Tezaurele princiare de la Apahida (jud. Cluj)

Printre strălucitoarele tezaure ce îmbogoțesc vitrinele tezaurului nostru istoric se află la loc de cinste și cele de la Apahida (jud. Cluj). La Apahida, în apropierea oraşului Cluj-Napoca (fosta Napoca romană), s-au descoperit pe rând, în 1889, 1968 şi 1979, trei morminte princiare atribuite neamului germanic al gepizilor, goților sau alanilor. Dacă ascultăm de cele „spuse” de contele italian Carlo Troia în lucrările sale istorice, vom vedea cu alți ochi aceste descoperiri valoroase. Vom constata că este vorba doar despre o nouă comoară a seminției marelui popor getic European (Geții de Aur primordiali).

Situate pe malul drept al Someşului Mic şi în apropierea fostului drum roman care asigura legătura între Napoca şi castrele de pe Someş (Gherla, Căşeiu, Ilişua), punctele din care provin cele trei complexe fastuoase de la Apahida se pot înscrie într-o suprafaţa nu mai mare de cca. 500 m2.  Apahida este un nume pe care îl pot interpreta și ca „apa hâdă” (apa cea rea, apa urâtă, apa potopului ce scoate la iveală și izvoarele adâncului – apa din interiorul planetei noastre). Localitatea mai este cunoscută și ca „Podul Abatelui” sau „Podul Abației”,  această fiind o comună din județul Cluj, formată din satele Apahida (reședința), Bodrog, Câmpenești, Corpadea, Dezmir, Pata, Sânnicoară și Sub Coastă. Comuna este alcătuită din opt sate și este situată în nord-vestul Podișului Transilvaniei, pe dreapta Someșului Mic, la numai 13 km de Cluj-Napoca, urmând a fi încorporat în zona metropolitană. Este una dintre cele mai mari comune ale județului. Descoperirea primului mormânt, cel din 1889, a fost făcută în timp ce se lua pietriş dintr-o zonă mărginaşă a Apahidei. O parte din inventar a fost recuperată pentru Muzeul Transilvan, de către H. Finàly, iar alte două piese (inelul sigilar cu monogramă şi un pandantiv cu clopoţei) au apărut în 1897, pe piaţa comerţului cu antichităţi, fiind achiziţionate de Muzeul Naţional Ungar. Din inventarul mormântului s-au păstrat mai multe obiecte de aur, o fibulă cruciformă cu butoni în formă de ceapă, o brăţară cu capetele îngroşate, trei inele, o cataramă de centură şi o a doua cataramă mai mică, cinci pandantivi cu clopoţei, două căni de argint, o bandă de aur şi mai multe aplice, folosite probabil pentru ornamentarea sau repararea unor vase. Cea de a doua descoperire a fost făcută, tot întâmplător, în luna octombrie a anului 1968, de muncitorii care săpau groapa de fundaţie a unui stâlp de înaltă tensiune. În primă instanţă, din groapă au fost adunate piese de aur cu o greutate totală de cca. 900 g, din acestea autorităţile reuşind să recupereze anul următor, în februarie, când s-a aflat de descoperire, doar cca. 800 g, restul fiind transformat probabil în bijuterii moderne. De această dată însă, tot norocul a făcut ca groapa stâlpului de înaltă tensiune să distrugă doar partea superioară a mormântului, partea inferioară a acestuia putând să fie cercetată arheologic, cu ocazia săpăturii de control efectuată în luna mai a anului 1969. Din inventarul mormântului s-au recuperat, din partea superioară, distrusă de groapa stâlpului de beton, garniturile a două „gentuţe”, 15 piese de joc, câteva piese care ornamentau probabil mânerul şi teaca unei spade. În partea inferioară, cercetată arheologic prin săpătura de control, s-au descoperit un pahar de sticlă, două catarame de aur încrustate cu granate, jumătatea inferioară a lamei spadei şi, de pe o suprafaţă de cca. 30×40 cm, deasupra şi alături de laba piciorului drept, probabil, iniţial închise într-o lădiţă de lemn cu ferecături de fier, mai multe zăbale şi accesorii de harnaşament. Piesele recuperate de Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca au fost transferate apoi la Bucureşti, cu ocazia înfiinţării, în 1971, a Muzeului Naţional de Istorie a României. În anul 1979, hazardul îşi mai spune odată cuvântul, un copil de 6 ani descoperind o cataramă mare de aur, în pământul excavat cu ocazia construirii clădirii poştei din localitate. Catarama reprezintă singura piesă păstrată dintr-un al treilea mormânt, a cărui existenţă este sugerată şi susţinută de prezenţa în zonă a celorlalte două complexe. Piesa a fost preluată în 1980 de Banca Naţională a României, iar în 2002 a fost transferată la Muzeul Naţional de Istorie a României. Informaţiile relativ reduse pe care le avem despre contextul celor trei descoperirii sunt compensate de extrema expresivitate a pieselor recuperate, fiecare dintre acestea putându-ne oferi indicii atât despre personalitatea indivizilor înmormântaţi la Apahida, cât şi despre comunitatea în care trăiau sau dimensiunile spaţiului în care se dezvoltau legăturile şi relaţiile lor. Fiecare dintre aceste obiecte ne poate spune o poveste, sau dacă le folosim ca martori, ne poate oferi o versiune proprie a istoriei oamenilor şi a întâmplărilor petrecute cu mai mult de un mileniu şi jumătate în urmă, la Apahida. Unul dintre primele obiecte, care ne vorbeşte despre statutul aparte al celui în mormântul căruia a fost depus şi, prin aceasta, implicit despre grupul celor din preajma sa, este o formă rară de fibulă, păstrată din inventarul primului complex. Acest tip de fibulă – un fel de broşă sau ac de siguranţă folosit pentru prinderea veşmântului de ceremonie pe umărul drept – avea un regim aparte, fiind purtată doar de un grup restrâns de oficiali ai Imperiului Roman – ca urmare, cu valoare şi sens doar prin sistemul de valori al Imperiului. Piesele de acest gen puteau fi doar conferite ca simbol al funcţiei sau poziţiei ocupate şi, de aceea, nu puteau fi nici cumpărate şi nici obţinute ca obiect de schimb. Inelele, luate separat, oferă la rândul lor o anumită imagine. Inelul cu nume – care poate fi interpretat şi ca atribut al statutului moştenit al purtătorului – alături de cel sigilar, sugerează implicarea în cultura documentului scris şi responsabilitatea sigiliului. Semnele de pe inele capătă sens în limba latină şi în cea greacă, iar crucile existente pe toate cele trei inele subliniază, la rândul lor, provenienţa dintr-un mediu care recunoaşte şi îşi asumă valorile creştinismului. Fiecare dintre aceste indicii trimite, astfel, către acelaşi spaţiu de cultură al Imperiului Roman.

Deşi descoperite în afara graniţelor politice ale Imperiului, prezenţa în acelaşi complex – în care se asociază şi cu alte piese provenite foarte probabil tot din Imperiu – a fibulei cu butoni în formă de ceapă şi a celor trei inele poate fi semnul încadrării unora din personajele de la Apahida în sistemul ierarhic politico-militar roman. Provenind din acelaşi complex, brăţara de aur cu capetele îngroşate sugerează o altă modalitate de caracterizare a aceleiaşi personalităţi, prin raportarea, de această dată, la un sistem de valori propriu uneia dintre lumile „barbare”, ce evolua dincolo de limitele Imperiului. Astfel, folosind un alt limbaj simbolic, purtarea acestei brăţări putea reprezenta expresia vizuală a acceptării posesorului într-un grup cu statut special, acesta putând fi, de exemplu, în egală măsură o aristocraţie de sânge, o confrerie războinică sau religioasă. Informaţiile deduse din studiul centurii completează imaginea de ansamblu. Asemănările tehnice şi stilistice, existente între diferitele accesorii de centură descoperite în cele trei morminte, sugerează provenienţa lor din acelaşi atelier, reprezentând, de asemenea, o legătură între cele trei complexe de la Apahida. Prin forma plăcilor, cele trei catarame de centură de la Apahida se încadrează într-un tip cu numeroase apariţii, într-un spaţiu foarte mare, practic o categorie de piese cu întrebuinţare trans-etnică, ce puteau fi adaptate şi adoptate la şi de diferite porturi. Stilul cloisonné în care sunt decorate – bordate pe margine cu granate mici, semisferice, cu casetele cu pereţii ondulaţi şi încrustate cu granate inclusiv pe cant – reduce în mod drastic numărul analogiilor, includerea în această categorie presupunând concluzii determinate de raritatea pieselor, de valoarea implicată de calităţile lor decorative şi de provenienţa comună. Dacă acceptăm teoria realizării acestor accesorii în Imperiu, şi anume în unul dintre atelierele centrale ale acestuia, prezenţa lor la Apahida poate sugera, la rândul său, sau poate întări, ideea existenţei unei legături privilegiate între administraţia romană şi comunitatea de la Apahida. Dintre accesoriile garniturii de centură, gentuţa mică, ornamentată cu aplice cu capete de cai, atrage în mod special atenţia, fiind apariţia cea mai estică a unui tip de piese caracteristice spaţiului merovingian, prezenţa sa în inventarul complexelor de la Apahida putând fi interpretată şi ca indiciu al existenţei unor relaţii sau legături directe cu vestul Europei. Depunerea vaselor de băut (paharul de sticlă şi foiţa de aur) contribuie la clarificarea imaginii pe care încercăm să o construim. Prezenţa vaselor de sticlă reparate cu foaie de aur reprezintă o legătură în plus între primele două morminte descoperite la Apahida, şi împreună sugerează existenţa contactelor cu spaţiul scandinav, singura zonă în care este atestat acest obicei, în epocă. Dacă danii scandinavi erau tot daci, iar gepizii erau o ramură a goților (geților), putem să justificăm prezența acestor obiecte în tezaur. Caracterul lor aparte implică, totodată, o valoare ce poate fi simbolică şi/sau sentimentală; sunt piese cu istorie şi, chiar dacă nu putem să reconstituim sau să le aflăm povestea, depunerea lor în morminte răsfrânge propria lor încărcătură simbolică asupra fiecărui complex în parte şi asupra întregii situaţii de la Apahida, luată ca un tot. Dacă luăm în considerare păstrarea un timp, înainte de depunerea în mormânt, a cănilor de argint – acestea fiind probabil lucrate puţin înaintea celorlalte obiecte – apariţia lor în acest context poate sugera şi existenţa unei tradiţii. În acest caz, o importanţă aparte are întregul comportament pe care îl presupune prezenţa lor: consumul vinului – obicei propriu spaţiului mediteranean antic -, oferirea vinului – cele două căni fiind vase din care se turna într-unele mai mici (cupe, pahare) din care se bea efectiv -, implicit participarea la banchete, dar nu ca simplu băutor, ci de pe poziţia celui care oferea. Perceput astfel, banchetul trebuie interpretat ca o activitate socială, o modalitate de construire şi manifestare a persoanei sociale. Tot despre comportamente şi – cel puţin la nivel ideal – modul de percepţie a individului ca persoană socială, ne vorbeşte şi setul de piese de joc, din inventarul celui de-al doilea mormânt de la Apahida. Jocul înseamnă socializare, presupune timp şi disponibilitate, prezenţa pionilor adăugând încă o trăsătură în caracterizarea individului şi în egală măsură a societăţii în care evolua. Depunerea accesoriilor de harnaşament, de la unul sau mai mulţi cai, în cel puţin două din complexele de la Apahida, reprezintă, de asemenea, un indiciu al statutului înalt al celor în cinstea cărora s-a făcut această selecţie. Pe lângă relaţiile existente între ele, complexele de la Apahida au o serie de caracteristici prin care pot fi puse în legătură cu spaţii culturale diferite. Dintre acestea, spaţiul mediteranean, al Imperiului Roman, este cel mai bine reprezentat. Spre el trimit fibula cu butoni în formă de ceapă, inelul sigilar, cănile de argint cu scene bahice şi caracterul foarte elaborat al stilului cloisonné, în care sunt ornamentate o mare parte a pieselor din cele trei complexe. Spaţiul scandinav este reprezentat prin prezenţa, în primele două morminte de la Apahida, a unor vase de sticlă reparate cu aur, într-un mod ce poate fi regăsit doar în Peninsula Scandinavică, practic singurele apariţii de acest gen din afara acesteia. Legătura cu spaţiul merovingian este realizată de armătura de gentuţă cu capete de cai, tot de acolo provenind şi analogia cea mai spectaculoasă cu situaţia de la Apahida şi anume, mormântului lui Childeric. Asemănarea existentă între complexele funerare de la Apahida şi mormântul lui Childeric de la Tournai este cu atât mai surprinzătoare cu cât ele coincid, atât prin modul de reprezentare, prin intermediul valorilor „importate” din Imperiu (fibula, inelul sigilar), cât şi prin intermediul valorilor străine acestuia (brăţara), simbol al apartenenţei lor la acelaşi grup de status.

Chiar trecute prin sita mai multor selecţii – cea făcută de succesori, când au ales obiectele potrivite şi demne să îi însoţească pe decedaţi în Lumea de Dincolo, şi cea făcută de Întâmplare, care a hotărât ce obiecte să fie găsite, să se păstreze şi să ajungă până la noi – piesele păstrate oferă informaţii asupra unui anumit tip de viaţă. Deşi aparţin inventarelor câte unui singur individ, ele ne vorbesc despre o colectivitate, despre personalităţi ale căror manifestare avea nevoie de companie sau de spectatori. Cel care bea vin din vase de argint, nu îl bea singur, aşa cum nici nu se juca singur, iar etalarea bogăţiei portului necesita spectatori, şi nu orice fel de spectatori, ci unii care să înţeleagă toată simbolistica veşmintelor şi să le poată preţui semnificaţia. Chiar dacă acceptăm ideea primirii veşmintelor de ceremonie, odată cu conferirea unei anumite demnităţi imperiale, simbolistica lor a fost înţeleasă şi, în plus, tocmai acestea au fost alese să fie depuse în mormânt, ceea ce, o dată în plus, este semnul faptului că oamenii de acolo nu erau străini de lumea Imperiului Roman, din care proveneau acestea. Într-un context asemănător, depunerea a cel puţin trei indivizi cu statut special în aceeaşi zonă restrânsă, poate fi şi semnul existenţei unei comunităţi, care a ocupat o perioadă mai îndelungată acelaşi spaţiu, o comunitate definită prin comportamente şi tradiţii proprii, situate undeva la graniţa dintre spaţiul civilizat, de tradiţie clasică, al Imperiului Roman şi cel „barbar”, de dincolo de graniţele politice ale Imperiului. După tehnică şi ornament, după amănuntele de ordin stilistic, piesele acestui tezaur par a fi fost produse ale unui atelier de seamă al Imperiului Roman de Răsărit, oferite unui localnic ca semn de investitură în funcţia politică supremă (artă proto-bizantină; sec. V-VI). În momentul de faţă tezaurul conţine 110 obiecte din aur şi almandine, două zăbale din fier, argint, aur şi almandine, un vîrf de lance acoperit cu o foaie de aur, un pahar cu legături de aur. Aplicele sunt în formă de scut heraldic, cu o coroană stilizată şi două capete de vultur cu ciocul mult alungit şi încovoiat (27 bucăţi). Faţa aplicelor este împărţită în casete celulare cu pereţii ondulaţi, umplute cu plăcuţe de almandin; în centru, o plăcuţă mare, verde, de sticlă. Sunt prevăzute cu mai multe cuişoare de aur, nituite, cu care erau fixate pe un suport de piele. Înălţime-3,50 cm; lăţime-3,80 cm; grosime-0,60 cm; greutate-între 16,580 şi 36,685 g; greutate totală-579,865 g.. Rozete cu bulb central sunt 29 bucăţi diferite. Dintre acestea, cele mai frumoase şi mai fastuoase exemplare sunt cele patru rozete mari şi altele trei, mijlocii. Toate au o placă-suport, gen casetă, umplută cu o pastă albă pentru consolidare; de formă circulară, cu marginile subliniate de o sârmă crestată (granulată) de aur. În centrul rozetei este fixat un bulb semisferic, cu suprafaţa împărţită în celule longitudinale, cu pereţii ondulaţi, umplute cu almandine, ca şi cele ale plăcii-suport. Rozetele mari au următoarele dimensiuni: înălţime-3,20 cm; diametru-6,20 cm; grosime (placă)-0,90 cm; greutate-între 84,950 şi 124,800 g; greutate totală-444,565 g. Rozetele mijlocii au următoarele dimensiuni: înălţime-2,30 cm; diametru-4,20 cm; grosime (placă)-0,50 cm; greutate-31,755 ; 38,050; 40,855 g. Mai sunt cei doi vulturi votivi, priviţi din faţă, cu aripile strânse. Sunt realizaţi dintr-o placă groasă, bombată la mijloc, pe care sunt sudate casete celulare, cu pereţii ondulaţi, umplute cu almandine fixate pe un suport de pastă albă. Vulturii au ciocul lung şi încovoiat, cu capetele întoarse astfel ca să privească unul spre celălalt; ochii sunt marcaţi cu mici perle de coral. Ghearele sunt redate prin almandine alungite, cu striuri longitudinale (înălţime-11,40 cm; lăţime-5,80 cm; grosime-0,50 cm; greutate-75,590 şi 77,520 g.). Placa ornamentală este alcătuită din trei subansamble, în formă de coroană stilizată, plată, cu suprafaţa împărţită în caste celulare imitînd un fagure. Marginile sunt subliniate de un şir de perle de almandine. Suprafaţa laterală este şi ea împărţită în casete celulare, cu pereţii ondulaţi, placate cu almandine (înălţime-5,80 cm; lăţime-18,20 cm; grosime-0,70 cm; greutate-195,890 g.). Cataramele mari (2 bucăţi; mai sînt şi altele, mai mici, nesemnificative), lucrate după acelaşi principiu al casetei împărţite în celule cu pereţii ondulaţi (la una lipseşte placa). Cele două părţi ale acestora, placa şi inelul, au forme simetrice, semicirculare, bogat împodobite cu plăcuţe sau perle de almandin. De o mare fineţe sunt baghetele cu crestături transversale fixate pe suprafaţa laterală a plăcilor sau pe spinii cataramelor. Atragem atenţia asupra motivului cruciat din centrul plăcii întregi, marcat cu plăcuţe vitroase verzi. Catarama întreagă are următoarele dimensiuni: Diametru placă-4,30 cm; diametru inel-4,80 cm; greutate-267,477 g.. Catarama fără placă are dimensiunile de: Diametru maxim-5,70 cm; diametru minim-3,30 cm; greutate-93,970 g.. Zăbale (două exemplare) sunt lucrate din fier, cu extremităţile cilindrice placate cu argint aurit şi împodobite cu cîte trei casete trilobate cu almandine. În prelungirea acestora erau montate pe un suport dur tuburi inelate din foaie de aur modelată „au repousse” (lungime-16,80 cm; lăţime-13,00 cm.). Vasul de sticlă, de forma unei cupe fără suport, cu medalioane adâncite. Spre gură are o legătură ovală din plăcuţe de aur prinse între ele cu nituri mici (înălţime-16,70 cm; diametru la bază-3,80 cm; diametru la gură-12,00 cm. Tezaurele princiare de la Apahida se constituie într-un valoros material de studiu ce oferă noi ipoteze domeniului istoric, spre decriptarea unei perioade istorice destul de frământate. Simbolistica abordată de creatorii acestor artefacte prețioase ne aduc la lumină existența unei reale interconectări a întregii lumi europene, pe criterii spiritual-religioase. Perceptele Vechii Religii Pământene a Geților de Aur primordiali se dovedesc a fi fost încă valabile în secolele IV – V – VI d.Hr., iar simbolurile acesteia încă erau etalate la loc de cinste. (G.V.G.)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*