Citind de curînd Revoluția română în direct, în care se publică tot ce s-a rostit la Televiziunea Română în ziua de 22 decembrie 1989, am dat și peste pagina unde apare o delegație a scriitorilor români, reprezentați de Ioan Grigorescu și Petre Ghelmez, venită să-și exprime atașamentul la revoluția care îl alungase de la putere pe „odiosul dictator”! Era pe la ora 17 sau 17,30. Au anunțat și o adunare la ora 19, la Uniunea Scriitorilor, a Consiliului de conducere al Uniunii. M-am dus și eu, din curiozitate, nu făceam parte din selectul consiliu…
M-am mirat foarte: ce căuta Petre Ghelmez la TV să se bucure în fața Țării de dispariția cuplului?! Pentru mine Petre Ghelmez era campionul lingușelii și al cultului deșănțat al personalității celor doi. Nu am stat de vorbă decât o singură dată cu individul, dar a fost de neuitat pentru mine!…
Era, cred, în iarna lui 1988. În noiembrie fusesem la Roma, la lansarea traducerii în italiană a cărții lui Dumitru Mărtinaș, despre Originea catolicilor ceangăi din Moldova. Autorul făcea o demonstrație strălucită a originii neîndoilnic românești a acestora, dând astfel o lovitură grea iredentismului maghiar. Prin grija și relațiile speciale pe care le avea la Vatican, preotul ceangău Vasile Maria Ungureanu obținuse sprijinul pontifical pentru traducerea în italiană a cărții și tipărirea ei pe spezele Vaticanului. Cartea apăruse la București în cea mai mare măsură datorită mie, iar când cartea chiar a apărut, fratele Vasile m-a întrebat cam așa: „Frate Ioane, cum am putea noi, ceangăii, să-ți mulțumim pentru ce ai făcut tu pentru noi?” Răspunsul meu a fost simplu: Păi, mi-ar plăcea să primesc de la voi o cămeșă populară și o damigeană de vin…” Dar completarea preotului Vasile Maria Ungureanu m-a lăsat visător: „Se face, nicio problemă! Dar eu îți promit altceva: te duc la Papă, să-i săruți inelul!”
Și Vasile, năzdrăvanul popă catolic, s-a ținut de cuvînt. M-a dus la Vatican de-am sărutat inelul Papei și am schimbat câteva cuvinte în momentul când i-am înmânat exemplarul cărții traduse în italiană. I-am zis cam așa, pe franțuzește: ”Sfinte Părinte, eu sunt ortodox din România și vreau să vă asigur că toți românii vă iubesc și vă așteaptă în România!” S-ar putea spune că eu am fost primul care l-am invitat pe Ioan Paul al II-lea în România. Prea Fericitul Teoctist a făcut-o câteva luni mai târziu…
M-am întors de la Roma cu un set de fotografii de la această întâlnire. Le-am arătat la toți prietenii, s-a vorbit mult de această ispravă. M-am pomenit chiar cu un telefon de la Edgar Papu, care mi-a spus cam așa: „Domnule profesor Ion Coja, am aflat că ați fost primit de Papă cu multă căldură! Să nu te mire că a fost atât de atent cu dumneata: Sfîntul Părinte se trage dintr-un sat de moldoveni din Polonia!” I-am completat informația spunând că omul de încredere al Papei, un episcop polonez, îi pronunța numele ca pe românește: Padre Voicilă! Acest polonez a petrecut cu noi mai multe ore, îngrijindu-se de tot ce aveam nevoie, inclusiv de găzduirea mea la o mânăstire din imediata vecinătate a Vaticanului. L-am „prins” că știa românește, dar nu recunoștea!
Oficial, în țară nu s-a dat nicio știre despre traducerea cărții, despre lansarea de la Roma a cărții. După ceva vreme mă caută la telefon poetul Gheorghe Istrate și-mi spune că el lucrează la „Tribuna României”, revista pentru diasporă, și mă roagă să fac un text despre ce s-a întâmplat la Roma. I se părea un subiect intereant pentru cititorii revistei. M-am executat, i-am dus un text, l-a citit și mi-a spus că este fără cusur, o să apară în numărul următor al revistei.
După câteva zile mă sună din nou, puțin jenat, și mă invită la redacție, să am o discuție cu directorul revistei, cu anonimul Petre Ghelmez. M-am prezentat și am avut astfel discuția cea mai absurdă din toată viața mea. Petre Ghelmez mi-a cerut să fac o mică modificare, să scot din text cuvîntul extraordinar. La un moment dat vorbeam despre „un fapt extraordinar de limbă românească” și lui Ghelmez i se părea o expresie exagerată. „Domnule, i-am zis, este vorba de limbă română, de faptul că numai în limba română vorbită de ceangăi s-a păstrat un cuvînt din limba latină, dispărut din toate celelalte limbi romanice! Vă dați seama?!” Nu-și dădea seama, cum nici eu nu-mi dădeam seama unde bate nemernicul, iar când am înțeles nu mi-a venit să cred: cuvîntul extraordinar nu se putea folosi chiar așa, despre orice și oricine. Cuvîntul, după mintea lui de slugă exemplară, era rezervat numai pentru faptele cuplului!…
Ceva mai dezgustător nu întâlnisem…
Am refuzat să scot cuvîntul, superlativul rezervat tovarășilor, și mi-am luat textul acasă. N-a trecut bine anul și același individ ni se arăta la TV cât de sincer se bucură de Revoluția din stradă. Nu găsesc cuvîntul potrivit pentru acest ghelmez. Dar mi se pare al dracului de semnficativ pentru ținuta morală a scriitorimii noastre, de dinainte și de după 22 decembrie 1989…
Cât privește faptul extraordinar de limbă română descoperit de Dumitru Mărtinaș, și considerat de acesta ca un veritabil „invincibile argumentum” cu privire la apartenența ceangăilor la neamul românesc, este vorba de cuvîntul latinesc LEVIR, care avea sensul de „cumnat mai în vârstă”. Acest cuvînt a dispărut din toate limbile romanice. S-a păstrat în româna veche, sub forma LER. De la acesta avem numele propriu LERESCU, LEREȘTI… Dar a dispărut din vocabularul activ. (A nu se confunda cu LER din incantația magică LERUI, LER.) În graiul românesc al ceangăilor din România se poate auzi ler-miu, cu sensul „soțul surorii mai mari”.
Voi reveni asupra cărții Revoluția Română în direct. Lectura ei este foarte interesantă azi, după 30 de ani…
Lasă un răspuns