În ultimii ani a început să bântuie din nou, ca o fantomă a trecutului marxist, spectrul subordonării artei, culturii și științei intereselor ideologiei în România sau Europa, sub diverse forme dogmatice: cultural marxism, neo-marxism sau politica corectă. În realitate avem de a face cu o reinventare a comunismului sub forma sa cea mai stalinistă. Treptat nu mai contează valorea literaturii, artei sau muzicii, a creației în general, dacă nu este înregimentată unui curent ideologic indiferent cum se numește acesta, dar cu profunde rădăcini socialiste. Ideologia predomină spațiul public, iar talentul și creația originală este subordonată dogmei. Propaganda a devenit cea care dă direcția, în cultură, știință și literatură. Talentul și creativitatea nu mai primează în față ideologicului. Vezi cel mai recent exemplu de la concursul muzical internațional Eurovision. Discriminarea talentului, culturii, creativității și originalității sub masca emancipării a devenit o paradigmă a unei epoci în care ideologia și propaganda primează.
Pentru români aceste puseuri totalitare nu sunt o noutate. Le-am cunoscut în perioada sovietică, dar au atins perfecțiunea în „epoca Ceaușescu”, când întreaga cultură, știință și artă a fost înregimentată ideologiei și propagandei comuniste. Literații și oamenii de știință au devenit soldați credincioși ai partidului comunist, unelte de transmitere a intereselor cuplului prezidențial. De altfel, rolul marxismului este de a eradica cultura, creativitatea, talentul și originalitatea pentru a face loc omului nou subordonat unei elite foarte subțiri intelectual și restrânse numeric, care să conducă națiuni aduse la rangul de populațiuni consumeriste și fără memorie, pentru a fi mai ușor manipulate. Mancurtizarea culturii este o treaptă superioară a instaurării marxismului universal în beneficiul a câtorva sforari. Sub pretextul democrației directe, fără partide și parlamentari, se oferă șansa unui grup minuscul (birou politic, binom, stat paralel etc.), care prin ideologie conduce despotic în numele unui popor fără memorie.
Nicolae Ceaușescu a dus în anii 70 și 80 pe culmi propaganda subordonării societății față de ideologie. La sfârșitul anilor 60 a redus la tăcere Academia RSR prin amputarea instrumentelor sale calitative și reducerea extremă a numărului de academicieni. Forumul cultural suprem a devenit pur decorativ. În schimb a înființat Academia de Științe Social Politice, care a subordonat-o total partidului comunist. În viziunea lui Nicolae Ceaușescu, literații și oamenii de știință trebuiau să fie doar soldați pe frontul ideologic al comunismului, subordonați PCR.
Influențat de dictatorul albanez Enver Hodga, dar mai ales de nord-coreianul Kim Ir Sen Ceaușescu susține în 1971 celebrele teze din iulie, care dau o nouă orientare socialismului românesc care trebuia să devină „multilateral dezvoltat” prin înregimentarea culturii, artei și științei directivelor PCR. De fapt, ASSP a devenit o anexă a CC al PCR, o pârghie propagandistică a lui Nicolae Ceaușescu. Condusă de bătrânul ilegalist Miron Constantinescu, apoi de Mihnea Gheorghiu, fosta legătură a agenturii britanice în era antonesciană, ASSP a devenit repede inutilă pentru Nicolae Ceaușescu, care dorea o și mai mare înregimentare pe frontul ideologic.
În iunie 1976, Nicolae Ceaușescu organizează Congresul Culturii și Educației Socialiste. Este începutul etapei distincte a regimului. Introduce oficial termenul de „făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre socialism”. Congresul a fost împărțit pe secțiuni ideologice, prezidate de ideologi ai partidului. Activiști cu șapte clase ca Emil Bobu sau Iosif Ugler au condus secțiunea despre cinematografie și artă. Cultura a devenit din acest an o simplă curea de transmisie a PCR. Bolșevici notorii ca Walter Roman sau Alexandru Florian s-au aruncat cu entuziasm în noul program de comunizare a culturii românești. Ceaușescu a cerut să se scrie o nouă istorie a partidului comunist, o istoriei a României și una a limbii și literaturii române bazată pe ideologia comunistă, dar și pe un centralism de factură național-comunistă. Secretarul general a criticat dur pe transfugii care scriu într-o altă limbă: „Noi nu mai avem nevoie de aceea, care-și trădează poporul, părinții… De asemenea oameni nu avem nevoie”. Ceaușescu dorea subordonarea culturii „avântului revoluționar”. Seniorii culturii interbelice recuperați de era finală a lui Dej au fost marginalizați. La sfârșitul lui iunie 1976, Nicolae Ceaușescu a reînființat comisia ideologică a CC al PCR, iar la ședința biroului din 30 iunie și-a expus viziunea de ideologizare culturală a României. De acum încolo această comisie a partidului va coordona și controla arta și știința. Nicolae Ceaușescu a cerut să se termine cu basmele cu Făt Frumos și Albă ca Zăpada, dar și cu Scufița Roșie, în locul acestor personaje să se implementeze eroi comuniști. El considera că propaganda comunistă trebuie începută la creșă, nu din grădiniță. Cinematografia, publicațiile și televiziunea trebuiau să aibă un program unitar subordonat direct liderilor PCR. Primul cuvânt copilul de creșă trebuia să fie despre „muncă”.
Noțiunea de biserică să fie înlăturată, locul acesteia să fie luat de noua concepție socialistă. Cornel Burtică și Mircea Malița au primit însărcinări să schimbe programele din manuale. Nicolae Ceaușescu a criticat dur și „Capra cu trei iezi”, care nu oferă o educație revoluționară care trebuie să stea la baza șoimilor patriei și pionierilor. „Luminița”, „Cutezătorii” și „Șoimii” rămân ca publicații comuniste, în schimb „Arici Pogonici” este interzisă pentru umorul promovat. În cadrul ședinței Mihnea Gheorghie a propus un plan național tematic. În ședință activiștii de partid s-au certat pe denumire. S-a propus Carpatiada, Olimpiada cultural-sportivă sau festivalul România. Leonte Răutu a venit cu ideea preluată de la Alecu Russo de „Cântarea României”. Mihnea Gheorghiu și Dumitru Popescu – „dumnezeu” (poreclă dată de scriitori) au fost entuziasmați de denumire, dar când au aflat că Nicolae Ceaușescu preferă titulatura de Daciada au început să o dea la întors. S-a mers pe ideea „minte sănătoasă în corp sănătos” și că pe teritoriul Daciei minoritățile s-au integrat. Totuși, ultimul cuvânt l-a avut paradoxal Ștefan Voicu, redactorul șef al „Erei socialiste”, care a impus termenul de „Cântarea României”. Posibil ca Nicolae Ceaușescu să fi realizat că denumirea înregimentării culturii în avântul revoluționar socialist de Daciada o să deranjeze vecinii sovietici și nu numai. Literații, artiștii, oamenii de știință trebuiau să fie încorporați artiștilor populari și puși sub semnul uniformizării socale, ca o contra-elită. Era creat „omul nou” cultural, fără credință, valoare, originalitate sau memorie. Mobilizarea ideologică bătea talentul și creativitatea. Lucruri care revin astăzi sub o nouă formă ideologică cu aceeași rădăcină comună de factură socialistă.
Lasă un răspuns