”, două romane de succes şi care revoluţionaseră literatura română. Din cauza simpatiilor sale de dreapta, era cât pe ce să fie repudiat de regimul communist. Acest lucru nu se petrece însă, deoarece Camil Petrescu colaborează cu socialiştii. Devine o părticică din maşina de propagandă. Scrie „Un om între oameni”, despre viaţa lui Nicolae Bălcescu, dar cu puternice tente ideologice comuniste. Nu apucă să-l termine, dar despre încercarea lui Camil Petrescu, criticul literar Ion Negoiţescu, spune că este „o întreprindere jalnică”. Pentru activitatea sa propagandistică în slujba noului regim, Camil Petrescu este recompensat cu un loc în Academia Română, dar şi cu beneficii de ordin material. Nu apucă să se bucure foarte mult de noile beneficii. Moare în 1957.

La scurt timp după instalarea regimului comunist, organele statului au început un demers de „epurare” a tot ceea ce însemna tipăritură, de la ziare şi reviste, la imagini şi cărţi care, în opinia cenzorilor desemnaţi în acest sens, ar fi putut incita împotriva regimului, împotriva URSS. Potrivit unui articol publicat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, erau interzise şi publicaţiile care ar fi prezentat manifestări ale „duşmanului de clasă” şi care popularizau actele artistice şi ştiinţifice „imperialiste”.

Scriitori contemporani care îndrăzneau să surprindă, în operele lor, realitatea politică şi socială din România comunistă, dar şi autori intraţi în eternitate, ale căror scrieri nu rezonau cu doctrinele de partid. Cu toţii au fost victimele comunismului, organele statului de la acea vreme îngrijindu-se ca toţi autorii sau titlurile „periculoase“ pentru sistem să fie scoase de pe raft sau să nici nu apuce să vadă lumina tiparului.

În acest sens, „în 1954, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri din 23 februarie, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor căpăta noi atribuţii: exercitarea controlului asupra conţinutului ziarelor, exercitarea controlului asupra conţinutului cărţilor, exercitarea controlului asupra emisiunilor posturilor de radio, exercitarea controlului asupra filmelor şi producţiilor teatrale, autorizarea importului şi exportului tuturor materialelor ce intrau în sfera sa de control, organizarea de şcoli şi cursuri pentru pregătirea cadrelor necesare instituţiei”, se precizează în docmentul IICCMER. De multe ori mă întreb, dacă nu ar fi fost atâta oportunism, trădări și crime cum ar fi arătat țara noastră? Nu reușesc să mi-o imaginez astfel. (sfârșit)


Descoperiri arheologice neașteptate pe traseul Drumului Expres Pitești-Craiova

Șantierele scot la lumină comori neașteptate ale trecutului nostru istoric. Dacă fonduri pentru cercetarea științifică nu se prea găsește, bine că înaintea buldozerelor și a escavatoarelor trec arheologii cu săpăligile și măturicile lor. Astfel Muzeul Judeţean Argeş a anunţat de curând realizarea unor descoperiri arheologice de excepţie pe şantierul drumului expres Piteşti-Craiova. Potrivit unui comunicat al instituţiei muzeale, s-a încheiat cercetarea arheologică preventivă aferentă asistenţei de specialitate pentru construcţia tronsoanelor II-IV ale drumului expres Piteşti-Craiova (DEx 12). Prin săpăturile arheologice începute în anul 2020 au fost investigate 11 situri, şase din judeţul Olt (Braneţ, Slătioara, Milcovul din Deal, Negreni, Buiceşti şi Cârstani) şi cinci din judeţul Argeş (Pădureţi, Podul Broşteni, Mârghia de Jos, Albota şi Recea). „Ultima etapă a acestui vast program de cercetare de teren (noiembrie-decembrie 2023) a fost alocată cercetării arheologice preventive a două monumente arheologice deosebit de importante din judeţul Argeş, pe traseul tronsonului IV al drumului expres: un sector din limesul roman transalutanus, situat pe teritoriul comunei Albota, şi un mormânt tumular preistoric situat în comuna Căteasca, la sud de Recea, în zona inelului de racordare a drumului expres la Autostrada Bucureşti-Piteşti”, se arată în comunicat.

Limesul transalutan, cunoscut şi cu denumirea populară „Troianul”, a funcţionat în secolele II-III după Hristos ca „frontieră” estică a Imperiului Roman, ce despărţea provincia Dacia de lumea barbară de la răsărit. Cercetarea din situl de la Albota a pus în evidenţă pentru prima oară, într-o manieră clară şi pe o lungime semnificativă, consistenţa şi structura acestei linii defensive şi de comunicare (val de pământ, şanţ, palisadă). De asemenea, un tumul preistoric cercetat ce face parte dintr-o necropolă mai întinsă, situată pe teritoriul actualelor sate Recea şi Cătanele din comuna Căteasca, conţine un mormânt de înhumaţie cu inventar funerar metalic (inele de buclă din aur și argint) ce ar data din zorii epocii bronzului. După rit, ritualul funerar și inventarul arheologic asociat, mormântul datează din zorii epocii bronzului (orizontul de înmormântări specific culturii Yamnaya, începutul mileniului al III-lea î.Hr.). Este cel mai vechi complex funerar de pe teritoriul judeţului Argeş care a beneficiat de o cercetare arheologică şi o documentare adecvată.

„Rezultatele acestor cercetări urmează să fie publicate ştiinţific şi expuse publicului larg în viitorul apropiat, după efectuarea tuturor analizelor şi investigaţiilor de laborator complexe şi interdisciplinare (pedologice, antropologice, arheozoologice, metalografice, radiocarbon etc.) necesitate de astfel de descoperiri. Cercetările de teren vor continua şi în 2024, cu etapa de supraveghere arheologică asigurată de Muzeul Judeţean Argeş pe traseul argeşean (tronsonul IV) al drumului expres aflat în construcţie”, se mai menţionează în comunicatul Muzeului Judeţean Argeş. La cercetări au participat și dr. Alin Frînculeasa (Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova) și Andrei Heroiu (Vanderlay Arheo Hunedoara). Din partea Muzeului Județean Argeș, programul de asistență arheologică pentru DEx 12 este coordonat de arheologul expert dr. Dragoș Măndescu, vicepreședinte al Comisiei Naționale de Arheologie și membru al Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor. Un număr de 30 de gropi cu oseminte au fost descoperite pe șantierul drumului expres Craiova – Pitești, pe tronsonul I. În plus, tot acolo au fost găsite și monede foarte vechi, iar istoricii Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia care au făcut cercetări pentru a stabili din ce perioadă provin toate acestea au declarat. „Se observă două morminte de incineraţie din epoca romană a unei populaţii daco-romane din imperiul roman. Indivizii care au murit aici au fost incineraţi”, explică un arheolog. Situl arheologic se întinde pe cinci hectare și este localizat între Gârlești și Pielești. Mormintele au fost descoperite în urma săpăturilor. Sunt două tipuri de morminte: de înhumare și de incinerare.

Potrivit arheologilor, acest sit este unul complex, fiind vorba despre cinci așezări din epoci diferite, dar și de două necropole. „Am identificat un sit destul de complex în care avem documentate cel puţin cinci aşezări din epoci diferite. Alături de aceste asezări am descoperit şi două zone în care se înmormântau oamenii, două necropole”, declară Gabriel Bălan, arheolog din Alba Iulia. Cot la cot cu arheologii din Alba Iulia au lucrat şi 40 de localnici, aceștia fiind angajaţi de firma italiană care se ocupă de tronsonul 1 din drumul expres. Niciunul dintre ei nu ştia că aici, în zona unde cultivau porumb şi grâu, au fost două cimitire. Tronsonul 1 face parte din cele 4 tronsoane din drumul expres Craiova-Piteşti. Urme ale perenității acestui popor milenar ies la iveală oriunde se sapă pământul și se deschide acestă „capsulă” a timpului de-a pururi curgător. (G.V.G.)


Pașcu Balaci, Vechiul Testament relevat prin 300 de sonete

„Când vezi Sfânta Scriptură vezi un munte, e muntele din Isaia 2, e Sionul binecuvântării întru Legea Domnului, de aceea nu voi încerca să surprind toate structurile poetice desfășurate aici de cinstitul autor, ci doar să-i dau ceea ce este drept, ori de drept, domnia sa fiind avocat de profesie, și eu receptând această lucrare ca pe o deplin credibilă pledoarie pentru dovedirea veșniciei Cuvântului și a înveșnicirii încuvântatului. …Văd în poezia domnului Pașcu această pozitivitate ca o cale a plinirii unui chatarsis ce l-a adus la limanul lin a cuvântului. E, în fapt, o pasha/Pascu, o trecere de la moarte la viață, de la cuvintele ce mor la cuvântul/cuvintele cele veșnice care marchează prin dublul șapte voia desăvârșită a Creatorului de a-și plini cuvântul, neschimbabilitatea voii sale…Laudă lui, laudă peshahului Pașcu!” (Fragment din prefața Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă).

Se spune că talentul, fie el artistic, literar, poetic, oratoric, dar nu numai, se împlineşte în, şi întrece doar de „harul iubirii, dragostei, milei, bunătăţii şi căldurii omeneşti de nestins”. Însă, zicem noi, şi de curaşul şi asumarea spontaneităţii, sincerităţii, libertăţii, responsabile, de exprimare, de dovedirea abisurilor judecăţii, urate şi murdare, duhninde, ale atâtor decidenţi şi pretinşi eminenţi ai credinţei, cea din „vitraliile” şi limba(jul) căutării greşite, iresponsabile, şi, cu asupra de măsură, din cel al superbiei. Şi, pentru că am cerut, la un moment dat, illo tempore, „învaţă calea, rosteşte încă nerostitul, scrie încă nescrisul; dezleagă şi împărtăşeşte taina, care este mai mult decât „umbra memoriei” şi subtitlul unor gânduri, semănând a destin care se împarte între rugăciune şi melancolie; adaugă ştiinţei adevărul, acurateţea şi sobrietatea limbii vorbite odată de Dumnezeu şi mai lasă altfel de replici, spre a se opri naufragiul adevărului”, ei bine, de atunci, el, care înţelege mai bine decât noi, marile semnificaţii, tot (mai) scrie.

Cu alte cuvinte, calea livrescă (unică) şi scriitoricească a domnului Pașcu Balaci a aureolat, întâi de toate, printr-o „curiozitate culturală insaţiabilă” care a dus la o „structură spirituală caleidoscopică” şi, apoi, prin neîncetata, necontenita şi continua „reconstrucţie” intelectuală şi teologică, ajungând la nivelul de la care poate emite sau decretal; tocmai pentru că a dobândit sau căpătat convingerea şi certitudinea că biblia și teologia este poezia și ştiinţa – capodoperă a cunoaşterii şi a devenirii ori salvării în interiorul culturii. Acest fapt şi pentru că, în timp ce teologia este, deseori, ţinta insolenţei, indolenţei şi ignoranţei, din chiar pricina excesului de claritate sau limpezime, fidelitate şi adevăr, in actu, filosofia poate fi suspectată, ciclic, de precaritatea şi preaversatilitatea conştiinţei directorilor, diortositorilor, tălmăcitorilor, reformatorilor şi intruşilor ei.

În altă ordine de idei, plecând de la cele 300 de sonete ale autorului și, schimbând, puțin registrul dezbaterii noastre, vom remarca și sublinia că, spre deosebire de clasicul lirimului european, poezia, biblică ori scripturistică a vechiului testament însumează o serie de particularități singularizate. Una dintre ele, ritmul, nu se pliază pe varianta clasică a picioarelor metrice ci pe un sistem tonal, normativ mai târziu în cercetarea medieval. Această formă poetică, oarecum neconformă și atipică, a fost asimiulată ulterior de literatura patristică din primele veacuri și mai apoi transferată în poezia liturgică. În toate formele sale poezia biblică ori scripturistică păstrează ca specificitate paralelismul simbolistic și conceptual. De asemenea, Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, în ciuda prezenței sale discrete la prima vedere, joacă în Biserica Ortodoxă un rol important. Accentul se pune în mod deosebit pe Psaltire, dar, pe de altă parte, se constată și folosirea destul de limitată în cult a celorlalte cărți. Credincioșii ortodocși sunt mai puțin obișnuiți cu lectura și studiul biblic decât este, de pildă, lumea iudaismului ortodox sau cea protestantă. Totuși, în Ortodoxie s-a păstrat un respect profund față de Scriptură. Chiar și în spațiul academic, Ortodoxia a rămas destul de precaută față de maniera critică dezvoltată în Apus, atât de către vechii protestanți, cât și, ulterior, de către catolici. Modul specific al ortodocșilor de a se raporta la Scriptură este prin „lupa” Sfinților Părinți, chiar dacă prin aceasta sunt lăsate deoparte unele întrebări care ar putea frământa mințile moderne.

Poezia canonică a textului sacru scripturistic începe să se identifice fragmentar în Pentateuh și mai apoi în cărțile istorice, „răspândită din antologiile preexilice, până la alcătuirile profetice ale lui Isaia 40-60 și Iov”. În funcție de subiectul abordat, poezia biblică a Vechiului Testament s-a conturat treptat în genuri lirice, conturându-se astfel: imnuri de laudă, plângeri sau lamentații (ex.: Plângerile lui Ieremia), mulțumiri și cântece de încredințare, până la Psalmii împărătești. Ca expresie lingvistică, poezia Sfintei Scripturi a fost integrată treptat în rânduiala cultică, deosebindu-se tot mai mult de clasicele compoziții din afara spaţiului sacru. Vom analiza în cele ce urmează câteva aspecte de specificitate desprinse din compoziţia textului sacru al Scripturii.

În primul rând, trebuie să avem în vedere forma și posibilitățile de interpretare sau, mai bine zis, cheia exegetică prin care se exprimă poezia biblică. Urmând istoria interpretării textului biblic de factură poetică, lingvistica şi hermeneutica biblică s-au concentrat într-o primă etapă spre ordonarea formatului stihometric din locaţiile scripturistice existente. Pe lângă formele clasice de expunere şi exprimare a textului biblic (aramaică, greacă, latină sau siriacă – caracterizate ca fiind „insensibile formei poetice”), regula formatului stihometric devenea accesibilă prin intermediul traducerilor moderne, cum ar fi de pildă cazul traducerilor englezeşti (cele mai uzuale astăzi mediilor protestante şi neoprotestante). „Versiunile ERV (English Revised Version) și ASV (American Standard Version) au publicat cărțile poetice în transpunerea stihometrică, însă a rămas pentru RSV (Revised Standard Version) să împlinească întocmai poeziile. Aceasta a constituit o contribuție particulară pentru o înțelegere aparte a Profeților” (The Interpreter’s Dictionary of the Bible. An Illustrated Encyclopedia, in four volumes, New York, Abingdon Press, Nashville, 1962, pp. 829-830).

Formele de interpretare pentru poezia biblică ori scrispturistică se raportează în principal la conceptul abordării paralele. De aici se desprind o serie de specificități și subabordări, cu adaptare la text și particularizare contextuală. Particularitate moștenită din tradiția iudaică, paralelismul biblic include o serie întreagă de paradoxuri și antiteze, legate obligatoriu ca interpretare unele de altele. Fiecare paralelism se raportează în principal la o notă de bază, aceasta fiind în genere elementul constitutiv și firul roșu al întregului text poetic. Prin acest „stih” (din gr. stich; lat. versus – rând, linie) se exprimă unitatea gramaticală și sintactică a întregii poezii. Prin extensie, această formă de unitate sintactică poate încorpora chiar două sau trei stihuri.

O primă formă de interpretare în poezia biblică se identifică drept „paralelism sinonimic”, fiind în acelaşi timp cel mai simplu și cel mai ușor de recunoscut. Este vorba despre preluarea repetitivă a aceluiași laitmotiv în formă lexicală diferită, pentru două sau mai multe stihuri. Avem, de pildă, exemplul Psalmului 23, vv. 1-2, unde termenul dominant (sau cel la care se face referire) este „pământ(ul)”: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea./ Acesta pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el”. După cum se poate bine observa şi din alte exemple relevante, mare parte a paralelismelor sinonimice nu sunt perfect sincronizate din punct de vedere etimologic, deducându-se mai degrabă din context.

O a doua formă de paralelism în poezia biblică este cea „antitetică”. Este lesne de înțeles că în această formă regăsim îmbrăcate și exprimate ideile opuse sau antitezele poetice. Putem aduce câteva exemple relevante din Psalmi și din Cartea Proverbelor: „Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri” (Ps. 1, 6)/ „Strălucirea unui rege se sprijină pe mulţimea poporului, iar lipsa de supuşi este pieirea prinţului” (Solomon 14, 28); „Faima celor tineri este puterea lor şi podoaba celor bătrâni părul lor cărunt” (Solomon 20, 28). Asemenea paralelismului sinonimic, și cel antitetic poate fi exclusiv exprimat etimologic (cuprinzând în mod limpede antiteze lingvistice) sau poate fi dedus din context.

Cea de-a treia formă de abordare literar-lingvistică a textului sacru poetic se identifică în paralelismul sintetic sau formal. În acest stadiu se apelează la o analiză generică a formei, căutându-se o echivalență sintactică a celor două stihuri învecinate. Această metodă nu evidenţiază foarte concret elementele comparative, căutând mai degrabă definirea metrică a stihurilor. Aspectul stilistic începe să devină sesizabil prin intermediul accentelor masoretice, calculate de specialişti prin raportare la picioarele metrice încorporate în versetele textului biblic.

Aplicabilitatea practică a poeziei biblice ori scripturistice incumbă mai ales o asimilare existenţială. „Dicţionarul Biblic” deosebeşte aici mai multe genuri lirice, compatibile prin excelenţă cu textul sacru. În prima categorie avem „fragmentele poetice”, constând în diferite inserţiuni cuprinse în special în Pentateuh. Exemplificativ avem: „Cântarea lui Lameh” (cf. Fac. 4, 23-24); „Cântarea lui Miriam” (cf. Exod 15, 20-21); „Cântecul Arcei” (cf. Num. 10, 35-36); „Cântecul binelui” (cf. Num. 21, 17-18) etc.

Un alt gen al poeziei biblice se regăseşte în „antologii”, cuprinzând de data aceasta o structură lirică mult mai complexă, transpusă în echivalentul unei „cărţi” în care se deosebesc o serie de întâmplări complexe şi diferit poziţionate istoric. În „Cartea lui Iisus Sirah” se vorbeşte, pe de o parte, despre Iosua, care a oprit în loc luna şi soarele „până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmaşilor lor” (cf. Ios. 10, 13) şi, pe de altă parte, de David, care „a plâns pentru Saul şi pentru Ionatan” (cf. II Sam. 1, 17). Tipurile recurente şi nerecurente sunt legate în principal de marile evenimente din viaţa omului: naştere, căsătorie şi moarte. Aici putem identifica uşor specificul ritualic al poeziei biblice vechi-testamentare, aşa cum apare, de pildă, în „Cântarea lui Debora” (cf. Judecători 5). Tipul secular sau laic se raportează la fenomenele sociale din afara spaţiului sacru, în contextul profan, cum sunt „cântecul recoltei” (cf. Isaia 5, 1-7), anumite plângeri funebre (Ier. 9, 17-22), odele de biruinţă (cf. Is. 63, 1-6) sau neînţelegerile (Is. 45, 20-21; Mih. 1, 1-7). Genul sacru sau liturgic poartă în cea mai mare parte a sa responsabilitatea de practică ritualică, poezia sacră fiind confirmată cu titlul de cântare psalmodică. Şi de aici se desprind mai multe criterii de particularizare, reținând în special contextul predilect al folosirii sale cultice.

Nu în ultimul rând este necesar să amintim ca specie a lirismului biblic „poezia profetică”. Având rolul predilect de a transmite şi interpreta (după putinţă) lucrarea şi voinţa dumnezeiască, această manifestare revelată a poeziei biblice se deosebeşte de formele sacramentale şi sapienţiale tocmai prin faptul că mesajul ei conţine rezolvarea divină pentru „momentul social, politic şi religios de criză, atunci când cineva este nevoit să decidă asupra destinului oamenilor şi popoarelor”.

În concluzie, expunerea credinţei, contestarea, specularea, răstălmăcirea, deturnarea, denaturarea ei versus reiterarea nostalgică, nevoia şi visul unei epifanii/teofanii şi ulterioare anastasii, tocmai spre a o scăpa de formularistica aplatizării şi (de) reducţionismul afectiv – sentimental şi mental, îl determină pe vrednicul autor, să adordeze, să elaboreze şi să ordoneze sui generis implicarea, vitalitatea, vigoarea, realitatea, probitatea, irepresibilitatea, generozitatea, înrădăcinarea, intimitatea, taina, misterul şi paradoxul credinţei, ca imagine divină în facerea şi refacerea istoriei”. Şi a sublinia, ferm şi apăsat, că doar credinţa (numai credinţa în Dumnezeu iar nu credinţele) este aceea care dirijează toată energia (resursa vitală), spre eliberarea persoanei de limitele şi ecartul univesrului fizic; credinţa fiind, deci, „înţelegerea şi trăirea, adică, deplinătatea adevărului şi a vieţii”.

Iar credinciosul fiind inspirat şi proniat, călăuzit sau îndrumat la înţelegere, prudenţă ori precauţie, inclusiv poetul, scriitorul Pașcu Balaci, tocmai spre a (se) evita (lucru de care nu se dezic ateismul şi alte credinţe) „Judecăţile de valoare scrâşnite şi (s)forţarea limitelor fantasticului; şi a trăi sau a înţelege, cu calm, echilibru, luciditate, discernământ şi atâta luare aminte, cântecul de izbândă, victorie, biruinţă şi (de) slavă şi „cine/ce suntem” din întâlnirea genuine şi providenţială cu universal de forme şi aspiraţii ale unei minunate schimbări, taborice, la faţă, semnalate ori reflectate între multe altele, aici, în fascinantele sonete.

Dincolo de toate acestea, așa cum face de câte ori are ocazia, scriitorul Pașcu Balaci se întoarce la origini, la el acasă, în Țara Beiușului, pentru a explica de unde își trage seva și ceea ce îl inspiră în multipremiatele sale opera, cum, iată, o face, bunăoară și, acum, cu această binecuvântată ocazie.

„…Mama era foarte religioasă. Am avut și șansa de a face studiile la liceul din Beiuș. În cea mai grea clasă, casa a IX, pentru că noi veneam cu un nivel de cunoștințe redus și deodată am nimerit la Universitatea Bihorului. Când urcam scările la la clasa a IX-a C făceam cruce la Maica Domnului pe care comuniștii uitaseră să o înlăture. După instalarea comunismului, portretele marilor noștri episcopi greco-catolici au fost înlocuite cu: Marx, Engels, Lenin și Stalin. Și elevii de la Beiuș ca să râdă de noii episcopi comuniști îi numeau: Barbă Albă, Barbă Neagră, Barbă Cioc, Barbă Deloc … Această carte s-a născut din frica mea de moarte în timpul pandemiei. Nu m-am vaccinat, Antița a stăruit să nu mă duc la vaccin și bine a făcut. Am fost și bolnav, dar am biruit boala. Dar frica de moarte am trăit-o și am scris și niște sonete în timpul pandemiei pe care domnul Ioan Moldovan mi le-a publicat în Revista Familia. Era o teroare, era o teroare a morții, erau străzile pustii. Era ceva de neînțeles și această teamă am simțit-o până în măduva ființei mele. Am recitit Biblia, ne rugam în fiecare seară, eu și cu Antița. Și iată a trecut un an de când m-am întors din Israel, din Țara Sfântă, și bine am făcut că iată ce se întâmplă acolo azi. Am fost și în Israel, am trăit cu această frică de moarte și iată că rezultatul e această carte cu 300 de sonete ale Vechiului Testament. Unii au spus că mai bine spuneai 300 de sonete revelate din Vechiul Testament, acum nu pot să spun că a fost o revelație, fiindcă mai ales sfinții trăiesc o revelație, una e revelația, alta e relevația. Am vorbit și cu Editura Școala Ardeleană de la Cluj și am convenit ca forma să fie mai simplă: relevat… Am scris aceste poeme într-un iureș, cred că vreme de patru luni am scris aceste sonete. Eram cu adevărat inspirat și am și scris cu bucurie, înconjurat de 7 Biblii, 7 ediții. Am căutat să surprind toate evenimentele care sunt cuprinse în Vechiul Testament de la Geneză și până la sfârșit” a spus Pașcu Balaci cu prilejul lansării, la Oradea, a acestui volum minunat și deosebit.

Altiminteri, în încheiere, vom sublinia faptul că, volumul ori cartea domnului Pașcu Balaci reprezintă, ca şi celelalte lucrări ale sale, pentru cultura (inclusiv cea teologică) românească, atât un catalizator de stare meditative sau reflexiv, cât şi un suport veritabil pentru consolidarea, întărirea în credinţă şi sporirea, progresul ori creşterea în virtute!…

Încă odată, adresez sincere felicitări, alese aprecieri şi urări de multe împliniri şi deosebite succese, în continuare, harnicului şi vrednicului scriitor, poet și teolog – Pașcu Balaci!…


Numărul 660

Descarcă PDF